Sinistra anatomie a regimului dictatorial din România

      Andreea Deaconescu este elevă în clasa a XII-a la Liceul ,,Iulia Zamfirescu’’ din Mioveni și zilele acestea va intra în emoțiile probelor de bacalaureat. Cu toate acestea, ea și-a găsit timp pentru a participa la concursul IICMER  pentru a ajunge la Universitatea de Vară de la Râmnicu Sărat. Tema de anul acesta - ,,Ce a însemnat comunismul în istoria României’’ a fost abordată cu mult talent, intuiţie și inteligență de Andreea, un om despre care vom mai auzi în viitor. Ideea ei de a scrie o povestire didactică în care personajele, două bunici care au experiențe de viață și atitudini total opuse față de comunism, mi se pare foarte potrivită fiindcă azi este extrem de actuală. Da, pentru că la aproape 3 decenii de la căderea regimului comunist, tot mai mulți din părinții sau bunicii noștri sunt seduși de nostalgia trecutului, în fond a tinereții lor, care de multe ori, potențează lucrurile bune și trece în plan second neajunsurile de tot felul atât de prezente în epocă. Povestirea Andreei reface, într-un stil  personal, distinct, cea mai consistentă  parte a acestui puzzle despre viața cotidiană în România comunistă. Îmi pare atât de elocventă încât cred că poate fi folosită chiar ca material didactic, oferită elevilor pentru a o citi și a reflecta asupra ei. Eu cu siguranță așa o să fac !

    Până la Universitatea de la Râmnicu Sărat de la sfârșitul lunii august, Andreea mai are un obstacol de trecut. Eu îi urez mult succes la Facultatea de Drept, unde sunt sigur că va ajunge și, de asemenea, nu doar ea va avea șansa de a studia, dar și profesorii vor avea plăcerea de a lucra cu un astfel de student!

        O încăpere întunecoasă în care numai televizorul se aude pe fundal, cu pâlpâirile lui specifice. Două femei trecute de vârsta celei de-a doua tinereți își măsoară timpul care s-a scurs, inevitabil, printre arterele pereților în care au locuit. Una dintre ele, Rodica, cunoaște bine acești pereți: un sinistru regim a hotărât că trebuie să-i dărâme casa părintească pentru a construi un bloc de locuințe, în Piteștiul anului 1980. A lucrat de când se știe la Întreprinderea de Automobile Pitești (devenită, între timp, Uzina Dacia Renault) pe post de strungar. Tot ce-i rămânea acum era o ziulică întreagă în care să încurce și să descurce material pentru o vestă și să mai dea câte un pumn televizorului. La stânga ei, cealaltă femeie, pe nume Mioara, venise în vizită de Crăciun din îndepărtatul – cum ea însăși îl socotește adesea – Brașov. Lucra pe vremuri în industria petrochimică și a fost nevoită să se retragă spre sfârșitul anilor ’90. Începe discuția puțin sfios, ca și cum s-ar auzi pe sine însăși vorbind prea tare, așa că-și coboară vocea:

- Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă as... Deodată, un trântit de ușă zgârie murmurul copilașilor, printre care mă aflam și eu. Doamna Monica, biata de ea, devenită în foarte scurt timp tovarășa educatoare, asculta îngrijorată ce i se șoptește la ureche de către misteriosul domn îmbrăcat elegant, cu o pălărie neagră de mătase pe cap, în timp ce ne face semn să luăm loc. Era ultima oară când de pe buzele noastre se înălța glasul rugăciunii - Dumnezeu avea să fie interzis. Când, în fapt, ne mai puteam ruga pentru o pâine de care am fost dezlegați până la Revoluție. Singurul lucru de care nu fuseserăm dezlegați erau cozile. Și frigul. Și teama, zise femeia clătinând dezaprobator din cap, ca și cum ar vrea să se convingă de inexistența unei fantome chiar în timp ce se sparge, din senin, un vas.

- Hai mă, Mioaro, că n-o fi chiar așa. Te aude și-asta mică cum zici numai tâmpenii. Pupă mama pe ea de fetiță cuminte, nu vii să stai cu noi? Cum, tu zici aici că n-a fost bine cu Nicu? Uitași cum ne dădea la toți de muncă și aveam de toate? Nu m-o chema pe mine Rodica de nu eram grânarul Europei, proclamă fără drept de apel cealaltă bunică, încurcându-și firele în croșetă.

Fetița le privea pe cele două contrariată. Nu înțelegea prea bine despre ce e vorba. La școală, profesoara de istorie zisese ceva de Nicu – Nicolae? Ceau… cum mai era parcă? – dar, categoric, credea că e vorba de vreo caricatură sau de vreun desen animat. Exclamase, odată, și taică-so, când au nimerit într-un hotel mai modest din Eforie, ceva de forma mă, tată, ușile astea sigur sunt de-ale lu’ Ceașcă. Ține minte că i-a zis atunci cu o ironie ascunsă sub o rochiță roz:

- Tati, n-au cum să fie. S-ar fi spart de mult dacă ar fi fost de ceașcă.

Abia își terminase tema la engleză și se gândea să asculte niște muzică, dar în drum spre sufragerie dădu peste cele două bunici care depănau amintiri. Ce-o făcu pe Rebeca să renunțe la muzică și să rămână cu cele două avea, în fapt, o motivație obiectivă – tata o rugă, în urmă cu o seară, să pară puțin mai interesată de buna Mioara. Era Crăciunul și, zice tata, a dus o viață destul de grea. Însă, niciodată nu încercase să afle de ce a fost grea viața ei – era, desigur, ceva legat de tinerețe și de copii și de Ceau... cum îl chema?

- Ia loc, nepoata mea. Asta numai dacă vrei să-ți umplem capul de trecut, zise brașoveanca. Citeam acum ceva de Thomas Jefferson, dacă ați auzit de el; spunea undeva: ,,dacă ești gata să sacrifici puțin din libertatea ta pentru a te simți în siguranță, tu nu meriți nici una, nici alta.”. Păi n-avea el dreptate? Uite-așa au stat românii o viață cu frica-n sân, tremurând în case cu cartelele pe masă și nimic în frigider. Dar nu-i vina lor, Rebeca. Auzi, tu știi ce a fost comunismul?

- E, ce-a fost comunismul, intervine repede cealaltă bunică. A fost vremea în care însemna și România ceva, că uită-te la noi cum am ajuns azi. Ne-au condamnat la libertate ăștia.

Discuția devenea interesantă. Fetița se cuibări între cele două fără să facă zgomot.

- Că bine zici că v-au condamnat, Rodico, face femeia. Am lângă mine două tipuri care-mi plac cel mai mult: o melancolică bătrână și-o nepoată care nu prea știe cu ce s-a mâncat ciuma asta roșie. Va fi o seară pe cinste. S-o luăm cu începutul, dar: Te slăvim, Românie, pământ părintesc,/ Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator…

- Leninismul mi-e far și tărie și avânt. Ce frumos, că mă făcuși să-mi și amintesc acuma, zice Rodica.

- Frumos? Odios! Asta numeau ei imn de stat în 1953 (la câțiva ani după acapararea puterii de comuniști), dragă nepoțică. Înălțau profunde urale geniului de la Moscova și proslăveau orice decizie a Partidului, că na: Făurim socialismul pe-al țării pământ. În timp ce lor li se umplea sufletul de atâtea osane, Securitatea avea grijă de tot și, mai ales, de toți. Știi ce-ar fi însemnat, scumpa mea, să zici pe vremea aia jos Partidul?

- Spune-mi, bunico. Se supărau pe tine?

- Că bine ar fi fost doar atât! În cel mai optimist caz, te-ar fi închis în pușcărie ani buni. Povestea un regizor montaj de la TVR, prieten de-al meu, cum, la o paradă ce-i hrănea grandomania Secretarului General, în 1985, le-ar fi indicat copiilor ce repetau secvența să se aplece. Uite, că nu ți-am zis contextul: după vizitele lui Ceaușescu în Coreea de Nord, ideea unor Cântări și alte manifestări megalomane părea a fi metoda optimă de a-și demonstra și a demonstra altora cât de iubit e de către popor.

- Și ce frumoase erau maică, intervine cealaltă bunică.

