Nu mai știu cum am ajuns în
posesia cărții doamnei Annie Bentoiu acum opt ani, dar cu siguranță că a fost
în momentul cel mai potrivit al căutărilor mele. Citeam mult literatură de
detenție, memorii din perioada interbelică și postbelică și aceasta a venit
la timp pentru a-mi stabili reperele schimbărilor din societatea românească,
pentru a-mi clarifica modalitățile prin care aparatul de stat comunist a pus
stăpânire pe fiecare aspect al vieții oamenilor. Annie Bentoiu este o
aristocrată a spiritului, o intelectuală fină care pentru a supraviețui
vremurilor noi a trebuit să îmbrace haina de simplă truditoare, să se
înghesuie într-o cămăruță, să tremure pentru prietenul ei, Pascal Bentoiu, al
cărui tată, fostul ministru Aurelian Bentoiu, fusese arestat, pentru propriul
tată arestat şi el, pentru atâtea rude ridicate pe neaşteptate de Securitate. Cartea este o frescă a perioadei celei mai
negre din istoria noastră, cea a instalării și consolidării comunismului.
Autoarea descrie cu talent, încercând să fie cât mai obiectivă, transformările
acelor ani, are și pagini în care vorbește despre situația politică internă și
internațională pe care se inserează viața ei și familiei sale, bătută și aruncată
într-o parte și alta de vântul aparent întâmplător al marelui plan comunist.
Numai că nici vorbă de întâmplare, planul urmarea clar schimbarea din temelii a
fostei societăți, confiscarea a tot ce aveau, aruncarea în închisoare a
reprezentanților elitei politice, economice, militare, intelectuale și
impunerea unei terori sistematice asupra familiilor acestor elite.
Când îi citești rândurile simți că intri în istorie, scrisul învie
momente și situații cruciale, dar te introduce și în intimitatea momentelor
familiale cu sensibilitate și nostalgie. Citești memoriile cum ai citi un roman,
te identifici cu personajul, oftezi la nedreptățile pe care le îndură, te întrebi
cum ai fi reacționat tu, dacă ai fi reușit să treci mai departe sau ți-ai fi
pierdut mințile în fața tăvălugului arbitrariului. Și e tare greu să te pui în
situația sa și să gândești cum ar fi fost dacă…
Anul
1948 a fost unul al nesiguranței, terorii: ,, Arestările se produceau în
<<valuri>> și pentru că dispozițiile legale nu prea erau cunoscute,
de multe ori cei arestați nu se așteptau la ele. Mereu se spera că ultimul
<<val>> să fie chiar ultimul, dar nu era, ci dimpotrivă. Noile
dispoziții creaseră categorii de deținuți pestrițe, necunoscute până atunci. Nu
se mai aflau închiși doar opozanți și foste elite politice, sau participant ai
mișcării de extremă dreapta și colaboratori ai regimului antonescian, ci fel de
fel de fiinţe: studenţi și liceene care participaseră la demonstrații sau
răspândiseră câteva manifeste, țărani fruntași care-și exprimaseră neîncrederea
în viitoarele colhozuri, curajoși care încercaseră să treacă granița ilegal,
negustori acuzați de sabotaj pentru tot felul de fapte, o sumedenie de preoți (
în 1948 , Biserica Greco-catolică a fost asimilată forțat celei ortodoxe). Și așa
mai departe. Uneori deținuții dădeau de veste familiilor, alteori nu. Pe măsură
ce se înmulțea numărul celor întemnițați, se schimbă și sensul cuvântului
<<pușcărie>>. Dacă la început el mai păstra ceva infamant, legat de
soarta deținuților de drept comun, pe parcurs situația intrase într-un soi de
normalitate ( ,, a, și pe Cutare l-a luat, nu știai?’’); ba chiar, de la un
punct încolo puteai socoti rușinos să nu faci parte din categoria celor
persecutați, să fi trecut prin viață atât de discret încât să nu meriți nici
măcar să nu faci închisoare.’’
Arestarea lui Aurelian Bentoiu la sfârșitul
lui 1948, anchetarea sa și judecarea într-un grup de doisprezece personae care
nu se cunoșteau toate între ele, s-a înscris în registrul clasic stalinist al
proceselor acelor ani. Singura vină care i s-a găsit a fost că a figurat pe o
listă cu un fictiv guvern unde ar fi trebuit să fie ministru de justiție.
Iar în România acelor ani primeai opt ani de închisoare pentru așa ceva! Soția
și fiica sa au fost arestate, intimidate, bruscate, silite să declare ce au
vrut anchetatorii. Dar cel puțin Pascal Bentoiu fusese salvat, deocamdată.
