CUM SĂ EVIŢI UN CURS DE ISTORIE A REPRESIUNII COMUNISTE

     Acum nouă ani am participat la prima Şcoală de Vară de la Sighet pentru elevi şi profesori, lucru ce a avut o importanţă extrem de mare pentru mine ca profesor, dar mai ales ca om. Din 2008 am început să predau cursul opţional ,,Rezistenţa anticomunistă şi represiunea în Argeş-Muscel’’ şi m-am implicat în alte activităţi legate de istoria recentă. De curând am primit de la dna Ana Blandiana cartea ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ având în centru preocupările domnului Romulus Rusan din ultimii douăzeci de ani. Mai jos redau acest articol, atât de semnificativ şi de actual.

          Cu o jumătate de an în urmă lansam un concurs de admitere la Şcoala de Vară (ediţia a XI-a) care avea să desfăşoare la Memorialul Sighet între 14 şi 21 iulie. Temna concursului consta în descrierea unui curs de istorie a represiunii comuniste. Este inutil să spun că intenţia era de a determina prin această şcoală-antrenament - condusă de Stphane Courtois introducerea urgentă a acestui curs în programa şcolară. Era de altfel una din recomandările Raportului de condamnare a comunismului şi Ministerul Educaţiei a acceptat să ni se asocieze, ca partener, susţinând financiar prezenţa a cincizeci de profesori secundari.

         Pentru a sugera pasiunea cu care tema şcolii de vară şi implicit a concursului — a fost primită de participanţi, voi cita câteva fragmente din lucrarea elevei Adriana Dănăilă din clasa a XI-a a Liceului „Vasile Alecsandri" din Galaţi:

       „[...]Comunismul a devenit în România noastră, atât obişnuită să-şi uite eroii, ceva ce s-a întâmplat, a trecut şi despre care nu mai are rost să se vorbească. Românul se vrea evoluat şi a învăţat de la occidental să privească înainte. A greşit insa încercând s-o facă întorcând spatele istoriei. Azi păstrăm doar istoria glorioasă, doar ea are nevoie de publicitate agresivă. Ştefan cel Mare e cel mai mare român, că doar a câştigat atâtea şi atâtea bătălii. Restul, istoria murdară, faptul că timp de zeci ani am permis o sinucidere colectivă, trebuie uitat, ascuns, Poate să dispară. Dar de ce nu este cel mai mare român soldatul X, mort încercând să urmărească un vis prea mare pentru o naţiune care acum îl respinge? De ce nu Y, profesor mort în noaptea unei închisori doar pentru că gândurile lui luminau prea tare? De ce nu ei? De ce să-i uităm? De ce să nu recunoaştem că am greşit?

       [...] Azi generaţia mea nu prea ştie ce a fost şi cu „comunismu' ăsta" de care tot aude. Uneori mi-e teamă că nici eu ştiu prea bine. Pentru noi comunismul e o piesă de teatru cu ţin tiran căruia nu-i plăcea laptele şi care dădea pâine pe cartele. [...] Ceauşescu a devenit singurul „erou" al comunismului român. Un fel de Che Guevara mioritic. Poate mai lipsit de spiritul latino, dar în nici un caz mai puţin comercial. De fapt, noi, tinerii, îl adorăm pe Ceauşescu. Pe el şi pe Dracula. Îi luăm oriunde cu noi ca să ne reprezinte. Doi criminali în memoria unei specii apărută din pustiu, plantă fără rădăcini, denumită popular românul post-decembrist. O cultură cu astfel de specii şi subspecii va genera o naţiune slabă, indiferentă faţă de propriile-i poveşti. [...] E doar un popor adolescent, de 18 ani, care trebuie sa se redescopere, să îşi amintească de faptul că înainte de el a fost ceva. Şi o va face. Trebuie doar să înveţe cum. [...] O oră de istorie pe săptămână nu e suficientă pentru crearea unei culturi istorice. Trei-patru ore de istorie pe an nu sunt  suficiente pentru crearea unei conştiinţe naţionale, nici pentru crearea unui sentiment de implicare. Dar poate că acest aspect nu poate fi reglementat. Poate că nu cantitatea contează. Contează însă cum decurge predarea, cum ia naştere un trecut organic în realitatea existenţială a individului..."

         Între timp, şcoala de vară a avut loc, elevii sunt în vacanţă, vor intra la facultate. Prea puţini ne-au spus că se vor duce la Istorie. Li se pare o profesiune fără viitor. Numărul de ore a fost redus considerabil atât la clasele „mici", cât şi la liceu. Istoria Românilor a fost amestecată cu Istoria universală, se predă conceptual, fără nerv, necronologic, epurată de evenimente. Nu din cauza profesorilor, ci a programei. Conflictele „epice" nu prea există, ca şi cum întreaga istorie s-ar fi petrecut ca un curs de politologie sau sociologie. Şi, în consecinţă, atractivitatea a fost inlocuită cu o metodologie ternă, greu digerabilă, plictisitoare. Practic, Istoria a fost retrogradată în categoria „dexterităţilor" de pe vremuri, pusă la concurenţă cu Geografia, scoasă din materiile obligatorii de bacalaureat.

