În august 2021 am primit o invitaţie de la
doamna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu pentru a participa la un eveniment
dedicat tatălui său, Toma Arnăuţoiu, la Câmpulung Muscel. M-am bucurat cu
atât mai mult cu cât altă dată nu am putut să ajung la vernisarea unei expoziţii la care aş fi dorit să
merg. Mi-am amintit ce mult a însemnat pentru mine să particip acum şapte ani
la un concert susţinut de dumneaei chiar la Fortul 13 Jilava. Era prima oară când muzica se făcea auzită în fostele celule prin care au trecut
mii, zeci de mii de oameni, ca o
exorcizare făcută nu prin rugăciuni, ci prin sunete, o alinare simbolică a nedreptăţii şi
suferinţei.
Evenimentul la care am fost prezent a fost compus din
două părţi – prezentarea unui film documentar realizat de doamna Cristina
Chirvasie - ,,Toma Arnăuţoiu, aripa din stâncă’’ şi un spectacol de muzică şi versuri din literatură
de detenţie susţinut de doamnele Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu la vioară şi Cristina Chirvasie ca recitator.
Toma Arnăuţoiu
s-a născut pe 14 februarie 1921, dar condiţiile din pandemie cred eu, au împiedicat
susţinerea spectacolului în februarie. Chiar şi acum în august, în Sala
Centrului Cultural Apa Sărată,
au fost luate măsuri pentru a se asigura siguranţa participanţilor. Gazda a
fost domnul Emil Hagi, care cu multă generozitate a oferit sala Muzeului
Automobilului Roman, un loc în care te pierzi într-o altfel de istorie românească.
Am vizionat
filmul cu curiozitate, gândindu-mă şi la faptul că este un film –document care
ar trebui vizionat de elevi, unul dintre acelea despre care în Memorialul
Durerii se spune că este ,,o istorie care nu se învaţă la scoala’’. Însă în
cazul meu, am urmărit de mulţi ani ca aceasta istorie să se înveţe şi la şcoală,
ca elevii să afle că nu
toţi românii au acceptat cu
capul plecat regimul impus de sovietici. Ba mai mult de atât, ne putem găsi
modele printre partizanii din munţi, printre cei care au demonstrat că sunt
demni şi curajoşi în faţa unui tăvălug teribil care a transformat lumea de până
atunci în lacrimi, sânge şi cenuşă. Filmul a fost emoţionant, mi-a plăcut atât
modul cum a fost scoasă la iveală povestea cât şi realizarea artistică. Doamna Arnăuţoiu
a trăit cu intensitate momentul şi am aflat
ulterior că şi
pentru dumneaei era prima oară când îl vedea, aşa că emoţiile au fost pe măsură!
În partea a doua muzica s-a împletit în mod natural cu mărturiile-document pe care doamna
Chirvasie le-a citit. Până şi pentru un profan ca mine în ale muzicii a fost
clar că părţile muzicale au fost alese cu mare grijă pentru a se potrivi cu
textele, unele dintre ele chiar din anchetele partizanilor. Într-una Toma relatează cum şi-a revăzut părinţii după
mai bine de 5 ani, aceştia întorcându-se de la închisoare. Ceea ce spune el
este încadrat în şablonul rece şi inuman al anchetei, poţi doar citi printre rânduri cât de dor i-a fost de
părinţii săi, dar în acelaşi timp cât de precaut era pentru a nu se pune în
pericol pe el şi pe ai lui. Nu a încercat să îi întâlnească şi să îi îmbrăţişeze,
ci doar a stabilit cu
ei prin intermediul Marinicăi
Chirca să iasă
la o anumită oră din casă. Iar Toma
și Petre i-au îmbrăţişat doar cu privirea, de departe, prin binoclu…
Mă gândesc că şi doamnei Elena Ion (Arnăuţoiu) i-ar fi plăcut tare să fie la acest eveniment, aşa
cum am văzut-o în alţi ani în mai multe împrejurări, trecând peste obstacolele
pe care bătrâneţea i le scotea în cale. Însă vocea dumneaei a fost auzită prin
vocea doamnei Chirvasie şi mi-a amintit de întâlnirile noastre, de discuţiile de
la telefon şi apoi de ultima zi în care am venit la Câmpulung pentru a o
petrece pe ultimul drum. Istoria partizanilor, rudelor şi susţinătorilor este o
poveste tragică a celor ce nu mai sunt, pentru care trebuie să vorbeşti ca ei să
trăiască în amintire, să devină modele şi să ne îmbogăţească viaţa. Un lung şir
de lumânări aprinse şi rugăciuni rostite nu la crucile lor, ci la troiţe bătute de vânt, la monumente ridicate
cu greutate, ori în nemărginirea munţilor unde poţi să-ţi închipui lesne că
sufletele lor încă mai rătăcesc.
Evenimente precum cele de la Câmpulung sunt o alinare
pentru familiile partizanilor, iar efortul pentru a le menţine amintirea vie se
întinde pe trei decenii. Doamna Ioana –Raluca Voicu-Arnăuţoiu a reuşit să depăşească graniţele ţărilor şi
pandemiilor pentru a-şi comemora tatăl şi a-i face dreptate lui şi celorlalţi
partizani, aşa cum instituţiile statului nu o vor face niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu