„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

Astăzi este o zi frumoasă de aprilie, o zi de 21 luminoasă și calmă, ca multe ale acestei luni a primăverii. Îmi aduce aminte de o alta, cea de acum doi ani, când pe dealurile de lângă Mateiaș am participat la cel mai însemnat eveniment al vieții mele legat de cinstirea memoriei – sfințirea Crucii Haiducilor Musceleni. Câte emoții am avut atunci…  Poate pentru că a trebuit să transmit mesajul doamnei Ana Blandiana  către oamenii adunați pentru ceremonia premergătoare sfințirii Crucii în sala Primăriei Câmpulung.

        În curtea mare a fostei închisori de la Pitesti s-au adunat multe persoane, sunt oameni de calitate, care au ajuns aici fiindcă și-au dorit să fie aici în acest moment unde se scrie istoria, cum a spus unul dintre invitați.  Acum, când se deschide Expoziția permanentă a Memorialului Închisoarea Pitești. Când se dezvăluie planurile unor oameni, a unei echipe care a visat, a gândit, a sistematizat, a ales și a pus în practică  într-un spațiu expozițional unic o viziune asupra ,,celei mai teribile barbarii a lumii contemporane’’ – Experimentul Pitești. Probabil sunt ani, ani buni în care Maria Axinte, Alin Mureșan, Lucian Vasile și ceilalți au decantat enorma informație clădită pe o infinită suferită și ne-au oferit-o nouă azi. De acum înainte este disponibilă tuturor pentru a se face o minimă justiție memoriei.

Va fi un spațiu în care sute și mii vor intra zâmbind și vor ieși serioși, preocupați, neîncrezători parcă în ceea ce au auzit, de ceea ce au trăit aici între aceste ziduri reci care nu au puterea de a transmite ele, singure, simple și goale, inimaginabilul. O călătorie în iad, acolo unde ,, Atât de cumplite au fost suferințele că mulți dintre noi în noaptea aceea și-au pierdut mințile, iar alțîi și-au pierdut veșnicia’’ , după cum atât de clar a simțit-o  ,,pitesteanul’’ Sergiu Mandinescu. Asta trebuie să fie Muzeul Închisorii Pitești pentru a înțelege măcar în parte  latura represiv- diabolică a regimului comunist. Și a capăta instrumentele memoriei pentru a –l combate.

Primul moment al evenimentului a fost slujba religioasă ținută de Episcopului Calinic al Argeșului și Muscelului. Vocea sa ajungea înjumătățită la mine, aflat destul de departe. Deși liniștea era adâncă. Singurele zgomote erau acelea venite din Închisoare, n-am înțeles de unde puteau proveni, ce ecouri le purtau, slabe, ca și vocea episcopului. Brusc mi-a trecut prin minte că ar putea fi vocile damnaţilor, vocile reeducaţilor, care se împleteau în chip tragic și rugător cu inflexiunile micului cor preoțesc ad-hoc.

                                        ( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

Apoi dintr-o dată - ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ am spus și eu alături de toată adunarea, de la ultimul până la cei câțiva foști deținuți –politic, unii trecuți prin reeducarea piteșteană. Și să ne ierte și pe noi dacă va judecăm pe voi, căci și noi am fi căzut, ca și voi, când Țurcanu ne va fi găsit punctul de fierbere ! Vocile-ecou din mintea mea au încetat și episcopul Calinic și-a început imediat, fără pauză, discursul. De fapt câteva vorbe spuse cu aceeași voce înceată, cu ochii închiși din când în când. Ne-a reamintit de primele scrieri în care este abordată reeducarea, cele ale lui Virgil Ierunca și Dumitru Bacu, despre necesitatea de a se cunoaște ceea ce a fost. De fapt de atunci la acestea s-au adăugat sute și sute de alte mărturii care sunt luate în seama și alcătuiesc carte cu carte, foaie cu foaie, adevărul despre Pitești.

Apoi a vorbi domnul Preda, președinte executiv al IICMER, care a sprijinit de la început inițiativa de a se realiza această expoziție. În câteva cuvinte a explicat necesitatea acestui demers la care a pus umărul o instituție a statului român – IICMER.

O scurtă intervenție a avut și Alin Mureșan, director general al IICMER. Modest și la obiect. Azi în România se deschide un nou muzeu. Este al doilea care are ca obiect represiunea comunistă de la începutul instalării regimului comunist în România. Și a mai zis ceva cu miez - ,,Din nefericire sau poate din fericire, este o inițiativa privată !’’ Da, într-adevăr, căci știm cu toții ce administrator priceput la proiecte este statul român. Mai ales de istorie recentă, când mereu mai poate fi cosmetizat sau băgat sub preș niște gunoi. Căci gunoi înseamnă pentru statul nostru mortii și suferința, fie că vorbim de anii  1950- 1960 sau de mult mai apropiatul 1989. Muzeul Memorial este realizat de familia Axinte, cea care detine de ani buni cladirea. Maria Axinte este sufletul Memorialului, asa cum Alin Mureşan, zic eu, este creierul.

