A fost unul dintre cei treisprezece

În anul 2006 eram profesor de istorie la Școala Coșești, după ce ieșise la pensie domnul Cicerone Georgescu, un om deosebit, dintre cei rari, care se nasc cu un talent dintre cele mai apreciate – talentul de a povești.  Mie îmi place să spun că este un mare povestaș, care a încântat generații de copii cu istoriile locurilor si oamenilor, dar și cu istoria românească. Dar nu despre dumnealui vreau să vorbesc acum, ci despre tatăl său, care are același nume, dar era cunoscut de prieteni și consăteni drept Domnul Cice. L-am cunoscut pe când împlinise 99 de ani, a fost prima mea experiență de acest fel, cu un asemenea senior, veteran și un om foarte lucid, cu o memorie pe care trecerea timpului nu numai că i-a lăsat-o intactă, dar parcă i-a și ascuțit-o! Din păcate în acele vremuri nu dispuneam decât de un aparat foto slab care avea și funcția de a înregistra audio, însă la fel de slab. Cu toate acestea am reușit să pun pe hârtie câteva din amintirile povestite de venerabilul Domn Cice. Fiindcă nu le-am fructificat în vreun fel, mulți ani uitarea s-a întins peste ele, nu le-am mai găsit, n-am mai știut nimic despre ele. Iată însă că azi, 13 ianuarie, căutând cu totul altceva în măruntaiele calculatorului, am găsit notițele vechi de la acea întâlnire. Cu surprindere și bucurie am observat că azi era ziua de naștere a lui Domn Cice. Așa că am luat hotărârea, chiar dacă nu dețin alte materiale, să aduc la lumină povestea sa despre război, așa cum mi-a relatat-o atunci. Îmi face plăcere să readuc în lume o părticică din viață unui om care a însemnat ceva, care a lăsat urme în veacul ce l-a străbătut !

             Domnul Cicerone Georgescu s-a născut pe 13 ianuarie 1907 în localitatea Jupâneşti din județul Muscel. A învățat primii ani în sat, a continuat la Școala Normală și în anul 1926 a devenit  învățător.

În perioada 1928-1929 a efectuat serviciul militar la termen redus la regimentul 30 Câmpulung Muscel (de la 1 septembrie 1928 la 1 august 1929). Apoi intră la Școala Militară de  la București, iar după ce e lăsat la vatră nu mai găsește post de învățător acasă, nici măcar în județul Argeș. Împreună cu un coleg caută un post disponibil în alte județe și ajung în Teleorman, în localitatea  Piatra. De acolo cu greu reușește să obțină o detașare la Tigveni, lângă Curtea de Argeș.

             În 1939 primește ordin de încorporare și pleacă la Câmpulung. Era într-un batalion de infanterie. A făcut instrucție, aplicații militare și a păzit granița cu URSS, pe Nistru, între Tighina și Chișinău. Acolo a fost surprins de evenimentele din iunie 1940, de ordinul de părăsire a Basarabiei.

Pentru ceea ce s-a întâmplat în 1940, pentru distrugerea României Mari,  îl consideră vinovat pe regele Carol al II – lea. Despre el vorbește cu dispreț și furie, a făcut doar rău țării, de când a venit și până în 1940. Îmi amintește de o afacere cu un timbru al Aviației ce se aplica obligatoriu pe toate actele oficiale, iar banii intrau în contul sau. De asemenea despre depozitele bancare făcute de Carol al II -lea în Elveția, despre care se vorbea în epoca. Fiul dumnealui mi-a spus cât de revoltat a fost domnul Cice când a aflat că rămășițele lui Carol al II - lea au fost aduse în țară și  i s-a făcut un mormânt  la Curtea de Argeș. Deși e un om profund credincios, a spus cuvinte grele când a auzit de repatrierea trupului lui Carol. De asemenea îl învinovățește pe Iuliu Maniu și pe țărăniști de aducerea sa în țară în 1930. Venirea lui Ion Antonescu la conducerea țării domnul Cice a considerat-o o salvare. Vestea a fost primită cu bucurie, se cunoștea activitatea sa chiar de la participarea la războiul de reîntregire, de la Versailles. Se ştia de opoziția lui față de Carol, perioada de detenție a generalului la ordinul regelui la Mănăstirea Bistrița.

