Impresii de la Școala de Vară pentru Liceeni, Braşov

Eram Andreea - și acum sunt Andreea - dar, recunosc, într-o măsură mai mică. Acum sunt puțin din fiecare om pe care l-am cunoscut la Școala de Vară, fac slalom nestingherită printre biografiile eroilor și am grijă să nu-mi frâng vreo aripă. Conform DEX, empatia este definită ca “Formă de intuire a realității prin identificare afectivă; Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc.”.

În sens personal și metaforic, empatia se definește ca șederea pe un scaun din inima Brașovului, într-o încăpere mobilată cu rămășițe de amintiri frânte de trecerea anilor și de neîndurătoare tratamente (pantaloni găuriți ai deținuților, o ușă desprinsă din cadrul peretelui închisorii și altele), sorbind cuvintele celui ce azi este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici. Empatia se mai definește și ca mersul la pas printre ruinele unei uzine ce a fost odată (ca niciodată, îmi vine să adaug) sufletul “începutului sfârșitului pentru regimul totalitar”, după cum anunță și plăcuța de afară, singur martor neînsuflețit, dar grăitor, al celor ce s-au întâmplat la 15 noiembrie 1987.

  

Când am sosit în așezarea de pe deal care mi-a servit drept domiciliu flotant pentru șase zile, după o teribilă țeapă a unui taximetrist (o daună minoră de 20 lei/ 5 km), mi-am spus Chestia e pe bune? Noi chiar avem baie cu cabină și borcănele de șampon? Trecând de la extazul de ordin vizual la retorisme de felul Ce e o școală de vară? Parcă am văzut odată un film, dar erau toți îmbrăcați în uniforme și tot ce făceau era să recite poezii și ceva plimbări cu barca, nu aveam să știu că o școală de vară (și nu orice școală, ci Școala de la Brașov) înseamnă să stai față în față cu istoria, transpunându-te în piele de eroi și investigând dosare, să cinstești memorii și să asculți adevărate lecții de românism, să palpezi umbrele partizanilor stinși și să intri în dialog cu "făcători de istorie". Nu aveam să știu. Dar am aflat-o. Am trăit-o. Și sunt mândră că n-am trecut prin liceu fără să am ocazia de a cunoaște atâția oameni și atâtea povești.

  În prima zi (sau seară), când am fost invitați la cină, mă gândeam Aici chiar sunt mulți oameni, și-s atât de diferiți, și încercam să analizez fața fiecăruia. Mă uitam la organizatori - Lucian, Ana și Ioana -, neștiind că-s ei (conversasem doar pe mail)  și-mi spuneam că sala asta chiar e însuflețită. Apoi mi-am mutat privirea la ceilalți domni și la participanți. Sala asta chiar e însuflețită, aveam să-mi repet după toate prezentările din sala de conferință, după firescul Spune-ne numele tău și ce te-a făcut să participi la concurs. Eram înconjurată de tineri entuziaști, din toată paleta de specializări, reale și umane.  

Prelegerile captivante de a doua zi au vizat capacitatea de transpunere în pielea personajelor istorice și găsirea unor soluții în contextul unei alegeri (am trecut testul cu brio!), înțelegerea personalității controversate a lui Alexandru Vișinescu și prezentarea fenomenului represiunii în perioada comunistă. Vizionarea filmului Demascarea pregătit de experții IICCMER a fost, probabil, cireașa de pe tortul unei seri perfecte. Plini de compasiune și încărcați de un sentiment al cunoașterii parțiale a ceea ce s-a întâmplat la Pitești, ne-am adăpostit în sala care avea să fie loc de diseminare a informațiilor și relaxare prin joculețe de voluntariat – buncărul hotelului.

(jucând „Ghicește episodul”)

Marți a fost, cred eu, apogeul – dacă poate fi numit așa – al cunoașterii experimentale. După o prelegere a Asociației „15 noiembrie 1987” despre evenimentele ce s-au petrecut și la care au asistat la sfârșitul anilor ’80, prelegere care ne-a emoționat pe fiecare - priveam eroii, în carne și oase, care au dat naștere unei Revolte! Priveam documente, priveam pereții sediului tapetați cu afișe ce se fluturau acum 3 decenii, priveam buze ce povesteau lunile grele de chinuri și anchete dureroase - am vizitat Uzina „Steagul Roșu”.

       Am stat, din nou, de vorbă cu eroii. Numai că acum, ochii eroilor păreau mai triști – ceea ce era, s-a distrus. Aproape nimic nu mai amintește de gloria uzinei, în afară de chipurile muncite ale celor câțiva care au mai rămas. 

  

A urmat vizita la monumentul lui Liviu Babeș, cel ce s-a sacrificat pentru un ideal – acela al unei țări democratice, a unei țări libere. A fost momentul în care mi-am dat cu adevărat seama că oamenii pot fi în stare de orice pentru a-și apăra valorile – chiar și de a se autoincendia și arunca în gol, cu schiurile, de pe pârtie, în semn de protest contra regimului comunist.

  

Apoi, domnul Jozsef Török ne-a vorbit despre minoritatea maghiară și rezistența anticomunistă, invitându-ne în beciul reconstituit de dânsul după chipul și asemănarea unei temnițe.

        Prejmer, Cetatea Făgărașului, Biserica “Cuvioasa Parascheva” din Victoria – acestea au fost obiectivele noastre culturale de miercuri. Am aflat la Prejmer despre sași în anii comunismului, la Făgăraș despre vestiții haiduci în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu și am dialogat cu părintele despre destinul bisericii creștine în timpul regimului comunist.