Aurelian Bentoiu in arest
sursa - www.corneliu-coposu.ro
sursa - www.corneliu-coposu.ro
Încercările doamnei Annie Bentoiu, proaspăt căsătorită cu Pascal, de a-și găși
o slujba de stenodactilograf sunt
sortite eșecului. În naivitatea ei a crezut că poate să câștige concursul
pentru această slujbă de la ,,România Liberă’’, dar tovarășul Roman de la cadre
a lămurit- o: ,,Vasăzică, a spus el despărțind foarte atent silabele, dumneata,
fiică a unui fruntaș țărănist, te căsătoreșți cu fiul unui fost ministru
liberal și vii la noi să te angajăm. La noi, adică la al doilea ziar al
Partidului !’’
Cu mare greutate, această fiică și
noră de duşmani ai poporului, și-a putut găși de lucru dintr-a patra încercare,
la o fabrică de cauciuc din Jilava. Însă acel loc de care fugeau toți, din
care toți doreau să plece spre Bucureșți, a însemnat totuși pentru tânăra
noastră o ancoră de salvare și mijlocul prin care și-a putut asigura existenţa,
cu atât mai mult cu cât soțul său era încorporat pentru doi ani în armată.
Pentru ea a fost o școală de viață, o ocazie de a cunoaște oamenii și de a
înțelege structura noii societăți, de a-și face prieteni, cu unii
rămânând în legătură toată viață. Dar încă din prima zi a simțit cum este pusă
la locul ei, ostracizată, dar în același timp i s-a dat și o mică portiță spre
,,reeducare’’. Directorul a trecut pe la biroul unde ea bătea la mașină și i-a
spus ,, Ei, nu-i nimic! Munca regenerează!’’Deci, deși era evident că se dorise a fi o declaraţie de încurajare,
el credea că ,, …eu eram atinsă de o boală gravă, de care din
fericire aveam șanse să mă vindec. <<Originea nesănătoasă>> nu era
pentru el o figură de stil, o imagine goală, ci o realitate cât se poate de
concretă.’’
Anul 1950 a fost dramatic pentru
familia sa, mai întâi unchiul său Ionel, apoi tatăl său fiind arestaţi.
Sentimentele Anniei față de ai ei s-au schimbat total, a renunțat la
agresivitatea postadolescentină - ,,…sentimentul care m-a copleșit atunci a
fost unul de milă, o milă adâncă atotcuprinzătoare, care nu m-a mai părăsit
niciodată. Nu ei, părinții, aveau să mă mai protejeze sau să mă îndrume, ci eu
eram pusă în situația să-i apăr pe ei. Iar respectul și dragostea care li se
cuveneau trebuiau înzecite, pentru că fuseseră pedepsiți pe nedrept. Alteori mă
cuprindea o pornire de revoltă pe care n-aveam cum s-o exteriorizez și pe care
de obicei o potoleam afundându-mă în muncă sau lectură. Dar, cum îi
scriam lui Pascal , <<Evangheliile
sunt singurul lucru pe care mai pot să-l citesc>>. Și-a chemat mama
la ea și au locuit împreună, încurajându-se reciproc și sperând să-l mai vadă
în viață pe cel închis. La mulți ani după aceasta, când tatăl ei a fost
eliberat, i-a povestit de prima zi de detenție, când adunați în curtea
închisorii, el s-a împiedicat și a căzut. În timp ce se ridica greu de jos,
cineva a spus în spatele său - ,,…ăsta
nu mai iese viu de aici !’’ Iar el mereu s-a gândit la momentul acela și era
extrem de mândru de faptul că i - a dezmințit pronosticul!
Constantin Deculescu, tatal Anniei
sursa - www.corneliu-coposu.ro
Pe de altă parte socrul său i-a povestit
despre lungile ceasuri de carceră într-un spațiu strâmt și fără acoperiș în
curtea închisorii, despre emoția care
l-a încercat când o frunză de toamnă a fost adusă de vânt. A luat această
banală întâmplare că pe un mesaj personal adus de o natură mai blândă decât
temnicerii săi. Atunci a compus în gând versurile:
,,O foaie veştedă-a căzut,
E-a toamnei galbenă
scrisoare…
…………………………………………………..
Un gând mă prinde-apăsător:
Oare-am trăit, ori fu
părere?
Eram un tânăr visator,
Azi sunt o rană, o
durere.’’
