Cărţile mele - ,,Tortura, pe ȋnţelesul tuturor’’

           L-am descoperit pe Florin Constantin Pavlovici târziu, acum vreo cinci ani și de atunci m-am atașat cu toată fibra mea de acest om – scriitor și fost deținut politic. Așa cum l-am găsit pe Soljeniţin, tot astfel întâlnirea cu dl. Pavlovici m-a marcat și am simțit acea plăcere a cititului, aceeași densitate a fiecărei pagini. Prima sa carte pe care am lecturat-o - ,,Tortura, pe înțelesul tuturor’’, e genul de carte pe care o citești regretând fiecare filă ce o întorci fiindcă te apropie de sfârșit. După numele său, pare că povestea este teribilă și tragică, de fapt chiar este, dar uneori este tratată cu o detașare și un umor inconfundabil. Un umor absurd, așa cum absurdă a fost întreaga sa detenție. Condamnarea unui tânăr la închisoare fiindcă se pronunţase împotriva intervenției sovietice în Ungaria, fiindcă citea pe unii ca Whitman, Faulkner și Hemingway, dar îl ignora pe Zaharia Stancu cu al lui roman ,, Rădăcinile sunt mincinoase’’ era perfect posibilă. El se consifera nevinovat, dar așa cum i-a spus chiar primul său coleg de celulă - ,,Mai ales nevinovații nu scapă!’’. Așa că anchetatorul trebuia doar să îl convingă că este un element ostil, descompus, cosmopolit și contrarevoluţionar !

            Un fleac pentru un profesionist subtil ca un tanc rusesc, împrumutând aceleași metode înmuiate în sânge, sudoare și teroare de la frații cu lumina din răsărit: ,, << - Ți-ai adus aminte? Ce-ai făcut dușmănos?>>  Amnezia mea, greu de vindecat cu vorbe, i-a tulburat dispoziția spre meditație. A încercat, mai întâi, efectele curative ale bulanului. Mă lovea în creștet și peste urechi, în spinare și peste brațe. Masa prinsă în șuruburi nu îmi permitea să mă ridic sau să evit loviturile, dar nici nu-mi provoca aducerea aminte pe care o presupunea tratamentul. A renunțat la bulan și s-a pus pe treaba ca la cârciumă, la ȋncăierarile dintre bețivi, unde totul este admis. Când izbea cu bastonul de cauciuc, păstra o anumită demnitatea; când năvălea asupra mea cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, se schimonosea de parcă, ar fi suferit de viermi intestinali. El însuși avea mișcările zvarcolite ale unui limbric eliminat din mediul sau natural. În plus gâfâia, icnea și gemea ca și cum el ar fi trăit durerea provocată altuia. Locotenentul-major Constantin Voicu era un bărbat tânăr, în jurul a treizeci de ani, cu semnul morții și al dezastrului pe chip. Nu cred că a trăit destul, cât să ajungă general. Culoarea verde –pământie a feţei, exploziile de violenţă, ura ce emana din toată ființa lui nu anunțau o viață lungă. Nimeni nu m-a urât așa de tare. Era o ură principială, partinică, orientată activ împotriva unui dușman al poporului. Privirea i se întuneca, ochii i se umpleau de sânge, buzele i se ȋnvineţeau și-și lansa întrebările, amenințările, înjurăturile ca pe niște sentințe capitale. Îi plăceau și măscările. Deși reduse ca număr și lipsite de varietate, acestea aveau forță și îmi explodau în auz, asemenea pocnitorilor aruncate de copii în spatele unui suferind de inimă. Sub murdăria lor, tresăream mai înfricoșat decât sub izbitura de pumn, iar el le completa cu lovituri date cu muchia palmei ȋn gât, de parcă ar fi vrut să-mi reteze capul, sediul nepermisei mele ȋncăpăţânări. Uneori, scandalizat că negam, amuţea de furie, dar își continua mișcările zvâcnite, de râmă tăiată cu sapa. La sfârșitul acestei ședințe tensionate, după atâtea și atâtea eforturi, locotenentul-major de securitate Constantin Voicu tot nu mă vindecase de amnezie; nici unul dintre noi nu aflase ce mă făcuse dușmănos. În timp ce eu am rămas să mă mir că o activitate atât de temeinic desfășurată putea să fie atât de stearpă, anchetatorul  s-a așezat la birou și a compus un proces verbal din care reieșea limpede că arestatul refuză să colaboreze cu organul de anchetă și că nu își recunoaște vinovăția. Era singura explicație a eșecului.’’