(stând de vorbă despre simboluri, la Prejmer)

(Cetatea Făgărașului oglindită în ape)

(la o discuție despre soarta religiei în regimul comunist, Victoria)

Penultima zi sosește nerăbdătoare și ne surprinde cu un subiect inedit – «Lirica populară românească în anii ‘50». Am aflat de la Ioana cât de ușor era manipulată populația odată cu instaurarea regimului și am memorat, involuntar, niște versuri incredibile: «Când pornește ea tractorul,/ Mi se-aprinde-n suflet dorul». Încă zâmbesc la amintirea asta. Probabil nu numai eu.

Un alt moment memorabil al zilei a fost prelegerea Lucianei despre copilărie și abandon într-o esență a orfelinatelor României concentrată la Sighet - o Românie căreia nu-i păsa dacă ai o simplă tulburare schizoafectivă, dar te califica drept irecuperabil ca mai apoi să te părăsească într-un colț de lume mizer și atemporal.

Acum, vine partea mea preferată – preferată prin specific, prin conținut, prin toate emoțiile a ceea ce a însemnat întâlnirea cu domnul Octav Bjoza. Probabil aș putea povesti într-o carte experiența, și tot mi-ar părea un rezumat. Am intrat pe porțile Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Brașov tăcută. Parcă știam că avea să urmeze ceva altfel. M-am așezat, tot tăcută, pe unul dintre primele locuri (de obicei fac asta, îmi place să fiu cât mai aproape de povestitor pentru a mă identifica și a sorbi cuvinte mai bine). După câteva momente de răsuflu, vine și întrebarea: Cine sunteți și de unde veniți? Lucian a încercat să răspundă. Afirmația că suntem elevi ai școlii de vară și că suntem interesați de experiența de viață a dumnealui pare să-l mulțumească. Însă nu îndeajuns. După ce ne introduce în atmosfera solemnă a sălii (mă simțeam ca într-o biserică, unde icoanele nu sunt pictate și nu reprezintă sfinți, ci iau forma chipurilor studenților și partizanilor expuse pe pereți), ne dă o adevărate lecție de românism, despre a lupta cu îndârjire pentru o țară normală, despre a-ți susține frații din închisoare și despre așteptare. Domnul Bjoza va rămâne, cu siguranță, memoria vie a unei perioade în care ignoranța majorității năștea puternice drame ale celor puțini, drame ale celor care au rezistat.

                  

Piesa de teatru „Julieta” care descria viața unei mame deportate împreună cu copiii în Câmpia Bărăganului încheia ciclul momentelor unice pe care le-am trăit aici.

Momentul concluziilor, nu? Școala de vară de la Brașov a însemnat aprinderea unei candele ce va lumina, de-acum încolo, pe veci, traseul pe care îl voi urma în viață. Acest traseu este marcat de un interes deosebit pentru legendele istoriei, pentru oamenii din spatele legendelor și pentru cei care ne fac posibilă intruziunea în mijlocul  fragmentelor  de istorie. A însemnat bucurie, educație, entuziasm pentru nou, compasiune, dar și lacrimi vărsate în memoria celor care au luptat și s-au zbătut în închisori și în munți. Mulțumesc organizatorilor și tuturor celor care s-au implicat în desfășurarea proiectului!    

                                                                                  de Andreea-Maria Deaconescu

                                                               

Despre cei care nu mai sunt

        Au trecut  trei ani de când mă grăbeam într-o duminică de aprilie să ajung la Govora. O duminică splendidă, cum doar primăvara poate să îţi ofere. O duminică de Florii, binecuvântată !

       Despre domnul Ştefan Romanciuc aflasem de curând, câteva luni, poate ceva mai mult. Însă el fusese mereu acolo şi aştepta…Nu pe mine, cu siguranţă, ci pe cineva cu care să vorbească, cineva care să ştie să-l asculte, cineva care să încerce să înţeleagă povestea sa de viaţă. Bineînţeles că familia  cunoştea toate cele prin care trecuse, era iubit şi apreciat, era tatăl bun, bunicul bun precum numai bunicii ştiu să fie… Dar el îşi dorea să îi vorbească cuiva din afară… Aşa s-a făcut că atunci când au început discuţiile despre procesele foştilor directori de închisori, el a aflat şi i-a cerut fiicei sale să ia legătura cu IICMER. Vroia să fie martor sau măcar să fie lăsat să îşi reverse amarul şi să rostească adevărul său despre Periprava celelalte închisori.  Şi a ajuns să îşi vadă dorinţa îndeplinită, chiar dacă cu întârziere. Până atunci însă am ajuns eu lângă dumnealui.

      Viaţa are întortochelile şi ocolişurile ei, unii spun că nimic nu e întâmplător, poate aşa o fi. Dar eu nu sunt filozof, aşa că o să mă opresc aici cu aceste consideraţii ! Cert e că domnul Ştefan era bunicul colegului meu de clasa de la liceu, Doru şi de zeci de ori m-am oprit la uşa lui Doru, am intrat, am povestit şi am făcut în genere lucruri pe care le fac liceenii dintotdeauna. Dar niciodată n-am bănuit că el are un bunic care… A trebuit să mai treacă douăzeci de ani ca să-l cunosc. Probabil atunci când lucrurile au fost suficient de coapte pentru că eu să am capacitatea de a asculta, de a înţelege, de a empatiza.

