În vizitã cu elevii mei la Memorialul Închisoarea Piteşti

Anul acesta am reuşit să vizitez Memorialul Închisoarea Piteşti atât cu elevii mei din clasa a VIII-a de la Coseşti cât şi cu elevi din clasele a VII-a şi a VIII-a de la Dârmăneşti, două săptămâni mai târziu. 

Nu pare ceva prea greu de făcut, dar când apar tot felul de situaţii care ţi se pun împotrivă, una după alta, vizita la un obiectiv din oraş pare o adevărată realizare ! Cel puţin cu elevii mei de la Dârmăneşti planurile s-au schimbat de 3-4 ori până  când am renunţat de-a dreptul, din cauze obiective ghidul nostru, Maria, neputând ajunge la ora şi în ziua găsită cu greu. Până la urmă, printr-un gest de încredere şi generozitate, ni s-a deschis Memorialul şi am făcut eu ghidajul pentru copii. 

Dar să mă întorc puţin în timp.

Prima oară când am avut de-a face cu ideea reeducării şi cu Închisoarea a fost în 2010 când l-am adus la Scoala Leicesti pe domnul Aristide Ionescu, fost deţinut politic trecut prin acest cumplit experiment. Apoi în anul următor în primăvara i-am dus pe primii mei elevi de la Cercul de Istorie în vizită, avându-l ca ghid pe domnul Aristide Ionescu. Închisoarea şi-a deschis atunci porţile nesperat fiindcă nu era nimic amenajat acolo şi dacă nu aveai pe cineva cu tine care să îţi poată povesti, nu înţelegeai mare lucru. 

Şi bineînţeles că nici nu aveai cum să simţi ceva deosebit. Aici este povestea de acum 6 ani pe care au trăit-o alţi elevi de-ai mei alături de domnul Ionescu.

                    Inca o lectie de istorie cu domnul Aristide Ionescu

De câţiva ani statutul Închisorii s-a schimbat, s-a înfiinţat Fundaţia Sfinţii Închisorilor de care se ocupa Maria Axinte şi localul este în plină amenajare. Se colaborează cu IICMER, sunt derulate proiecte pentru elevi şi studenţi, dar şi alte categorii de persoane. Bucuria mea a fost ca anul trecut trei eleve de-ale mele să participe la un astfel de Atelier al memoriei ţinut de Ioana Hasu, nepoata partizanul Gheorghe Hasu din Grupul Carpatin Fagarasan. Experienţa a fost de neuitat ori cel puţin aşa mi-au spus elevele mele !

           În continuarea acestor activităţi era normal să îi aduc şi pe elevii mei la Memorial. Cei de la Coşeşti cunoşteau problema reeducării de la orele despre  ,,Istoria rezistenţei anticomuniste’’, dar întâlnirea cu Maria care ,,povesteşte atât de frumos, de clar, de pătrunzător’’, cum mi-a zis cineva, a fost  cu totul deosebită. Ştiu că le va rămâne în memorie, aşa cum ştiu că orele mele despre această istorie ascunsă şi-au făcut efectul şi acum ei au imaginea de ansamblu a cum poate să acţioneze organele represive într-un regim totalitar.

       Eleva mea Roberta a scris despre experienţa ei astfel ,, Cel mai groaznic loc de tortură sadică, chiar, mi s-a părut închisoarea Piteşti... O clădire obişnuită, la exterior, însă numai pereţii acestei închisori ştiu cruzimile la care deţinuţii de acolo au fost supuşi. Bătăi nenumărate, câţiva dintre ei au decedat.

        Atunci când am păşit în închisoare îmi imaginam cum era atunci, cu fiecare cameră, cu fiecare lucru destăinuit de către domnişoara aceea (nu i-am reţinut numele), faptele inumane la care erau supuşi deţinuţii politici.... Îmi imaginam cum scoteau bâte de sub paturi şi începea bătaia, de cruzime, cum erau băgaţi cu capul în materiile fecale sau în urină... De-a dreptul înfiorător. Cum un singur sunet, produs la atingera unuei chei de o ţeavă, poate genera o frică uluitoare, o încremenire de moment.’’

          Aceste cuvinte, această trăire nu mai au nevoie de alte comentarii !

          Cu elevii de la Dârmăneşti, însoţiţi de doamna director Liliana Ducan problema s-a pus mai altfel fiindcă doar câţiva ştiau puţin despre fenomen, cât le putusem povesti într-o oră de cultură civică. Fiind un ghid ad-hoc, mi-am făcut cu grijă planul, m-am folosit şi de informaţiile pe care le-am aflat şi eu de la vizita anterioară, mai ales cele legate de istoricul clădirii. Şi am mers pe urmele paşilor Mariei, din cameră în cameră, de la subsol la etaj, până la infama Cameră 4 Spital transformată acum în paraclis. În mai bine de o oră cred că elevii au putut să înţeleagă destul de bine ce a însemnat acestă ,, cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ după expresia lui Alexander Soljeniţân. Mi s-au pus şi întrebări, atât de la elevi cât şi de la adulţi, adică doamna director Ducan, Părintele Păiuş, Codruţa şi fosta mea eleva Melania. Cu noi a fost şi altă fostă elevă a mea, Ana Maria, pentru a treia oară la Închisoarea Piteşti.

         În Camera 4 Spital le-am citit despre grozăvia renunţării la credinţă, la care erau siliţi studenţii reeducaţi. Un fragment care m-a impresionat acum ani şi ani când l-am citit prima oară, aparţinându-i lui Dumitru Bordeianu: ,, Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un Gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Pastile anului 1954.’’

          Şi apoi, după o lungă perioadă, reîntoarcerea la Hristos: 

        ,,Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu:

       <<Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta>>.

        În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: <<Doamne, fie-Ţi milă de mine!>>N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire că a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile.’’

        Teribile lecţii de viaţă, lecţii de moarte poţi învăţa venind aici. De aceea cred că fiecare piteştean ar trebui să calce în acest loc şi să îi afle secretele atât de bine ascunse până acum câteva decenii. Şi nu doar piteştenii, cu siguranţă…

         Vizita noastră s-a încheiat, vor urma cu siguranţă şi altele care vor avea rolul de a face puţină dreptate pentru memoria celor care au suferit aici chinuri inimaginabile, care au căzut şi nu s-au mai ridicat, care au căzut şi au avut totuşi puterea să se mai ridice şi să mărturisească…

         Aşa cum spunea doamna Ana Blandiana ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de jusţitie’’.

Ana Blandiana - ghid prin Memorialul Victimelor si Rezistentei de la Sighetu-Marmatiei

      În anul 2010 am participat la Şcoala de Vară de la Sighetu Marmaţiei unde am fost întâmpinaţi, profesori şi elevi, de către doamna Ana Blandiana şi domnul Romulus Rusan. În prima zi ni  s-a făcut o prezentare a Memorialului, a eforturilor din care acesta s-a născut, a ce înseamnă de fapt perioada comunistă. Venind a treia oară la Sighet, am putut vedea cum an de an, s-au mai inaugurat alte săli, alte expoziţii, am observat cum, lună după lună, an după an, munca de arheologi ai memoriei desfăşurată de cei din echipa de la Sighet şi Bucureşti  acoperă noi şi noi pete albe pe harta represiunii şi rezistenţei anticomuniste.

      În prima sală de lângă intrare ne-a vorbit domnul Rusan. O parte din cele spuse am înregistrat aici:

        Din nefericire, domnul Rusan s-a stins din viaţă în decembrie anul trecut lăsând un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut şi apreciat. Mă număr printre ei, timp de 5 ani în verile pline ale Sighetului l-am urmărit, l-am apreciat, i-am înţeles eforturile. Spunea odată cineva, nu mai reţin anume cine că ,,Dacă Ana Blandiana este sufletul Memorialului, atunci cu siguranţă că Romulus Rusan este creierul lui.’’ Iar azi echilibrul este tulburat, dat peste cap. Sper doar ca el să fie măcar parţial restabilit şi repus pe macaz fiindcă, domnul Rusan la cât era de pragmatic, cred că a gândit că Memorialul şi Fundaţia Academia Civică să funcţioneze şi fără fondatorii săi într-un viitor îndepărtat.

       După prezentarea de început, gazdele noastre ne-au prezentat Memorialul, sala cu sala, fiecare având libertatea să meargă cu un ghid de lux! Eu am mers să o ascult pe doamna Ana Blandiana şi am filmat în sălile dedicate reeducării de la Pitesi şi rezistenţei anticomuniste din munţi. O puteţi aici asculta pe doamna Ana Blandiana, o să vedeţi cât suflet pune în prezentare, cât de dedicată este, aşa cum a procedat mereu  şi în  intervenţiile de la conferinţele Şcolii de Vară.

Crucea Haiducilor Muscelului din Nucşoara

        Am realizat această scurtă prezentare video pe când pregăteam campania de strângere de fonduri pentru realizarea Crucii Haiducilor Muscelului ce trebuia amplasată lângă Câmpulung. M-am folosit de imaginile cele mai sugestive pe care le-am găsit în anii în care m-am ocupat de istoria partizanilor făgărăşeni de pe versantul sudic. Şi de vocea minunată a părintelui Giura din Leiceşti.

        Au trecut doi ani de căutări, cu zeci şi zeci de telefoane, postări pe facebook, promisiuni, rugăminţi şi mult prea multe decepţii. Dar în final am strâns suma necesară realizării Crucii şi anul trecut s-a făcut şi sfinţirea într-un cadru festiv. 

        Dar iată că a mai trecut un an de atunci şi nu s-a mai întâmplat nimic, nici măcar un panou de identificare care să fie văzut de sutele, miile de persoane ce trec zilnic prin zonă. Iar unii să oprească şi să privească, să aprindă poate o lumânare…. Cât despre gardul de împrejmuire sau celelalte elemente, ce să mai zic!

       Uneori mă gândesc să iau din nou iniţiativa pe cont propriu şi să semnalizez Monumentul. Şi astfel să merg mai departe ghidat de cuvintele doamnei Ana Blandiana, cea fără de care nu s-ar fi ridicat Crucea: ,, Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’

Când mama vine de la închisoare

În 1964 Iuliana Preduţ-Constantinescu, o tânără profesoară de istorie a fost eliberată din închisoarea de la Oradea. A ajuns cu trenul la Bucureşti, unde cu o sănătate şubredă a fost găzduită de nişte rude până când soţul şi fiica sa de 6 ani aveau să vină să o ia acasă. O întâlnire atât de dorită după acei ani cumpliţi, o primă întâlnire cu fiica ei pe care o născuse în închisoare şi despre care ştia atât de puţine. Copilul îi fusese luat şi dus într-un orfelinat, fără ca tatăl să fie înştiinţat pentru a-l lua acasă. De-abea după mai bine de un an Nicolae Preduţ a reuşit să îşi recupereze fetiţa datorită unor strădanii supraomeneşti. La fel cum a încercat ani de-a rândul să afle unde se găseşte iubita sa soţie şi a cerut să o vadă, să îi vorbească, să o încurajeze. Era condamnată la 12 ani de închisoare pentru ajutorul acordat partizanilor din gruparea Haiducii Muscelului de la Nucşoara, la fel ca şi părinţii săi, Iustina şi preotul Ioan Constantinescu. Pe tatăl său nu-l va mai revedea vreodată, a fost executat alături de ceilalţi 15 în Valea Piersicilor de la Jilava. Iar autorităţile comuniste n-au catadicsit să le trimită actul de deces, încât au trăit ani şi ani cu speranţa că, poate, iubitul lor părinte şi soţ a fost exilat undeva departe în nemărginirea Siberiei. Departe, dar viu…

Soţul Iulianei Preduţ a obţinut la un moment dat, probabil spre sfârşitul perioadei de detenţie, îngăduinţa de a trimite un pachet în închisoare. Dragostea sa, tot sufletul său a fost pus în câteva cuvinte zgâriate pe un săpun, păstrat cu sfinţenie de soţie. De câte ori nu îl va fi privit şi nu va fi vărsat lacrimi amare asupra lui… Acum acest obiect al dragostei şi speranţei celor doi se afla la Memorialul Victimelor şi Rezistenţei anticomuniste de la Sighetu-Marmatiei.