             În toamna lui 1940  este din nou acasă unde s-a aflat însă în mare pericol, alături de alți prieteni și consăteni precum preotul Diaconu. Se organizaseră și pe plan local legionarii care erau conduși de Barbu, Dumitrachescu, șef fiind  Costică Miulescu.

             Aceștia făcuseră o echipa a morții care i-a vizat și  pe ei, însă  acest Costică Miulescu era prieten cu domnul Cice și când a auzit de planurile subalternilor i-a chemat la apel, i-a tras la răspundere: ,,Sunteți nebuni! Ce echipă a morții faceți voi de capul vostru ! Fără să anunțați șefii!’’

            Așa a scăpat!

Pe 17 iulie 1941 primește de la jandarmul satului ordinul AT 3 prin care era chemat la Câmpulung (rezervă a unității). Este mobilizat alături de alți consăteni- Nelu Mateescu, Nae Mihai etc. Avea gradul militar de sergent.  În acele zile fuseseră niște ploi mari, se rupseseră șoselele, liniile de tren erau distruse. E nevoit să plece cu căruța la unitate, trecând peste dealurile de la Domnești.

            E îmbarcat pentru front la data de 27 iulie, de Pantelimon și pleacă cu un tren de la Ciumeşti, unde linia ferată era bună. Ajunge cu trenul la Fălciu în județul Huși și este încadrat în Divizia a III -a condusă de generalul Şteflea. Trece Prutul pe podul de la Albița şi ulterior află că la acest pod a lucrat și colonelul Dumitrescu Ion, din Jupâneşti .  

             Erau în marș spre Chișinău și după trecerea Prutului se opresc pentru odihnă la Lăpușna. Aici au mâncat, și-au așezat armele în piramidă și se pregătea să doarmă, fiecare pe unde putea, pe la umbra salcamilor, a gardurilor, fiind ora 16. Se trezește la un moment dat că trage cineva de el: era un vecin Gheorghe Pârlea de la alt batalion - 1 Vânători. Acesta îi spune că îl cheamă domnu colonel Ionel Dumitrescu, care auzind că în apropiere sunt soldați din Jupanesti, îi invită să povestească de acasă. Întâlnirea a fost emoționantă, mai ales că se cunoștea bine cu colonelul. Mai era acolo și Aurel Manolescu, alt consătean. Colonelul a pus imediat niște soldați să facă niște frigărui și a scos o damigeană de vin. Au vorbit până seară târziu, a doua zi colonelul așteptând să fie trimis la Tighina. Acesta a întrebat de părinții săi, dacă tatăl sau a cosit iarba pe deal, dacă ploile au stricat drumurile. A fost informat că Grăjdan, care era soldat în același batalion cu domnul Cice, îi cosise iarba înainte să fie chemat la război. Întâlnirea lor a fost binevenită, un ultim răgaz înainte ca batalionul să intre în luptă.

             A doua zi, dis de dimineață, la ora 4 s-a dat alarma și soldații au plecat în marș forțat spre Chișinău. Odată ajunși acolo, s-au oprit pe una din străzile principale și au fost încartiruiți prin locuințele basarabenilor. Un consătean de la plutonul II a venit la el și i-a povestit cu mare mândrie că el doarme în casa lui Ion Inculet. Ca dovadă îi dăruiește o cravată de-a acestuia, pe care domnul Cice a păstrat-o până de curând.

             În Chișinău batalionul său a stat 2-3 zile, prilej de a merge și la Catedrală, despre care se aflase deja că e arsă de comuniști, de ruși. Scăpase ca prin minune o icoană a Maicii Domnului care nici măcar nu se afumase de la incendiu. De aici a cumpărat și iconițele cu Sf. Nicolae și Mântuitorul Isus pe care a scris  ,,6 august 1941. Mergem pe front. Destinație Odessa. Sf. Nicolae mi-a ajutat” și “ Mântuitorul Hristos mi-a ajutat”. Iconițele cât podul palmei le-a ținut tot timpul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Crede că numai credința și rugăciunile l-au ajutat să scape nevătămat.