                                                 
                                                 Iisus in celula, de Radu Gyr

     Domnul Ştefan mi-a fost drag de cum l-am văzut. Aşa, ca bunicul meu care nu mai e de mulţi ani, ca bunicul meu care îmi zicea când veneam de la oraş pe la el ,,Mai treci taică pe la mine cât oi mai fi şi eu pe-aci…’’ Mă aştepta parcă dintotdeauna şi avea un neastâmpăr, o nerăbdare în privire şi în gesturi. De-abia am făcut cunoştinţă cu fata dumnealui, Adriana şi cu ginerele, Alin şi, căutându-mă cu ochii, mi-a făcut semn să mergem. Şi am mers. În camera sa, unde urma nu să-mi depene poveşti de bunic, aşa cum fiecare bunic ar trebui să o facă, ci poveşti de război. Un război cumplit, un război al românului contra românului, al fratelui contra fratelui, un război al unui regim totalitar contra propriului său popor. Pentru că a fost învins în acest război inegal cu statul comunist şi a fost găsit vinovat, sentinţa a fost una de aşteptat, dar atât de crudă – condamnarea la moarte. A reuşit să scape la recurs cu doar 18 ani de închisoare !  Pentru dumnealui războiul a durat 11 ani, atât a fost detenţia, urmată de un scurt ,,armistitiu’’ în 1964 odată cu eliberarea. A urmat apoi  un ,,război rece’’ până la căderea comunismului, fiind mereu urmărit, agasat, cercetat  de atotputernica Securitate.

       Ștefan Romanciuc a fost în 1954 șeful organizației Salvarea României  ( Filiala Argeș) care își propunea să dea o lovitură de stat și să înlocuiască regimul comunist de la București. După arestare domnul Ștefan  a trecut prin mai multe închisori și lagăre de muncă – Jilava, Lugoj, Aiud, Gherla, Salcia, Giurgeni și Periprava, reuşind să-şi păstreze sufletul nealterat de grozăviile  acestor locuri teribile. Cu o memorie fantastică, a învăţat mii de versuri de-ale poeţilor închisorilor, lucru ce l-a ajutat să se salveze şi poate, cine ştie, să îi salveze şi pe alţii. Câteva din aceste poezii mi le-a recitat şi mie, cu o emoţie care parcă îl transpunea, îl trimitea departe în timp în vremurile în care le învaţa că să supravieţuiască.

       Din păcate, neobişnuit să folosesc camera de filmat, am greşit orientându-mă spre lumina şi calitatea e slabă. Însă dacă faci un exerciţiu de imaginaţie şi închizi ochii, poate îl vei vedea pe domnul Ştefan într-o celulă fetidă, supraaglomerată, repetând ore şi ore, zile şi zile, ani şi ani cuvintele care îl vor ajuta să uite unde este şi să-i dea puterea de a ajunge acasă la soţia sa şi la copila care nu se născuse încă atunci când el a luat drumul închisorilor.

                                                

                                                   Lauda, de Nichifor Crainic

                          

        A văzut colegi de suferinţe murind, a mai murit şi el un pic, dar azi vocea sa slabă de bătrân se ridică acuzând puternic pe ucigaşi.

                                                     Moartea lui Pop T. Ioan din Teius
 

Marturie despre partizanii musceleni

                                             

         Domnul Ştefan nu mai este astăzi pe acest pământ. Anul trecut suferinţele sale ştiute de cei de lângă el ori cunoscute doar de dânsul, i-au fost curmate. De unde este mi-aş dori să vadă acest mic omagiu pe care i-l aduc din toată inima mea.
         Dumnezeu să-l ierte şi  să-l odihnească !

Între munți și infern – ani de luptă clandestină

Cu Dumnezeu înainte! șopteam la fiecare cotitură, la fiecare sunet de pușcă, la fiecare lătrat de câine inamic. Cu Dumnezeu înainte! strigam când călcam pe-o frunză stropită de sângele vreunui frate nucșorean.

Jur să lupt până la moarte pentru eliberarea Patriei şi a Poporului Român de sub jugul tiraniei Comuniste. Jur să execut ordinele fără murmur şi fără şovăire. Jur credinţă şi devotament tuturor comandanţilor. Jur că nu voi depune armele şi nu voi pleca din rândurile Corpului de Haiduci până ce toţi trădătorii de Patrie şi Neam nu vor fi pedepsiţi. Jur să păstrez secretul, îmi reaminteam când securiștii din închisoare mă sileau să-mi recunosc frații și surorile din munți.

Lupt pentru credință, patrie și lege, îmi răsuna în minte când libertatea-mi părea mai distantă și rece decât o tânără nevastă din saloanele franțuzești ale vremii. Dar noi o simțeam, deși nicio dungă de avion american nu voia să întineze cerul, deși nu se arăta niciun salvator printre atâția criminali bolșevici travestiți în români cu armele la spate.

Noi am ales să nu stăm drepți. Noi am ales să nu urmăm ordinele comuniștilor. Noi suntem partizani ai libertății, luptăm până la ultimul glonț. Niciun nume nu ni se desprinde de pe buze, nicio floare nu se ofilește când talpa noastră o calcă. 

Vena de pe frunte mi se umflase și se zbătea precum un canar în colivie. Asta era semn că în mai puțin de-un minut, ofițerii înarmați cu pistoale-mitralieră o să apară. Copacii cu ramurile îndoite de-atâtea plânsete or să fie martori ai războiului și-o să-și plângă frumoasele coroane într-ajutorarea noastră, ultimii mucenici ai neamului... Data trecută când ne-au dat de cap a fost în urmă cu 5 săptămâni, când i-au aflat scrisorea Mariei către oamenii satului, prin care cerea mâncare și arme. Atunci, diavolii ne-au împușcat trei oameni dintre cei mai buni: Țurlea, Chiriac și Florin.