Mai jos sunt câteva rânduri scrise de fetiţă născută în închisoare, emoţie pură, la întâlnirea cu mama ei venită din infernul detenţiei…

lubire furată...

Am venit pe lume într-o joi, când clopotele bisericii Văcăreşti băteau de ora prânzului... Era aşa de întuneric, încât mi-am frecat bine ochii să zăresc ceva, dar, nedesluşind nimic, mi-am zis că sunt găzduită tot în pântecul mamei... Mi-au trebuit zece zile să realizez că am ieşit la iveală, aşa că, abia pe 28 septembrie, am fost „declarată"...

 Şi, de aici, începe nesiguranţa !... A fost să fiu „fecioară", dar, legal, eram „balanţă"... Am combinat cele două zodii şi mi-am făcut planul pentru o viaţă...

 Mă întreb: oare, când am văzut pentru prima oară lumina zilei ?... Tăcerea şi întunericul mi-au ţinut loc de mamă şi de tată; probabil, că nu făceam prea multă gălăgie şi gardienii nu se oboseau să mă bage în seamă... Până la doi ani, n-am reuşit să aflu dacă îţi mai trebuiau şi nişte părinţi ca să apari pe lume; ştiam doar că nu există decât copii, mulţi copii, o cameră mare, imensă, cu o mulţime de pătuţuri la fel, câteva feţe blânde de crescătoare de prunci şi umbra deasă a teilor de pe aleea din curtea Casei copilului de pe şoseaua Kiseleff...

Sărutând icoana...

Văd undeva, în ceaţă, o fetiţă cu bucle negre, cu ochi negri şi nas obraznic, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea azurie, tivită de jur-împrejur cu dantelă albă... O văd cum stă în genunchi în faţa unei icoane... Şi văd, Iângă icoană, o fotografie cu o femeie îmbrăcată într-un costum popular macedonean, care, nu ştiu de ce, îi e tare dragă... De fiecare dată când îşi spune rugăciunea de seară, fetiţa sărută icoana şi chipul femeii din poză, apoi, adoarme, fără să ştie că somnul îi e vegheat de Domnul şi de îngeraşii în care crede... „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna, fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine !... Eu sunt mică; fă-mă mare !... Eu sunt slabă; fă-mă tare !... in tot locul mă-nsoţeşte şi, de rele, mă păzeşte !... Amin... Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului  meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !"...

 Până aproape de patru ani n-am vorbit şi poate că ăsta a fost norocul meu... Câte întrebări nerostite ?  Prima mea măicuţă bună a fost sora mamei, pe care mamă am pomenit-o şi mamă mi-a rămas până în ziua de azi... Primul meu frate a fost Dănuţ, vărul meu, băiatul măicuţei, de care nu m-am lepădat şi de care nu mă voi lepăda niciodată, în vecii vecilor... in privinţa taţilor, situaţia e mult mai neclară... Sigur este că primul meu tată a fost tatăl meu cel bun şi adevărat, de care îmi aduc aminte încă de la doi ani... Dar, şi mai sigur este că, pe acelaşi loc, se afla în sufletul meu, soţul mătuşii mele, părinte  la fel de bun şi de adevărat, pe care l-am iubit ca şi pe tatăl meu şi-I voi iubi mereu...

 Despre mama mea adevărată, n-am ştiut nimic, n-am  intrebat niciodată nimic, sigură fiind că orice familie e formată e din doi taţi, o mamă şi un frate... Şi aşa eram destui !... Aveam aproape şase ani, când vraja portretului de Iângă e icoană s-a destrămat...