            După ce a căzut Tighina în mâinile românilor, batalionul său a fost dus pe malul Nistrului, într-o comună mare, în apropierea Tighinei. Aici a văzut prima oară mori de vânt și modalitatea prin care țăranii treierau grâul cu ajutorul cailor. A fost interesat, mai ales că era posesorul unei mori în satul natal.

             Ca să se completeze lipsurile de la regiment a fost adusă compania a 7-a la care era și el, în batalionul III. După ce au trecut de Tighina a primit botezul focului în bătălia de la Ştern. Își aduce aminte că era o zi frumoasă, cu un soare strălucitor și lupta a durat de la 9-10 până spre seară. La întrebarea mea dacă i-a fost frică a evitat să răspundă, precizându-mi doar că se ruga tot timpul, avea mereu în gând numele Maicii Domnului, Mântuitorului și al Sf. Nicolae. În acea luptă s-a prăpădit în apropierea sa un învățător din Corbi și un cofetar din Câmpulung pe care îi știa mai bine. Domnul Cice a săpat o groapă și ascunzându-se bine a scăpat, prilej de a spune : ,,Atunci am văzut că  singura scăpare era pământul!”

Rușii aveau puști bune, ușoare, puști cu lunete performante, branduri de 120 mm, care pe o rază de 10 metri rădeau pământul. Aveau și tancuri și ,,ieșise un zvon că un tanc a fost distrus de un comandant de tun din Dărmănesti, Ion V Ion”. Terminarea luptei în favoarea românilor s-a datorat ajutorului eficace al artileriei, care a distrus punctele inamice.

             După Stern a urmat o scurtă perioada de refacere și completare a companiilor și s-a intrat apoi în luptă la Vigoda. Aici era stație de cale ferată. Într-u coș al unei fabrici a fost găsit un partizan rus care transmitea date inamicilor. Repede a fost judecat și împușcat.

  Pe frontul de la Vigoda întâlnește un soldat bine îmbrăcat, dar neinstruit, Nicolae Nica, soțul unei principese Știrbei. Îl învață cum să supraviețuiască, cum să ,,se târască precum șarpele.’’În acest timp un glonț lovește cascheta acestuia și ricoşează direct în bocanc, îi despică talpa bocancului, dar ,,de piele nu s-a atins”.

             O altă pățanie e legată de un dar pe care îl primește de la un soldat, Mucenic Vasile, din Corbi, în civilie cioban. Acesta era cam nătărău, râdea mereu fără rost. Lua bidoanele camarazilor, le aducea apă și odată a venit cu o putinică de miere și a împărțit-o cu ceilalţi A luat și el și și-a pus miere într-un bidon de apă. La un atac al rușilor a simțit cum i se lipește mâna de pantaloni din cauza mierii. Când colo un glonț îi zburase centura, sacul de merinde și îi spărsese bidonul cu miere!

            O altă întâmplare e legată de Busuioc Petre, învățător din Câmpulung, ,,neinstruit și el, fiu de mamă văduvă” . Acesta era oropsit tot timpul de un caporal tâmpit, un cioban, care își bătea joc de el, îl trimite pe la closete să spele, să care lemne. L-a ajutat de a scăpat de aceste corvezi, drept pentru care Busuioc i-a fost profund recunoscător. Ulterior acesta a ajuns inspector șef la Câmpulung.

 O altă lupta s-a dat la Carpova.

  La întrebarea mea despre modul în care primeau hrană, și-a adus aminte că mâncarea era foarte bună, mai ales ciorba la barmije. Bucătar era Gheorghe Țiganu din Jupâneşti care îi fusese recomandat căpitanului chiar de către domnul Cice.

Domnul Cice era considerat norocos și de aceea doi soldaţi, doi țigani, Burulea din Lereşti și Viorel din Conţești  nu se desprindeau de el în timpul luptelor nici cu 10 pași.