Câte dureri suportă omul? Cât poate să rămână cu privirea inertă pe trupul nevestei lui culcată la umbra unui tei bătrân? Trupul acela binecunoscut, alb ca ceașca de cafea din sat și alintat cu cele mai frumoase poezii din care deodată începe să țâșnească sânge fierbinte, trupul acela îți jura odată iubire pe veci... Porțile lui Hades s-au deschis. Diavolii se ițesc de după copaci. De data asta a fost ea, și nu eu, iar baticul i-a căzut de pe cap... Adio, Elena! Am urmărit-o timp de câteva secunde cum murmura ultimele vorbe, mi-am făcut cruce de trei ori cu limba în gură, i-am promis că ne vom revedea curând și am luat-o la goană spre biserică. Ceilalți trebuiau să știe că Miliția ne-a luat urmele. Respirația-mi greoaie se cernea printre crengile mai încâlcite decât părul negricios și încleiat, hainele mi se agățau și rănile-mi curgeau lichid vinețiu. Câinii mi-au pierdut urma, dar picioarele îmi sunt amorțite...

Primisem cu două seri înainte de la preoți două borcane de zacuscă, unul de miere, lapte și medicamente. Le ascunsesem într-o grotă din inima pădurii, să nu le dea nimeni de urmă. Calculam că alimentele ne-ar servi pentru o săptămână, poate două. Limba noastră s-a învățat cu gustul cojilor de copaci sau al boambelor. Însă puterile ne cedează și ideea întoarcerii și predării ne robește nopțile... Noi am mai rămas doar câteva zeci: învățători, țărani simpli. Oameni. Dormim cu pușca sub tâmplă, corpurile noastre sunt cât mai lipite. Trebuie să fim un singur corp, un singur mecanism, o singură voce care să îngaime libertatea! Așa trebuie să fim, așa să ne ajute Dumnezeu!

Dincolo de cursul râului, băieții mă așteptau. Se auzea Chemarea dreptății răsună din ulmii de-aramă/ Și-o poartă și munții în freamătul lor… Haiducii mei aprindeau un foc și discutau aprins despre plecare.  

- Au tras, Toma, le-am spus. Au tras în nevastă-mea și mi-au otrăvit sufletul, apoi l-au desprins de trupul ăsta zdrențuros, nenorocit. Pentru ce să mai trăiesc, Toma, acuma? Copii nu am, casa mea e toată arsă... Femeia mi-e moartă.

- Frate Manole, nu dispera și așteaptă. Ia un loc. Să fie iertată, zise el cu lacrimi reci pe care și le stăpânea vizibil. A murit în slujba țării, a regelui și a dreptății. O să o pomenească feciorii noștri și o să o prețuiască strămoșii daci din ceruri. Eu plănuiesc să merg cu frate-meu Petre până la Marinache, în sat. Luăm hărțile munților din Iugoslavia și haine bune, de la București, iar la vară ne cărăm din țară. O să vezi că ne va fi mai bine acolo, Manole. O să începem o viață nouă.

Plânsei cu adevărat, acum. Am păstrat un moment și am vărsat câteva picături de țuică de pe fundul unei sticle, să fie pentru Elena. Apoi am adăugat, mai resemnat:

- Eu n-am încredere în Poienaru ăsta, Toma. Se zvonește că e bețiv și ne-ar trăda oricând. Aveți grijă să vă feriți din bătaia puștii, onoarea e a noastră!

- Așa să ne ajute Dumnezeu! Strigară toți.

La ceasul nopții, cei doi plecară. Mi-am făcut cruce și am adormit pe doi coceni. Nu aveam să știu că ziua nu va mai veni și că toți vom fi săltați de Securitate câteva ore după aceea...

Am simțit doar o crudă lovitură cu patul puștii. Am deschis ochii, iar totul ardea, firele de iarbă pârjoleau încet întreaga baracă. Sau, doar mi se părea, pentru că toți băieții fugeau. I-am închis înapoi.

Mi-am amintit de viața mea de dinainte de urcarea în munți, de horele din sat, de cele mai frumoase fete din Argeș. Și de cea mai frumoasă fată din toată lumea asta mare, care acum ședea lângă acel copac, cu ochii încercănați, cu rochia pătată roșu de gloanțe și îmbătrânită fără veste: Elena.

- Hai să mergem cu băieții, i-am spus. Or să vină americanii într-o lună și-or să-i înfrângă pe bolșevici. Nu mai e altă speranță, Elena, am adăugat.

- Și frații mei, Manole? Și tatăl meu? Numai pe mine mă mai au, Manole.

- O să ne pomenească toți, femeie, și o să ne-aducă o ceașcă de apă când om îmbătrâni. Lasă-i în voia lor, oameni suntem toți, dar numai unora le e dat să lupte pentru țară.

Pe Elena am cerut-o în căsătorie într-un lan de grâu. Stelele mișunau pe boltă, își dădeau râzând coate și se îmbrânceau spre o dimineață de iunie a anului 1952. Nu se mai auziseră puști de zile bune. I-am luat mâna pe care o umplusem de atâtea ori cu sărutări delicate și i-am înfășurat în jurul degetului un inel dintr-un spic de grâu. L-am lăsat să cadă printre celelalte spice deja adormite, după care i-am spus:

- Singurul inel pe care-l mai am e sufletul meu, pe care ți-l ofer acum și pentru tot restul vieții ăsteia pe care numai tu mi-ai luminat-o.