Prima  întâlnire…

Am împlinit şase ani !... insoţită de „întorsurenii" mei dragi, am Iuat drumul Bucureştiului... Nu-mi aduc aminte decât strada: doctor Sergiu. La numărul 13,  o casă cu etaj, lungă, încovrigată şi întunecoasă, cu o curte de le piatră rece şi umedă... Cum păşeşti pragul porţii grele de fier,  zăvorâtă cu două ivăre uriaşe, dai peste un fel de curte, neprimitoare, cu câine rău, agăţat de un lanţ ruginit, răstignit pe  jumătate într-o cuşcă improvizată... Ca să nu fii atacat de chinuitul patruped, trebuie să păşeşti cu grijă, stâlpind pereţii ţa casei, din care răzbesc în afară, prin zid, fire rebele de iederă şi muşchi verde şi rece. Urcăm, apoi, multe şi obositoare trepte de re scândură scârţâietoare, înclinate periculos de vertical, cu mâna tremurândă, prinsă nesigur de balustrada din exterior a scărilor, deschid o uşă... in faţă, o cămăruţă antreu, mică şi întunecată, iar, în stânga ei, o uşă ce se crapă încet şi cu teamă... Păşesc sfioasă, chemată de lumina din încăperea alăturată... Ştiu că trebuie s-o cunosc pe mama... Ştiu că toţi ceilalţi sunt în urma mea... Ştiu că trebuie să mă port frumos... Am învăţat bine lecţia... Mai ştiu că am venit de departe, obosiţi şi curioşi şi că cei mai mari au încercat tot drumul să-şi ascundă de mine urme de lacrimi... Eu le văd, totuşi, şi mă întreb ce caută pe feţele lor bune şi blânde, când azi, aşa cum mi-au repetat-o, deseori, e o zi de sărbătoare pentru noi... N-am auzit până acum de lacrimi de bucurie, de aceea, mă închid în mine şi-mi spun că nu poţi plânge de fericire... Ciudaţi mai sunt şi oamenii mari !...   

   Suspiciunea mea creşte... imi trec prin minte o sumedenie de lucruri până să păşesc pe următorul prag... Număr în gând razele de soare ce pătrund timid printre perdelele grele de catifea şi paşii ce-i mai am de făcut până când se va împlini minunea... Am ajuns... Odată intrată în cameră, mă izbeşte o privelişte nebănuită: în dreapta mea, un divan vechi şi preţios, în faţă, o masă de mahon cu şase scaune sculptate pretenţios, vaze de cristal, ca-ntr-un muzeu, galeuri, iar, pe jos, un persan greu şi pufos ca plapuma, colorat monoton... Ridic ochii... Pe pereţi, o mulţime de picturi, despre care, mai târziu, am aflat că aparţin unor artişti consacraţi... Nimic şi nimeni nu mişcă în jurul meu...

Dintr-odată, ajunge doar cu greu până la mine, un oftat adânc şi suferinţa lui mă face curioasă. Mi se strânge inima... lată clipa !...

Pe divan, stă o femeie, cu braţele întinse spre mine, cu ochi calzi şi umezi de căprioară înjunghiată, acoperită cu un pled greu... Oare, e bolnavă ? Ştiu că e mama mea, o cunosc din poza de lângă icoană... Dar de ce nu mi-au spus că e bolnavă ? Îi desluşesc suferinţa de pe obraz... Degeaba zâmbeşte, nu mă înşeală pe mine. Încremenesc la câţiva paşi de ea şi o privesc cu ochi nesătui, căci este mama mea !... Mama !... Are cearcăne mari în jurul ochilor, faţa îngrozitor de palidă, de om care n-a văzut lumina zilei mulţi ani, parcă vine din altă lume, e slabă, cumplit de slabă, pomeţii obrajilor ies puternic în relief... Parc-ar fi o fetiţă cuminte, bolnavă şi tristă, trăită ani în şir în rugăciune... Arată ca o sfântă, coborâtă din ceruri întru mântuirea noastră... Dar e prea tristă, poate că e cea mai tristă faţă pe care am văzut-o vreodată şi uite că încep şi eu să plâng, aşa, dintr-odată, înainte chiar de a o îmbrăţişa:

—Sărut mâna, mamă !... E tot ce mai pot îngăima. Atât ! Plâng, pentru că toţi ceilalţi plâng. Şi-i las să plângă, pentru că abia acum Inţeleg că au nevoie de lacrimile astea...

 —Libertatea !... Draga mea !...

 Ce voce caldă are !... Pe mine mă cheamă ?... Aşa mă numesc eu ?... De ce nu mi-au spus până acum ?... Dar ce importanţă mai are ?... Ne-am regăsit !... in sfârşit !... Ce s-a întâmplat în ziua aceea nu ştiu. Am aflat, mai târziu, că am adormit plângând, mângâiată de privirea îngrijorată a mamei, că am făcut febră mare şi am vorbit toată noaptea în somn, fără noimă...