Primul dintre deținuții politic ce a avut inițiativa unui discurs  a fost domnul Sergiu Rizescu, președintele AFDPR Argeș. A mulțumit familiei Axinte pentru eforturile făcute și am înțeles încă odată, deși simplă prezența a domnului Rizescu mi-a demonstrat-o de la început, că s-a trecut peste orgolii și s-a făcut pace în sfârșit între Asociație și cei care dețin clădirea închisorii, în speță firma domnului Axinte. De fapt am priceput mai demult de la Maria Axinte, că mâna sa a fost întinsă în mai multe rânduri celor din Asociație. În sfârșit, acum a fost strânsă în mod oficial spre folosul tuturor. Doar suntem într-un an al unității naționale, nu?

( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

A vorbit și domnul Ioan Chiriac, venit de departe, de la Galați. Fost deținut politic trecut prin chinurile reeducării în tinerețe aici, la Pitești. Foarte articulat și precis, nu a lăsat că vârsta și bătrânețea să îi umbrească discursul. A povestit câteva moment importante trăite aici, cele care i s-au imprimat cu forță maximă. Cu un zâmbet amar ne-a zis că a avut cinstea de a fi fost bătut chiar de către Țurcanu.

( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

M-a impresionat mult domnul Jacques Iamandi, care în ciuda celor două bastoane cu care își ajuta cu greu picioarele neputincioase, mi-a apărut ca un spirit puternic, așa cum l-am cunoscut din memoriile sale. Păr alb de haiduc bătrân ajuns la vremea poveștilor pentru strănepoții săi, minte ascuțită și plenară. În câteva cuvinte  a spus esențialul despre Pitești. De fapt ne-a lăsat pe noi să înțelegem esențialul din cele zise de părintele Calciu -  „Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar florile primite, într-un gest cavaleresc dintr-o lume apusă, le-a dăruit Mariei. Și a mai spus un lucru interesant – că s-a scris mult despre Pitești, că unii trecuți pe aici au prezentat lucrurile într-un mod personal, poate cu subiectivitate și pasiune.  Dar trebuie să îi iertăm pentru că ei au fost nevoiți să lase orice speranță la intrare, precum cei din infernul lui Dante şi să trăiască şi să moară iar şi iar…

Domnul Ioan Nicolae Dumitru, pitşteanul nostru, seniorul de  98 de ani, a trecut prin Închisoarea Pitești când încă nu începuse reeducarea, undeva prin 1947. Ne-a povestit cu mândrie despre revolta la care a luat parte atunci, când după trei zile grele de înfometare, deținuții i-au alungat pe gardieni și au fost liberi pentru șase ore. Ore plătite scump mai apoi, dar au demonstrat că pot să reziste încă la opresiune !

(Ioan Nicolae Dumitru militar - sursa: Denis Grigorescu, Adevarul)

Domnul Tache Rodas, o adevărată legendă printre  ,,piteșteni’’ a fost prezent, deși starea de sănătate a dumnealui era cu adevărat deteriorată. Dar spiritul îi e încă atât de tânăr! Și îi place să fie înconjurat de tineri!

( Doi ,,pitesteni'' - Tache Rodas si Ioan Chiriac; Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

( Tache Rodas in tinerete)

Ultimul a vorbit Constantin Marta, o voce puternică și clară, participant la rezistența anticomunistă de la Capu Piscului. L-am întâlnit cu ani în urmă la Aninoasa, unde i-am luat un  interviu pentru Institutul de Istorie Orală al Fundației Academia Civică. Iată ce spunea atunci:

                                         

La sfârșit Maria Axinte i-a rugat pe cei prezenți să intre și să viziteze expoziția, cu rugămintea ca, fiind atât de mulți, să se răspândească în tot spațiul muzeal alcătuit din circa 35 de săli.

( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

                             

După o vreme am intrat și eu și încă nu mă hotărâm încotro să merg, când am fost strigat de cineva. O nouă bucurie – o prietenă de la prima mea școală unde am avut contract ca titular, pe care nu o mai văzusem de 14 ani. Așa că, după câteva amintiri și reamintiri, mi-a făcut plăcere să fac pe ghidul pentru ea, unul haotic, căci nu am urmat deloc șirul normal al sălilor.

Calitatea imaginilor este deosebită, îmi amintește de Muzeul de la Sighet. În câteva săli suntem succint informați despre contextul în care regimul comunist  se instalează în țară. Există și săli cu rezistența armata din zona Nucsoarei, ceea ce e foarte bine.

Apoi, bineînțeles, majoritatea sunt dedicate experimentului reeducării prin tortură. Sala 4 spital, cel mai teribil spațiu al reeducării, este acum paraclis. Cine știe cât va mai trece până când slujbele religioase de aici vor ajunge să exorcizeze, să domolească suferințele, umilințele, torturile greu de imaginat…

Este o expoziție care cred că se va îmbogăți permanent, se vor adăuga noi și noi materiale. Ceea ce cred că îi lipsește, dar probabil că se vor face eforturi și în acest sens – obiecte ce au aparținut deținuților politic.

Dar primii pași s-au făcut pentru ca ,,pitestenilor’’ să li se facă dreptate. Memoria ca formă a justiției a început să funcționeze la Pitești!

                                         ( Reportaj realizat de Trinitas TV)