***

Mă lăsasem dus de un somn chinuitor, efervescent, în care m-am visat în iad. Eram clădit în cele mai fierbinți oceane de lavă, apoi mi se turna sare în gură ca să nu mai urlu. Dracii îmi desprindeau unghiile rând pe rând, după care le îmbălsămau în oțet și le scuipau. După câte aveam să îndur, trebuia să îmi fi dat seama că iadul acela din vis era mai primitor decât cel care mă aștepta.

Mă trezisem rozându-mi unghiile de la mâna dreaptă. Zece chipuri străine, tinere, cu vânătăi și răni supurânde la tâmple mă priveau blând. Eram în mișcare. Mirosul greu din dubă îmi ardea nările. Aici s-au transportat animale, mi-am spus.

- Suntem studenți la Litere, murmurau vocile gri.

- Ne-au ridicat de la Șosea și ne-au bătut până ne-am lăsat urcați aici, adaugă unul.

- Vor să ne ducă la Pitești. Nimeni nu știe ce e acolo. Se mai zvonea pe la noi că ar fi rău, că nu se comportă bine, dar vezi tu, legiunea noastră încă rezistă, după atâția ani în care i-au ridicat pe ai noștri, șopti cel din colț cu țeasta aproape crăpată.

- Taci, ticălosule, că aud ofițerii, am mârâit. Încă mai vrei bătaie?

Drumul a durat câteva ore. Studenții începuseră să povestească despre un complot de la București din `54, când se auzi de afară un marș din cutie, bandiților și alte invective. Motorul se oprește. Ne ridicăm și așteptăm comenzile. Securiștii ne împing cu țevile puștilor. Femeile muntence îmbrăcate în costume populare se opresc pe stradă și-și fac cruce. Convoiul rușinii, mă gândesc. Îmi dau seama că ne aflăm într-o zonă sudică.

- Mergi înainte, țapule, ordona căpitanul. Te așteaptă cea mai frumoasă vacanță a ta. A fost frumos în munți, nu? Aici avem femei și băutură, râdea gălăgios. Aici e raiul vostru!

Îmi aplec privirea și încerc să-mi număr pașii. Două sute patruzeci și cinci, patruzeci și șase, cincizeci. Cu toții suntem obosiți precum vitele de la plug. Intrăm pe o alee umbroasă, ferită de priviri. Suntem conduși într-o curte largă, lângă care se vede o râpă. Curtea Închisorii Pitești.

O mână de bărbat puternic mă trage din convoi și mă târăște înăuntru. Mă trezesc față în față cu un anchetator, cu care gardianul pare că nu se simte confortabil. Lampa cu gaz strălucea pe masă. Mâinile-mi sunt legate la spate. Cercetam speriat încăperea albă. Nicio cale de scăpare…

- Tu ești Manole! tună anchetatorul.

- Da, domnule.

Se ridică și mă izbește cu pumnul. Mă dezechilibrez și nimeresc podeaua rece. Unde am ajuns, mă gândesc.

- O să te rogi să te mai lovească cineva așa, banditule. Ofițer, du-l în temniță! 20 de ani pentru uneltire și sfidarea regimului. Cum spui?

- Trăiască Regele! rostesc eu. Apoi cad.

Următoarele zile mi le amintesc numai atunci când închid ochii. Mereu aceleași imagini: drumul până în subsol, podeaua umedă de nevoi și resturi și izolarea, apoi arderea întregului antebraț cu țigara aprinsă. Regurgitarea alimentelor și înghițirea lor. Mai vrei? îmi spunea. Nu mai pot, șopteam stins. Apoi primeam din nou o bâtă și eram dus la rece.

Ajunsesem să-mi implor în fiecare zi moartea: colegului care îmi devenise călău, gardianului, pereților, scărilor.

Pe cine mai declari? răsuna zilnic în temniță. N-am nimic de declarat, spuneam tremurând. Apoi aceleași schingiuiri, aceleași diversiuni pentru un singur scop: aducerea în cea mai mizerabilă formă, ponegrirea tuturor deținuților și familiilor noastre. Eu nu mai aveam ce declara. Toți ai mei erau duși la Jilava, iar pe mine mă uitaseră în iadul ăsta unde am fost botezat în murdării în fiecare duminică. Umilința era peste tot și venea sub toate formele: bătăile cu bâta, lupta cu colegul de celulă, dușurile…

Încă purtam cu mine spicul de grâu, singur martor la toate ororile: morțile tovarășilor și a soției, zilele de foamete, trădarea, neputința. L-am înfășurat pe deget și m-am gândit la Elena. Sigur era într-un loc mai bun, în care toți de aici meritam să mergem...     

Începusem să țin o evidență a bătăilor. Pentru fiecare, compuneam câte un vers pe care-l transcriam cu pana udă de sânge, într-un locaș neștiut de nimeni, la care niciun comunist nu avea cheia: mintea mea. Când am ajuns acasă, după 7 ani de tortură și un cuget aparent reeducat, prelucram în caiete cu coperți vineții: „Și-acum de ar mai fi să lupt/ Aș face-o cu dreptate/ Căci eu rezist neîntrerupt/ Nucșoara-i libertate!”

de Andreea-Maria Deaconescu

Andreea - Maria Deaconescu este elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic ,,Iulia Zamfirescu’’ Mioveni. Această lucrare a fost selectată la concursul de creaţie pentru liceeni ,,Comunizarea României. Tu ce ai face?’’ organizat de IICMER în iunie 2017. Îi mulţumesc pentru încrederea acordată de a-i publica lucrarea. Aici se va regăsi între altele, subiecte legate de perioada comunistă strânse de mine în ultimii şapte ani.