(Sursa: Grigore Constantinescu, Epopeea Rezistentei anticomuniste din Poenarei – Muscel)

Nenea Gică Şuţa, nepotul Elisabetei Rizea despre comunişti şi comunism

     L-am întâlnit pe nenea Gică sus pe dealurile dintre Corbi şi Brăduleţ acum aproape 7 ani într-o zi de iunie extraordinară. Aveam să petrec la stână una dintre zilele memorabile ce nu le uiţi până la capătul vieţii. Asta i se datorează domnului inginer Florin Petrescu căruia i s-a făcut dor să-l revadă pe unul dintre tovarăşii de oierit din tinereţea tatălui său. Ne-a primit şi ne-a ospătat cu inima largă, o gazdă ancestrală, aşa cum va fi făcut şi cu partizanii de la Nucşoara, aşa cum au făcut şi rudele sale, aşa cum a făcut-o şi mătuşa lui, Elisabeta Rizea. Cine nu a fost la o stână îndepărtată, izolată, nu are cum să-şi închipuie atmosfera de suspendare a timpului, să simtă mirosurile naturii, să fie pătruns de nostalgia originilor noastre de păstori de acum sute şi sute de ani. Nea Gică părea un dac coborât de pe Columna, mâinile sale bătătorite de muncă învârteau o mămăligă atât de românească, iar poveştile sale nu s-au lăsat aşteptate. Nu l-am înregistrat atunci, am preferat să îl ascult, dar scurta filmare pe care am făcut-o a rezumat toată poziţia sa demnă, de om liber şi de nezdruncinat, de rezistent la opresiune.

Îmi place să-mi imaginez că şi astăzi nenea Gică este tot acolo muncind şi aşteptând…

    ,, - Aţi făcut ani de zile de închisoare. Vă pare acuma rău că i-aţi ajutat pe partizani şi aţi făcut închisoare pentru ei?

      - Nu, dragul meu, nu, că eu am făcut din conştiinţa asta. Eu n-am vrut să fiu cu ruşii nicicum. N-am vrut să fiu sub comunism! N-am avut moşie în Domneşti, am fost ăl mai păduche. N-am vrut să fiu slugă. […] Cum s-a înfiinţat comunismul, s-a înfiinţat din ţigani, din potlogi, numai din adunătura… Au omorât elita ţării, toată spuma ţării, la Sighet…''

Crucea Elisabetei Rizea - viteaza de la Nucşoara

         Ziua de sâmbătă 8 octombrie părea o autentică zi de toamnă, rece şi ploioasă, care nu te îndeamnă deloc să îţi părăseşti casa. Spre ora 11 ploaia măruntă a încetat însă şi spre munte au început să se mai risipească norii plumburii. Aşa că am pornit cu alt aplomb spre Nucşoara, unde, după mulţi-mulţi ani urma să se sfinţească o cruce în memoria Elisabetei Rizea, simbol al rezistenţei anticomuniste de la noi. La Domneşti am întâlnit-o pe doamna Laurenţia Arnăuţoiu, nepoata conducătorului rezistenţei nucşorene, Toma Arnăuţoiu. Ajungând la Nucşoara, mai întâi ne-am oprit la cimitir, pentru a pune o lumânare la mormântul familiei Arnăuţoiu şi familiei Rizea. Mă uitam la crucea familiei  Arnăuţoiu – două faţete ale aceleiaşi cruci, dar destine atât de diferite şi tragice. Pe deoparte preotul Arnăuţoiu şi soţia, îngropaţi creştineşte când le-a venit vremea, pe de alta fiul şi nora, nepoţii pieriţi fie în război, fie sub gloanţe la Jilava… Nici unul nu se odihneşte aici, ci în morminte comune sau gropi neştiute, nemarcate. Blestemul comunismului…