- Normal, era nemaipomenit să alcătuiești numele lui Ceaușescu din corpuri umane și să defilezi prin orașe cu tablourile iluștrilor genii ai socialismului cu 4 clase, nu-i așa? Dar, să continui povestirea: prietenul meu de la montaj le indica acelor copii să se aplece, în timpul jocului lor din corpuri, astfel că la microfon s-a auzit jos Ceaușescu. Imediat securistul de serviciu apăru de după colț, iar prietenul meu... dus a fost. Am mai auzit de el după vreo două săptămâni, iar dinții nu-i mai stăteau atât de bine și pe față avea numai urme arămii. El zice că de la tălpile de pantof ale șefilor de miliție. Cu o ureche nu mai aude bine de atunci. Cum să-ți fie dor de vremurile alea, cum să nu-ți prețuiești măcar atât de puțin libertatea pe care o ai azi încât să nu-ți fie silă să te gândești la discursuri și parade și osane și portocale de Crăciun?

- Pe asta nu o știam, Mioaro, zise buna Rodica expediind un fir de praf imaginar jos de pe haină.

- Nu știai multe, dar las’ că le afli acum; bunăoară, știi cum a fost la nunta mea cu bărbată-mio, Dumnezeu să-l ierte? Se întâmpla prin ’71, în plină epocă a lui Ceaușescu. I-am spus că vreau cununie religioasă, că asta mi-e datoria de creștin și că îmi risc și pielea, numai să știu că Partidul nu mi l-a luat până și pe Dumnezeu. Practicarea religiei era interzisă de ani buni și o știam – numai că a fost o dorință de-a mea, de când eram mică, să spun da, când va fi vremea, și în fața Domnului. Bărbată-mio mi-a zis simplu: atunci, facem. Am mers la niște rude în Ploiești care mi-au făcut cunoștință cu un preot dispus să ne unească. Totul s-a întâmplat la dânsul acasă, în câteva minute. Am mai stat să bem o cafea, ne schimbaserăm de haine și conversam despre situația Brașovului, când auzim la ușă: Deschideți, miliția! Tremurând, preotul se ridică și încearcă să crape ușa – prea târziu, cele două pălugi de la Securitate deja o trântiseră cu tot cu cadru. Am aflat după câțiva ani că un vecin binevoitor raportase ,,zumzăială” prin curtea familiei Gheorghe. Știai că rușii inventaseră o pildă despre un copil care și-a denunțat propriii părinți, fiind socotit, pe urmă, erou al patriei? Uite-așa îi îndemnau pe oameni să se întoarcă unul împotriva altuia. De pildă, prin ’87 am auzit că au împușcat în cap un producător de vin pe care doar îl bănuiau că vinde marfă contrafăcută.

- Bunico! Securitatea a dărâmat ușa... acolo rămăsesei! zise fetița cu un real interes, marcat de niște ochi larg deschiși și de un cap legănat ușor, ajuns în poala bunicii. Cum a rămas cu voi?

- Așa e. Mă ramolesc... face femeia, dând la iveală niște dinți scurți și drepți. Rebecăi i-au plăcut mereu dinții bunicii. Cum spuneam, ne trezim cu doi securiști înalți, se vedeau de la o poștă. Ne-ntreabă scurt și apăsat: ,,Ce faceți voi aici?”. Liniște. ,,Parcă te lăsasei de dumnezei și de astea alea voastre, tovarășe Nelu.” Preotul zice că într-adevăr, tovarăș, că stătea numai de vorbă cu vechi prieteni. Vechi prieteni? Din Brașov? Cum au ajuns aici și de ce? Au urmat două ore de întrebări în care, am calculat eu, gândisem și spusesem peste 200 de minciuni. Ne-au lăsat baltă, într-un final. La întoarcere, ne uitam până și la umbrele noastre, să vedem dacă merg simultan cu noi sau încearcă să ne spioneze.

- Mă gândesc de ce nu am aflat până acum lucrurile astea, bunico... Dar parcă aș vrea să te aud și pe tine, spuse fetița întorcându-și capul spre cea care torcea de zor, fără glas. De ce spuneai că era mai bine pe vremea aia?

- N-aveam grija zilei de mâine și aveam locuri de muncă. Ne dădeau case, aveam bani. Păcat că n-aveam ce face cu ei, că voiam să ne luăm o Dacie în ’89, da’ n-am mai apucat, și în ’90, după Revoluție, când și-a făcut maică-ta nunta, abia ne-au ajuns de un costum de mire pentru taică-to.

- Cum n-aveați ce face cu ei?