 

Despre istoria rezistenţei şi a represiunii în Argeş - Muscel cu elevii mei

În iunie s-a terminat anul şcolar şi odată cu el şi cursul meu de ,,Istoria rezistenţei anticomuniste şi a represiunii în Arges-Muscel’’. Un curs pe care l-am început în 2008 după o programă realizată de mine, după materiale găsite de mine. Arhiva mea  s-a îmbogăţit pe parcursul anilor cu fiecare interviu pe care l-am luat foştilor deţinuţi politic, cu fiecare carte pe care am citit-o, cu fiecare întâlnire la Sighet, la Piteşti, la Cluj, cu fiecare interacţiune cu elevii mei sau cu alţii în faţa cărora am ţinut lecţii.  Au fost nouă ani rodnici, mi-au trecut prin mâna poate peste două sute de elevi care sper să fi rămas cu multe informaţii, emoţii, sentimente de la aceste întâlniri săptămânale. Dar fiindcă fiecare început are şi un sfârşit, astăzi pun punct acestui curs. I-am rugat pe elevii mei de-a VIII-a, ultimii care au fost cu mine în aceastã cãlãtorie ,,istoricã’’, să îmi scrie câteva cuvinte, impresii, ca un corolar al acestui an şi simbolic, al acestor ani. Ţin să le mulţumesc celor care au dorit să-mi împlinească această dorinţă. Mai jos sunt opiniile lor, aşa cum au văzut şi înţeles cu ochi de copii, poate uneori depăşiţi de vârstă pentru un subiect atât de important, de serios şi tragic în multe din aspectele lui.

Din punctul meu de vedere  luptătorii anticomunişti au fost şi sunt adevărate modele  ce ar trebui să fie urmate şi respectate de toţi. Este impresionantă ambiţia lor de a-şi proteja ţară. Ei au luptat contra jugului comunist ce pusese stăpânire pe ţara şi îşi urmăreau propriile interese. Eu îi consider pe partizani adevăraţi iubitori de ţară şi martiri deoarece şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu şi au luptat pentru păstrarea credinţei. Ne înspăimântăm când auzim prin ce orori şi traume au trecut eroii munţilor. Un lucru este cert, aceştia merită toată stima şi onoarea pe care au căpătat-o în munţi. Cred că amintirea lor trebuie dusă mai departe urmaşilor pentru a se conştientiza ce fel de oameni patrioţi a avut România. Pe mine m-a pasionat subiectul luptătorilor anticomunişti încă de la prima lecţie.  (Andrei Bărbulescu)

    Mie îmi place istoria opţională deoarece trebuie să învăţăm din greşelile trecutului şi pentru că partizanii au avut curajul să încerce. (Leo Bocu)

                          

        ,, Istoria rezistenţei anticomuniste şi a represiunii’’ este o disciplină care o studiez de la începutul acestui an. Mai exact de la începutul clasei a VIII-a. Cu ajutorul domnului profesor Cătălin Nedelcu, am învăţat foarte multe lucruri atât despre comunişti cât şi despre partizani, lucruri foarte interesante. Istoria opţional este o disciplină care nu poate fi doar învăţată, ci şi trăită. Prin '' trăită'' mă refer la faptul că atunci când domnul profesor ne povestea întâmplări, acţiuni reale trăite de acele persoane, noi elevii ne imaginam acele întâmplări şi totodată ne puneam în locul lor. Tot o experienţă foarte interesantă a fost o excurise de acum câteva săptămâni. O excursie organizată de domnul profesor la Memorialul Închisoarea Pitești. Un loc foarte interesant, dar şi foarte dubios. Un loc care îţi trezeşte o tristeţe dar şi o imaginaţie profundă. Intrând în prima cameră începi să îţi imaginezi tot ce ţi se spune şi nu poţi să îţi dai seama cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva. Dar totuşi este real. A fost o experienţă foarte interesantă! Mulţumită domnului profesor!  (Irina Dobre)

Închisoarea de la Piteşti este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Piteşti,  renumit pentru aşa-zisele încercări de ,,reeducare’’, efectuate sub autorizaţia autorităţilor comuniste în perioada 1949-1952. Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru aceste bătăi şi torturi brutale, cu scopul de a ,,reeduca total’’ deţinuţii politici, majoritatea studenţi. Scopul a fost lepădarea convingerilor şi ideilor politice şi religioase ale deţinuţilor.

Domnul profesor Cătălin Nedelcu ne-a dus şi pe noi la Închisoarea Piteşti, acolo ne-a asistat o doamnă care a început să povestească din întâmplările petrecute de demult. Ne-a spus că paznicii care-i păzeau îi obligau pe deţinuţi să stea într-o anumită poziţie timp de multe ore, iar dacă se mişcau îi luau şi îi băteau. Am mai înţeles despre camera neagră care era un loc foarte mic în care nu puteai să stai pe jos, decât să te razemi de perete aşa puţin, acolo era şi foarte frig. Ne-a mai spus că nu aveau nici toaleta şi făceau nevoile într-un butoi în celulă. Şi că îi puneau să-şi mănânce propriile fecale, mâncarea era foarte urâtă, nu era gătită bine, dacă le puneau un os  ceva, era cu păr pe el, un adevărat chin. Acei tineri erau torturaţi, chinuiţi şi paznicii vroiau să afle cât mai multe de la ei, să le afle secrete despre părinţi, fraţi, prieteni. A fost un loc pe care n-o să-l uit şi îi mulţumesc domnului profesor Cătălin Nedelcu. 

(Geo Dogaru) 

      Încep prin a vă spune sincer că nu credeam la început că vor fi nişte lecţii atât de interesante, misterioase, dacă pot spune aşa, totodată pline de suferinţă şi chin. Cu fiecare lecţie, am păşit spre adevărul trist al acelei perioade. Perioadă în care comuniştii preluaseră puterea în statul român, amprenta comuniştilor a rămas în timp prin închisori comuniste, dar şi proiecte pentru ţară, precum Barajul Vidraru.

     Multe cruzimi s-au petrecut în timpul perioadei comuniste, mii de persoane erau chinuite în închisori. Erau torturate  pentru interesele politice ale comuniştilor, un lucru nedrept.

Erai sau nu vinovat, erai torturat până spuneai ceva, poate chiar şi mărturie mincinoasă, pentru a scăpa de torturile groaznice.

       Cel mai groaznic loc de tortură sadică, chiar, mi s-a părut închisoarea Piteşti... O clădire obişnuită, la exterior, însă numai pereţii acestei închisori ştiu cruzimile la care deţinuţii de acolo au fost supuşi.

     Bătăi nenumărate, câţiva dintre ei au decedat.

      Atunci când am păşit în închisoare îmi imaginam cum era atunci, cu fiecare cameră, cu fiecare lucru destăinuit de către domnişoara aceea (nu i-am reţinut numele), faptele inumane la care erau supuşi deţinuţii politici.... Îmi imaginam cum scoteau bâte de sub paturi şi începea bătaia,  cruzimea, cum erau băgaţi cu capul în materiile fecale sau în urină.... De-a dreptul înfiorător. Cum un singur sunet, produs la atingera unei chei de o ţeavă (a lui Ţurcanu), poate genera o frică uluitoare, o încremenire de moment.

      Era greu să rezişti fizic, dar şi psihic, doar credinţa faţă de Dumnezeu îi mai ţinea tari. Ritualurile negre, blastemiile, îi făceau să cedeze, să clacheze, îi distrugeau, înnebuneau...

Foarte trist... Înfiorător de trist... Mă bucur că ne-aţi povestit mult mai mult pe baza acestui subiect. Vă mulţumesc! (Roberta Enea - Simion)

         De  la istorie opțional mi-a plăcut cel mai mult reeducarea de la Pitești (cum au fost reeducați deținuții),  momentul când partizani i-au pus pe comuniști să-și mănânce carnetele de partid și când fostul coleg de clasă al lui Toma,  Vică Poenăreanu i-a servit pe cei din grup cu ţuica în care erau somnifere. (Vladut Mihalcea)

Istoria opțională este disciplina care ne învață despre comunism, adică acea perioadă în care niște oameni cu numele de partizani luptau împotriva securităţii pentru libertate, cinste și onoare. Confruntările dintre partizani şi securitate au lăsat multe cicatrici. Urmele se văd şi în zilele noastre prin memorialul Închisorii Pitești. Vizitată de curând împreună cu colegii mei însoțiți de dirigintele nostru ( profesor de istorie), această clădire mi-a lăsat un sentiment aparte. Intrând în ea, parcă am retrăit suferința acelor oameni. Mă bucur că acea perioadă neagră a luat sfârșit și odată cu ea și tortură. (Diana Nedelcioiu)

        Încă de la începutul clasei a VIII-a am început cu materia de la istorie opţional printr-o lecţie care, iniţial mi se părea banală, însă mi-a captat atenţia şi m-a impresionat profund pe parcursul întregului an şcolar. Este vorba despre lecţia “Rezistenta anticomunistă”, ce se împărţea în “Rezistenţă anticomunistă de pe versantul nordic al Fagarasilor” şi “Rezistenţa anticomunistă de pe versantul sudic al Fagarasilor”.

Motivul pentru care această lecţie îmi părea banală îl reprezintă faptul că nu puteam să-mi explic de ce oamenii luptau împotriva regimului ţării, deoarece îmi imaginam că lumea de atunci este exact ca cea din zilele noastre. Mai mult decât atât, mă impresionau atât construcţiile realizate în special în timpul preşedintelui Nicolae Ceauşescu, cât şi reputaţia ţării noastre în vremurile acelea. Însă, odată ce am aflat modalitatea prin care s-au format acestea, mi-am schimbat radical părerea: „Ce bine că nu am trăit în acele vremuri!”

De asemenea, lecţia m-a impresionat atât prin loialitatea şi iubirea de patrie de care dădeau dovadă membrii celor două grupuri, de pe versantul nordic şi de pe versantul sudic, cât şi prin faptul că partizanii niciodată nu au deschis focul asupra nimănui, ci au tras doar pentru auto-aparare.