             După anchetă a urmat procesul și a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale". A trecut prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă Salcia, Giurgeni, Peripava.  În acestea a întâlnit deţinuţi, personalități ce țineau adevărate conferințe pe cele mai variate domenii, o adevărată lecție de viață ce i-a întregit personalitatea: Alexandru Ivasiuc, filosoful Mihai Cocuz, părintele Gheorghe Chiriac, istoricul de mai târziu Alexandru Zub, Mihai Rădulescu  și atâția alții.  În lagărul de la Salcia mai ales, iarna, pe cracă, cum se spunea - ,,craca însemna foame, dar și activitate culturală. Ori de câte ori înceta munca fizică, începeau conferințele și învățarea limbilor străine.’’ Locuiau în fostele saivane de oi, ploua zile în șir și ploaia intra prin spărturile acoperișului de stuf, dar toți stăteau nemișcați ascultând cursul despre existențialism al părintelui Chiriac. Sau când profesorul Cocuz le demonstra că piramidele egiptene, ca și cele mayașe sau aztece au legătură mai mult cu astronomia decât cu civilizația terestră fiindcă au un model cosmic și sunt replici perfecte ale hărții cerești:   ,,Cocuz desena scheme complicate și zgâria semne misterioase pe fundul unei gamele, iar la sfârșit, bucuros de rezultatele obținute, întreba invariabil: <<Vedeți ce simplu e? >>’’                                     Alexandru Ivasiuc avea o cultură impresionantă, citise enorm, citise cărți esențiale în perioada în care generația sa nu depășise literatura de propagandă marxistă, făcând-o dintr-un instinct al valorii. Era însă urmărit de ticuri și reflexe dobândite probabil în anchete dure: ,, Când vorbea își ridica pe neașteptate brațul, cu cotul îndoit în afară, într-un gest zvâcnit, ca pentru a-și apara ochii de viziunea unei lovituri năpraznice. Când asculta ce i se spunea, cioturile dinților rămase să putrezească în gingii clănţăneau ușor, de parcă ar fi vrut să semnalizeze un semnal Morse, strigăt de ajutor sau semnal de avertizare, unei personae nevăzute, dar prezente în adâncul ființei lui.’’

        De altfel, amintirile propriilor bătăi și torturi îl urmăreau zi și noapte și pe Florin Pavlovici: ,,Pe prima o ţin minte toată viaţa. M-a şocat cel mai mult. M-am ţinut să nu ţip. Primele lovituri am rezistat. După a zecea lovitură, m-am smuls din mâinile militarilor. M-au imobilizat iar şi au continuat bătaia. Am răcnit la fiecare lovitură. Durerea era aşa de mare, încât nu puteai să nu ţipi. Unii deţinuţi leşinau de durere. Era o treabă ştiinţifică aproape. Bătaia era sistematică, dar bandiţii nu trebuiau ucişi, trebuiau ţinuţi în viaţă cât mai mult, ca să sufere. În plus, eram forţă de muncă. Bătaia era considerată un stimulent pentru îndeplinirea normei’’

      Prima bătaie din lagărul de muncă a fost una antologică, cei pedepsiți fiind atât de mulți încât coada se întindea de la poarta de intrare în lagăr până aproape de barăci. Noaptea s-a lăsat, se făcuse târziu și deținuții așteptau să-și primească porția pentru neefectuarea normei zilnice de muncă: ,,Intram organizat, unul câte unul. Ca la doctor. Fiecare ședință dura mult, nespus de mult pentru nervii noştri încordați, însă stăteam cuminți, fără a manifesta vreo nerăbdare. Se vedea de la o poștă că torţionarii munceau, nu glumă. De altfel, chiar de a doua zi, numărul pedepsiţilor se va micșora, pentru a face mai ușoară sarcina pedepsitorilor. În această atmosferă ireală, Adrian Nițoiu, ghinionistul meu coleg de echipa, a avut o iluminare: << Am stat la coadă la cantina studențească, am stat la coadă la bilete de teatru, la cinema, la operă, dar coadă pentru bătaie n-aș fi crezut că se poate.>>

           A întâlnit și deținuți care trecuseră prin reeducarea de la Pitești, între care un tânăr basarabean, Timotei Mândru, ce i-a povestit de ororile de nespus. Pentru că nici o tortură nu –l făcuse să cedeze, a fost pus să participe la torturarea altora și silit să mănânce douăzeci  și șase de gamele cu fecale: ,, Eram fericit în ziua în care mă lăsau să-mi mănânc propriile fecale, mi-a spus el, îngrozit de ceea ce îndrăznea să-mi spună.’’ Poveștile lui, a lui Dan Diaca, ale atâtor altora sunt surprinse cu sensibilitate și înțelegere în cartea sa.

            A fost eliberat în 1964, dar o parte a fiinţei sale tinerești a rămas în gulagul românesc. Atât de mult așteptata clipă i-a produs un adevărat șoc psihologic, pe care l-au resimțit, probabil și alții înaintea sa: ,,Am rămas pe loc, încremenit, parcă, multă vreme. Într-un târziu am făcut câțiva pași înainte, câțiva înapoi, iar înainte, iar înapoi, fără să mă abat de la linia dreapta nici într-o parte, nici într-alta, revenind mereu în punctul din care plecasem. Repetam, de data aceasta în absența zidurilor, mișcările vechi din celulă. Ningea cu fulgi mari, gara era aproape pustie, pietrele din pavajul peronului se acoperiseră cu zăpadă. Doar locul bătătorit de mine rămânea o pată murdară, din care nu mă puteam smulge. Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate.’’

(Sursa - adevarul.ro )