- După anii ’80, mândra noastră republică socialistă se confrunta cu ceva probleme economice, pare-se, intervine bunica Mioara. Așa că Ceaușescu a introdus politica limitării consumului de alimente prin alocarea acestora doar pe baza cartelei. Practic, erai condamnat la existența codașă, cum îmi place mie să-i zic. Adică imensa coadă. Cartela asta, ce ne-a mai mâncat nouă viața! Ce fel de om poate să stabilească faptul că un individ are nevoie, pentru o dezvoltare armonioasă și un trai decent, de o jumătate de pâine pe zi, de un litru de ulei și de un kilogram de zahăr pe lună? Și totuși, așa am trăit timp de zece ani. Puii de la alimentară, când existau, aveau dimensiunile unui porumbel. În rest... adidași de porc sau tacâmuri de pasăre. Când mergea Edi, taică-to, la liceu, știi care era singurul lucru pe care puteam să i-l dau la pachet? Sandvici cu zacuscă. N-o să uit niciodată cum îi ziceam în serile de vară, sărăcuțul mamei: ,,Edi, mâine te roagă mama să te scoli la prânz că n-are ce să-ți facă să mănânci dimineața.”. Femeia izbucni în lacrimi. Îi urăsc! Nici n-aveai cum să gătești ceva seara, când veneai epuizat de la muncă – n-aveai curent. Nici nu știu de câte ori n-am tăiat ceapă la lumânare. Dar nu o fi totul numai despre mâncare și curent și apă – zise bunica și se mai liniști. Îmi amintesc cum mă ruga taică-to să-i cumpăr și lui o carte, că se face de râs la școală că nu citește lecturile obligatorii. Cum, ne-cum, am strâns ceva bani și i-am luat copilului cărți. Bineînțeles, am inclus și unele pentru care mi-am riscat pielea, semnate de Mircea Eliade sau Vasile Alecsandri. Cred că expresia ,,pe sub mână” în timpul lui Ceaușescu s-a inventat. Citeam undeva că în perioada comunistă s-a tipărit un volum de peste 500 de pagini ce cuprindea titluri de publicații interzise. Cărțile din bibliotecile publice și din casele oamenilor care contraveneau pretențiilor Partidului au fost confiscate și distruse. Zi-mi tu, acum, ce-ar putea învăța mititelul de clase primare din abecedarul unde sunt inserate versuri ca Oriunde merg/ În tot ce simt/ Alături eşti/ Iubit partid/ Eşti şcoala nouă/ Cartea frumoasă/ Eşti pâinea caldă/ Ce-o avem pe masă/ Eşti câmpul verde/ Ziua senină/ Hidrocentrala/ Ce dă lumină, în afară de a fi manipulat și îndobitocit? Poate faptul că Partidul e o hidrocentrală, ceea ce e foarte relevant, nu? Observi, am folosit singularul pentru ,,abecedar”. Existau manuale unice, unde, bineînțeles, pe prima pagină trona poza făuritorului patriei socialiste, a liderului glorios, Nicolae Ceaușescu. Uite unde am ajuns, că vorbeam despre bani. Ideea lui cu raționalizarea alimentelor și înfometarea populației părea, la început, destul de nobilă: plata datoriei externe trebuia lichidată cu orice preț. Însă știi ce s-a descoperit între timp, puiule? Că datoria externă a fost lichidată în prea puțină măsură din înfometarea noastră; mare parte din ea s-a plătit din sudoarea celor delegați să muncească în afara granițelor diferite proiecte excentrice.

- Bunico... eu nu pricep. Cum putea cineva să trăiască așa? Fără mâncare și curent la discreție, nici nu știu ce aș face. Și nici cărți n-aveați... Buni... tu ai dus o viață grea, zise fetița. O viață pe care eu n-aș putea să o duc.

- Dar cumva, am dus-o, intervine buna Rodica. Cu bune, cu rele – am făcut relele bune și ce n-am putut să mai ducem pe umeri am lăsat să ne mai cadă și pe jos. Ei, ce ți-e și cu astea!

- Rebeca, tu ai o prietenă de suflet? O fată cu care să împărtășești cele mai mari secrete, căreia să-i spui gândurile tale și de la care să aștepți sfaturi? o întrebă buna Mioara.

- Da, buni. O cheamă Diana și e colega mea de bancă, ne știm de la grădiniță. Facem totul împreună!

- Ce frumos! Așa să rămâneți mereu. Hai să-ți povestesc despre cea mai bună prietenă a mea, Dumnezeu s-o odihnească. Ne cunoscusem la o nuntă, aveam în jur de 7 ani și mă învârteam pe acolo fără vreun scop, purtând în mână o bucată de lemn cu care mă jucam ziua – eram o familie modestă, iar mama, săraca, mi-a zis, pe patul de moarte, că cel mai mult regretă că nu am avut o păpușă a mea. O fetiță-mi pune mâna pe umăr și-mi zice ,,Am găsit un pui de vrabie după gard, vrei să-l vezi?”. M-am dus. Zi de zi, timp de 3 ani. Mă obișnuisem cu casa celei mai bune prietene a mele, Ioana. Vrăbiuța a murit când aveam vreo 10 ani, însă prietenia noastră a rămas pentru totdeauna - și așa, am ajuns să lucrăm în același combinat, la Brazi - eu contabil, iar ea tehnician. Ne măritasem, tatăl tău avea 3 ani prin ’70, când vine Ioana și-mi spune: ,,Mioaro, sunt gravidă iar”, și-ncepe a plânge șiroaie. Avea deja patru copii acasă și fusese declarată mamă-eroină. N-avea cu ce să-i crească, o vedeam din ce în ce mai slabă. Săraca de ea, își lua de la gură ca să le dea celor mici. Eram neputincioase. Îi zic: ,,Ce vrei să faci acum, Ioana?”. Mă privește gol. Mi-am dat seama – voia să avorteze. În urmă cu 4 ani fusese introdus Decretul anti-avort, o altă condamnare la care femeile nu aveau cum să cârtească, așa că singura variantă ar fi fost avortul ilegal, făcut prin vreun motel cu mijloace insalubre – așa cum a hotărât și Ioana să facă. Am însoțit-o, cu sufletul cât un purice. Totul a decurs bine, nu am fost descoperite – însă, dupa 3 zile, Ioana începe să tremure. Apoi face febră mare, inima începe să-i bată foarte tare (ne-am gândit că pentru a compensa inima tocmai pierdută din pântece, însă nu era așa). Trebuia să luăm o decizie imediat. Cu greu am convins-o să mergem la spital. Știi ce s-a întâmplat, Rebeca, apoi? Prietena mea n-a vrut să recunoască nimic din ce se întâmplase, chiar dacă asistentele știau prea bine. S-a  trezit cu un securist în cameră. Așa a și murit – cu el la cap. Făcuse septicemie... i-au scris în fișa de deces ,,cauze necunoscute”. Patru copii au rămas orfani de mamă de-atunci, spuse femeia în timp ce i se tăie vocea.

- Sunt niște criminali! Bunico, ți-au omorât cea mai bună prietenă. Cum ai putut să-i ierți? zise fata clar, într-un plâns sincer și mut.

Bunica Rodica se tot fâstâcea pe canapea. Nu știa de toate acestea, era vizibil – fetița citise undeva că la oamenii de vârstă înaintată se poate întâlni fenomenul ,,nostalgia tinereții”: ei tind, spre sfârșitul vieții, să-și amintească numai lucrurile bune ce li s-au întâmplat ca să fie, cumva, împăcați cu situațiile pe care nu le-au putut controla, dar care au fost inevitabile, precum apariția unei cangrene la un diabetic: vasul de sânge se blochează, piciorul se necrozează și trebuie să-l tai. Însă aici intervine diferența: comunismul nu trebuie tăiat, în niciun caz, de pe lista materiilor de studiu de la școală.

- Nu i-am iertat, copilă. Are grijă Dumnezeu de toți. Au dărâmat, au construit – cu ce preț? Se poate estima viața omului într-un preț convenabil? Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sinistru! Sute de morți, mii de orfani rămași să păzească fantomele tinereții de la care au fost privați, spuse Mioara.

- Bunico, vreau să-ți fac o promisiune. Până acum, istoria mi s-a părut o simplă denumire de materie școlară. Însă, de acum, o să o studiez. Vreau să fiu capabilă să discern adevărul de minciună! spuse fata, privindu-le cu atâta dragoste pe cele două, încât simțea că va prinde rădăcini de lumină în acea canapea.