        Încă o lecţie pe care am avut onoarea să o scriu în caietul meu de istorie opţional pe care îl voi păstra pentru totdeauna, care m-a impresionat cel mai mult dintre toate este „Reeducarea de la Piteşti”. Primul lucru la care te gândeşti când auzi prima dată aceste cuvinte este, după părerea mea, ceva plăcut. Dar nu este deloc aşa. După ce înţelegi despre ce este vorba, te gândeşti la trei cuvinte: teroare, traumatizare, răutate. Oamenii ce au trecut prin această faimoasă închisoare de la Piteşti în acele timpuri şi care au scăpat cu viaţa, sunt adevăraţi eroi. De ce spun asta? Deoarece am aflat prin ce chinuri treceau: înfricoşătoarele liturghii negre, torturile la care erau supuşi deţinuţii, şi cea mai mare provocare, fiind, de asemenea, un chin era reeducarea cu cele patru etape: demascarea externă, demascarea internă, demascarea publică, şi etapa în care deţinutul trebuia să-i convingă pe conducătorii închisorii că este apt să devină torţionar, prin bătaia care trebuia să o aplice pe un apropiat deţinut.

Am avut un mare noroc să am un diriginte atât de bun, cu care am vizitat Închisoarea de la Piteşti, alături de toţi colegii mei. Acolo, am aflat detalii noi despre reeducare. În afară de volumul închisorii, de faptul ca deţinuţii aveau un butoi prin cu  materii fecale şi urina în cameră, care nu se scotea din „celula”, a fost un lucru care m-a impresionat profund (în sensul negativ): în momentul în care Eugen Ţurcanu, conducătorul torţionarilor, urcă pe scara către etajul superior al clădirii închisorii, acesta lovea cu cheile sale în balustrada de fier, scoţând un zgomot destul de uşor de perceput, unii dintre deţinuţi erau atât de tare cuprinşi de spaimă încât îşi produceau singuri durere sau lucruri ce nu se pot povesti, mai ales aici, cu butoaiele menţionate anterior.

În final, ţin să-i mulţumesc enorm dirigintelui meu, domnul Cătălin Nedelcu, pentru faptul că ne-a expus istoria anticomunismului fără nici o obligaţie, ci doar din dorinţa de a învăţa elevii ceva impresionant şi de a le insufla atât iubirea de patrie, cât şi iubirea de aproapele.( Răzvan Niţu )

         Mie vizita la închisoarea de la Piteşti mi-a plăcut foarte mult, deoarece în acea vizită am aflat ceva foarte interesant dar totodată şi dureros. Adică am aflat despre unii oameni care deşi nevinovaţi au ajuns acolo, ei având cele mai mari chinuri pe care le-au avut vreodată. Acea persoană, ghidul din închisoare, ne-a povestit cu încredere toate patimile oamenilor. Deţinuţii erau obligaţi să stea de la trezire şi până la stingere într-o anumită poziţie. Ca mâncare li se dădea o ceaşcă de ceai şi un castron cu ciorba de vită (uneori în mâncare le era pusă şi copita). Țurcanu ca un general al închisorii atunci când verifica celulele, când urca pe scara care ducea la următorul etaj,  bătea cu cheile în scară, iar deţinuţii făceau pe ei de teamă că vor fi bătuţi. În capătul închisorii se află acum  un lăcaş sfânt unde se ţineau săptămânal atunci aşa numitele liturghii negre adică un fel de blasfemie în faţa Domnului şi erau împărtăşiţi cu materii fecale şi cu urina. Deţinuţii erau obligaţi să scrie o dclaratie pe o bucată de săpun.  ( Flavius Rizea )

Domnul profesor Cătălin Nedelcu ne-a povestit foarte mult despre ,,Rezistenţa anticomunista’’, încât a ajuns să îmi placă foarte mult acesta lecţie.

Ne spunea cum se ascundeau partizanii de securişti prin munţi, cum au luptat cu securiştii şi cum erau ajutaţi de săteni cu hrana, mâncare şi informaţii.

M-a surprins atunci când colegul de clasa al lui Toma Arnautoiu i-a trădat pe partizani, i-a chemat pe Toma şi Petre Arnauţoiu într-o noapte la stână şi le-a dat ţuica cu somnifer în ea. Toma a fost prins, dar Petre a mai reuşit să fugă câteva sute de metri. A mai fost interesant şi atunci când fraţii Arnăuţoiu l-au ucis pe Ionel Marinescu sub pretextul că acesta ar fi vrut să-I omoare pe ei. (Ana Maria Sandu)

Despre istorie opţional, mă bucur că am putut să fiu alături de dumnevoastră şi să pot învăţa despre partizani, comunişti,  în special despre Haiducii Muscelului,  care a fost lecţia mea preferată. Am avut ocazia să văd Închisoarea de la Piteşti şi atunci să realizez adevărata viaţă a oamenilor care ajungeau acolo.  (Leonard  Stănescu)

    Unii consideră că istoria rezistenţei anticomuniste ca fiind plictisitoare şi neimportantă. Din păcate trebuie să recunosc că şi eu am fost una dintre ei, dar cu timpul, după fiecare lecţie pe care am făcut-o am înţeles cât de interesantă este aceasta. Mă simt onorată de faptul că am făcut parte din ultima clasă în care iubitul nostru profesor de istorie a predat această materie. Cel mai mult mi-a plăcut lecţia despre Reeducarea de la Piteşti, în special pentru că am făcut o excursie la închisoarea unde a avut loc şi chiar am o carte despre istoria rezistenţei anticomuniste pe care abia aştept să o citesc vara aceasta. Îmi pare rău ca elevii care vin din urmă nu apreciază această materie şi mă dezamăgeşte gândul că lupta contra comuniştilor va rămâne o parte uitată a istoriei ţării noastre. (Andrada Veselu)

Aş încheia cu o melodie – îndemn pentru toti, care ar trebui să ne pună puţin pe gânduri – Mori, a formaţiei Viţa de Vie.