      Dar, pe de altă parte, ce vedem în afara şcolii? Pofta de epic este preluată de televiziuni, de ziare, de edituri. Vedem film cu Fidel Castro comentate elogios, filme cu Che Guevara, jurnal lui Che Guevara şi, de ce nu?, amintirile fiicei lui Che Guevara. Citim preferinţele fotbalistice ale familiei Ceauşescu, mărtu-risirile spionului Ames, viaţa lui Lenin în colecţia „Oamenilor secolului XX". Nu mai trebuie să spun că fotografia unui om politic martirizat de comunişti (dacă prin absurd ar apărea pe un ecran de televizor) ar părea a unui impostor, infiltrat în marea starlete cu prenume graţioase care ocupă spaţiul mediatie, Lumea se distrează, are tot dreptul, dar nemaivrând să ştie nimie despre trecut. Exemplul cel mai frapant despre ce se poate întâmpla şi până unde se poate ajunge vine chiar din Rusia Arhipelagului Gulag, cel ce a înghiţit zeci de milioane de morţi: în timp ce frumoasele petersburgheze din nomenclatură s-au plictisit de căţeii de companie înlocuindu-i cu „porci pitici", sondajele de opinie au ajuns să-l desemneze pe Stalin drept personalitatea cea mai importantă din istoria dintotdeauna a ţării. Odată ce cultura de consum a alungat bunul gust şi bunul simţ, tiranii sunt eroizaţi, călăii trezesc nostalgii.

         Ediţia din acest an a şcolii de vară a avut un scop bine definit: să aducă alături de elevii de liceu, beneficiarii de până acum, pe profesorii lor, pentru ca împreună să găsim posibilitatea introducerii în programa de învăţământ şi a studiului istoriei recente, adică al istoriei represiunii din anii comunis-mului. Atraşi de carisma marilor conferenţiari prezenţi în programul şcolii, elevii s-au arătat foarte entuziaşti, iar profesorii la fel, aceştia din urmă atrăgând totuşi atenţia că acceptarea introducerii va echivala cu o odisee birocratică fără sfârşit: se va obiecta că elevii sunt şi aşa destul de ocupaţi, că memoria lor este şi aşa destul de solicitată, se va pretexta că tinerii nu mai suni preocupaţi de trecut, iar aprobarea unui manual necesită luni, poate ani de comisii şi concursuri.

       Pe de altă parte, dacă aceste vor fi opţionale şi nu obligatorii (aşa cum ar fi normal), puţini directori de licee ar opta pentru ele, astfel încât s-ar ajunge la o formă fără fond.

      O altă problemă va fi lipsa profesorilor pregătiţi să predea o materie care, din păcate, nu se predă sistematic nici în in facultăţile de istorie.

       Previziunile acestea ni s-au părut prăpăstioase, încât cu asentimentul majorităţii profesorilor şi elevilor — şi bineînţeles si al iluştrilor conferenţiari — am redactat o scrisoare pe care am predat-o joia trecută la registratura Ministerului Educaţiei (cabinetul ministrului), precum şi (spre ştiinţă) la cabinetul primului ministru, urmând ca după douăzeci şi patru de ore de răgaz să trimitem textul şi presei, spre publicare.

      Reacţia ministerului a fost fulgerătoare, dar opusă comunicatului nostru: a doua zi a anunţat prin presă că din toamnă se va introduce cursul cerut, dar nu obligatoriu, ci opţional. Exact soluţia formală de care ne temeam! (la francezi, glumea Stphane Courtois, asta se cheamă „a îneca peştii"). Mai mult, deşi ştiam că mai mulţi istorici aveau în lucru avansat un manual, în aceeaşi seară o doamnă secretar de stat anunţa că lecţiile vor fi predate fără manual (o improvizaţie care aminteşte precipitata reformă a învăţământului din 1948! Doar că atunci manualul lui Mihail Roller a fost terminat de urgenţă). Din cu totul alte motive, birocraţii noştri de azi, gata să cheme „Europa" In ajutorul inerţiei şi al amânării, devin şi ei versaţi în arta eludării.

      Epilogul este pe măsura idealismului nostru: când, după cele douăzeci şi patru de ore politicoase, am trimis comunicatul nostru şi presei, aceasta (confirmându-şi efemeritatea) nu l-a mai publicat, considerându-l tardiv. Şi, ca să distragă definitiv atenţia de la problema cursurilor obligatorii, MECT a publicat — o zi mai târziu — un nou comunicat, de astă dată despre problema, mult mai captivantă, a evitării fraudelor de la bacalaureat.

         Şi astfel ne-am pomenit că toată şcoala de vară a devenit ea însăşi un exerciţiu de virtuozitate, dar care n-a făcut să se mişte o fibră în mentalul pedagogilor noştri. Toate astea în condiţiile în care şcoala de vară a fost concepută ca un parteneriat între autorităţile statului şi infinit clamata „societate civilă.

        Mult citata butadă a lui Poincare despre „Porţile Orientului" unde totul „se ia în uşor" nu este întrecută decât de referirea geamănă a lui Cioran: „In România totul este posibil, dar nimic nu are consecinţe".
(Romulus Rusan, Cum sa eviti un curs de istorie a represiunii comuniste, in ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ , Fundatia Academia Civica, p. 110-114)