            Când plecase pe front soția să era gravidă. A trimis scrisoare să i se pună numele pruncului Nicolae de va fi băiat și Maria de va fi fată. În același timp a primit scrisoarea de acasă cu fericita veste că are un băiat. Scrisoarea sa ajunsese prea târziu, deja fusese botezat cu numele de Cicerone. La Biserică însă l-au trecut și Nicolae, la botez. Scrisoarea ajunsese pe front când el era în față în tranșee, trei zile și trei nopți nu părăsise postul. Dar când a sosit din tranșee murat și obosit l-au întâmpinat doi țigani lăutari din Priseaca, Iosif și Gheorghe al Joiţei care i-au ieșit în față cântându-i “ Soldatelul lui tăticu!” că doar era tată !  Au serbat evenimentul cu cartofi copți la tigaie și cu cântecele lăutarilor!

( Cantecul cu care a fost intampinat domnul Cice la venirea din transee, interpretat nu de celebrul Zavaidoc care l-a transformat in slagar, ci de basarabeanul Vladimir Triboi)

             Cea mai tristă și sângeroasă bătălie a fost cea de la Dalnic, un fel de mahala a Odessei. Bătălia a ținut o săptămână. Își aduce aminte cum a cucerit groapa unde se ascundea un grup de ruși. Au văzut un steag alb ridicându-se,  iar rușii, vreo 4 la număr, au ridicat mâinile ca să se predea. Camarazii lui au vrut să bage baionetele în ei, dar el, fiind sergent, mai mare în grad, i-a oprit. Unul dintre ruși avea pe chipiu o stea, era deci ofițer. A înțeles din ce a scăpat datorită lui, s-a apropiat de el și i-a sărutat mâna după care i-a dăruit lopata lui de război.  ,,Am ținut lopata aia până acum câțiva ani. Și acum o văd în ochi, avea o coadă verde, era diferită de ale noastre. Era bună la săpat gropi pentru pruni”.

             Ai noștri primiseră niște puști ca niște cățele, iar Cice era deschizător de pluton pe când învățătorul Dumitru Drăgușin din Călinești era închizător de pluton. Acesta nu și-a îndeplinit misiunea de a sta în spate și a venit lângă el. I-a zis răspicat: ,,Cice, nu plec de lângă ține, că ai noroc de viață!” Și așa au înaintat cei doi învățători, umăr la umăr înfruntând moartea. La un moment dat Burulea îl strigă și îi zice că soldatul cu pușcă mitralieră a fost lovit și ,, cățeaua”  acestuia s-a blocat pe poziție de tragere. Domnul Cice se deplasează 10-15 pași spre acesta şi fix în acel moment pe Drăgușin cade un obuz. Retezat de la jumătatea trupului, el a mai apucat să spună:  ,,Mor, măi, Cice!” Cu ceva timp înainte el încercase să îi dea lui Cice stiloul și ceasul să îl trimită soției fiindcă avea presimțirea că o să moară. Domnul Cice nu le-a primit și l-a încurajat să treacă peste gândurile negre. În cele din urmă le-a lăsat la companie și, într-adevăr, au ajuns după moartea sa la soție.  Dacă nu s-ar fi dus în acel moment după pușcă mitralieră și el fi fost mort! Norocul juca un rol esențial în viața celor de pe front, însă el crede cu tărie că rugăciunile și iconițele purtate lângă inima l-au salvat în cele mai grele momente.

După ani de zile de la terminarea războiului a participat la un cerc pedagogic, unde a întâlnit-o și pe soția colegului sau Drăgușin. Cu emoție i-a povestit despre toate cele întâmplate…

 Războiul a continuat cu intensitate sporită, iar în 1943 a început retragerea din teritoriile sovietice. Domnul Cice a reușit să supraviețuiască și să ajungă acasă, unde la intoarcerea de pe front la Câmpulung a fost informat de furierul companiei că din 250 de soldați  doar 13 s-au întors în viață!

El era unul dintre cei treisprezece…