         Am coborât spre casa Elisabetei Rizea, l-am cunoscut pe strănepotul acesteia, domnul Bogdan Vârvoreanu, mulţumit că a reuşit, cu ajutorul Asociaţiei Neamunit, să ridice crucea pentru străbunicii săi şi membrii Haiducilor Muscelului. Un moment care a fost aşteptat atât de mult de însăşi Elisabeta Rizea, dar forţele potrivnice au fost mult mai puternice decât ale sale. Undeva ea spunea că ,, Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu dacă s-a limpezit lumea..." Din păcate lumea nu s-a limpezit nici acum. Poate doar suficient încât să  nu se mai opună unei asemenea iniţiative. Desfăşurată însă în anonimat în prezenţa a circa treizeci de persoane, majoritatea membri ai Asociaţiei Neamunit. Au mai participat primarul şi viceprimarul Nucşoarei, directorul Şcolii ,,Toma Arnăuţoiu’’ Nucşoara – Constantin Berevoianu, doamna Laurentia Arnăuţoiu.

        După slujba creştinească, părintele a făcut câteva aprecieri de bun simţ, observând cât de puţini nucsoreni au venit la eveniment. I-a fost duhovnic Elisabetei Rizea şi i-a cunoscut frământările şi temerile. A ştiut cât de polarizat era satul şi câţi i-au fost împotrivă. Dumnealui şi-a amintit de venirea regelui Mihai şi a ministrului Noica în casa Elisabetei Rizea şi de marea rugăminte adresată acestora de a se asfalta drumul de la intersecţie până la cimitir. În două săptămâni acesta s-a asfaltat datorită Elisabetei Rizea. Tot datorită ei Nucşoara a căpătat notorietate şi vin mulţi turişti întrebând despre partizani, vrând să vadă locuri şi să audă poveşti. Nucşorenii ar trebui să se mândrească şi să îşi facă tot mai cunoscută istoria de luptă şi suferinţă.

         Dar unde sunt nucşorenii? Eu cred că nu mai sunt nucşorenii de altă dată, asta e problema. Şi domnul Constantin Berevoianu, profesor de istorie, are mult de lucru să îi convingă pe strănepoţii acelora de virtuţile şi caracterul înaintaşilor. De altfel despre aceste lucruri a şi vorbit în fata tinerilor veniţi din Bucureşti. Îmbrăcaţi în costume populare, încercau parcă să recupereze din dulceaţa pierdută a Nucşoarei. Nu i-am cunoscut, dar se vedea că sunt oameni îndrăgostiţi de tradiţie, de istorie, de credinţă. Nici măcar nu au încercat să se încununeze cu succesul acţiunii lor, de fapt nici unul nu a luat cuvântul. Mă aşteptam să vorbească despre Elisabeta Rizea şi crucea ridicată acela care este, cred, preşedintele Neamunit – Aureliu Surulescu. Mă gândesc, având propria mea experienţă în strângerea de fonduri pentru Crucea Haiducilor Muscelului, că n-a fost tocmai uşor să realizeze ceea ce alţii n-au reuşit în decenii.

         Doamna Laurentia Arnăuţoiu a ţinut un discurs mai lung şi emoţionant, amintindu-şi despre rudele sale, de unchii şi bunicii ale căror oase odihnesc fără cruce la căpătâi. A povestit tinerilor despre solidaritatea comunităţii nucsorene faţă de bunicii ei, Ioan şi Laurentia Arnăuţoiu, modul în care au fost întâmpinaţi la câţiva kilometri în afara satului când au fost eliberaţi din prima perioadă de închisoare.

        Vremea în Nucşoara a ţinut cu noi, cei câţiva din stradă care dăm emoţii şoferilor şi am putut rămâne până la sfârşit fără să ne plouă. Drumul spre casă a adus nori cu soare şi o atmosferă tot mai plăcută, dar am rămas cu aceasi senzaţie că totuşi lumea nu s-a limpezit…

Elisabeta Rizea – viteaza din Nucsoara

      Astazi se implinesc 14 ani de cand s-a stins din viata Elisabeta Rizea, viteaza din Nucsoara, simbol al rezistentei anticomuniste romanesti. Mai jos redau cateva fragmente semnificative din interviul acordat doamnei Irina Nicolau, care a stat la baza cartii ,,Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi’’.

       „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.

     ,,Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi".

         De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.

Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.

         Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit.Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.

         Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.

Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.

          Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”

Iia Elisabetei Rizea in Memorialul de la Sighet 

Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe Elisabeta si Gheorghe !