Cu cei
apropiați la închisoare sau departe de ea - Pascal trecând din stagiul militar
la muncă dură într-un batalion disciplinar de muncă, Annie nu mai vedea
speranţa pentru mai bine: ,, În definitiv eram încă tânără și n-aveam decât o
singură viață. Voiam să știu, să aflu, să văd. Nu mi se arăta decât o față a lucrurilor. Voiam să
călătoresc, să aflu ce mai e pe lume dincolo de ograda în care mă găseam, să
privesc mai de aproape, cu un ochi de adult, acea țară îndepărtată care era
puțin și a mea, să învăț a gândi şi a scrie în acea limbă fascinantă care e a
ei, să cunosc şi alte feluri de a trăi şi de a fi, nu neapărat mai bune decât
ale noastre, dar diferite. Nu era voie. Voiam măcar o baie în care să mă spăl,
dar nu era posibil. Voiam să pot conta pe timpul meu liber, nu să asist ca un
animal ȋmpăiat la câte o şedinţă ȋn fiecare zi. Voiam, de fapt, să-mi organizez
altfel ȋntreaga existenţă, studiile, devenirea, programul. Nu
puteam. Voiam pur şi simplu să-mi văd iubitul ochi în ochi, să stau de
vorba cu el când mă descumpăneam, să mă ia în braţe ca să nu plâng, dar nu era
îngăduit. Voiam să-i ştiu pe părinţi şi pe cei dragi în siguranţă, şi-i
vedeam hăituiţi de colo, colo. Voiam, voiam… N-aveam dreptul să vreau.
Execută-ţi programul de gimnastică şi taci din gură. Imită figurile pe care le
fac ceilalţi. Termină odată cu teoriile. Şi vezi că poate fi şi mai rău. Aşa mi
se încheiau unele zile, după care adormeam.’’
Tanarul compozitor Pascal Bentoiu
Accesele de revoltă și le
suprimă înainte de a – și face rău, se autocenzurează și încearcă să-și ducă
viața cât mai neobservată, cât mai departe de ochiul vigilent al partidului.
Dorul de soţul sau Pascal nu ȋi dă pace, dar în cele din
urmă rugăciunile îi sunt ascultate și acesta se întoarce acasă, reuseşte să își
găsească de lucru și astfel situația lor devine mai bună. Apariția copilului, o
fetiță, în viața tinerilor, aduce acea mare bucurie atât de așteptată, dar și
griji legate de creșterea și educarea sa într-o cămăruță, un loc neadecvat
pentru un nou-născut. Dar familia este împreună și trebuie să se acomodeze tuturor
restricțiilor, la fel ca alte sute de mii de tinere familii.
Aurelian Bentoiu cu nepoata sa Ioana
sursa - www.corneliu-coposu.ro
În final aș vrea să spun că oriunde ai
deschide această carte, ți se relevă o bucățică din imensul puzzle al noii
societăți în formare, în fierbere forțată, având ca scop final
constituirea omului nou. Dar mult mai bine decât mine o spune
scriitoarea Ioana Pârvulescu, care a cunoscut-o bine pe Annie Bentoiu și a avut
un rol hotărâtor în publicarea acestor memorii: „O carte cu adevărat
mare, memorii, scrise cu o mână de romancieră şi cu o minte de istoric corect,
imparţial, nuanţat şi, nu în ultimul rând, prietenos faţă de cititor. Una
dintre acele cărţi de neocolit, fără de care înţelegi mai puţin din lumea în care
trăieşti. […] Autoarea, Annie Bentoiu, avea 20 de ani şi era studentă la Drept
când a căzut în istorie, cum spune Eliade, sau subt vremi, cum
scrie cronicarul. Personajul proustian al cărţii, timpul, se schimbă-ntruna:
curge moale ca mierea în Olteniţa copilăriei, un târg interbelic bine rânduit,
apoi se răsuceşte brutal în anii ’40-’50 ai secolului trecut, în Bucureşti, şi,
în fine, se transformă, azi, într-un interval echilibrat al povestirii.
Personajul feminin al cărţii, tânăra care ştie să vadă, este unul de care vă
veţi simţi aproape. O persoană cu judecată sănătoasă, fire calmă şi condei
nervos: sense and sensibility, adică bun-simţ şi simţire, înţelepciune
şi emoţie. Toate acestea se cer şi se dau înapoi la lectură. Titlul, Timpul
ce ni s-a dat, care ne atinge pe toţi, ar fi putut fi pentru generaţia
autoarei Timpul ce ni s-a luat. O carte cu memorie. O carte vie.”
Soţii Bentoiu; sursa - www.lapunkt.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu