O întâlnire la Închisoarea Piteşti

De fapt nu a fost chiar întâlnirea mea cu domnul Demostene Andronescu, ci întâlnirea domnului Andronescu cu câțiva tineri și nu numai, interesați de istorie vie, istorie scrisă cu suferință și frig, cu sânge și remușcări. Cu jertfa celor mai frumoși ani ai tinereții…

De multă vreme îmi doream să îl cunosc personal, să îl aud vorbind. Acum doi ani am avut prima ocazie, tot în timpul unei conferințe susținute la Memorialul Închisoarea Pitești. Atunci însă domnul Teodor Palelogu a povestit despre tatăl domniei sale, cunoscutul Alexandru Paleologu, iar domnul Andronescu s-a mărginit la câteva scurte intervenții.

( Acum doi ani la Inchisoarea Pitesti )

            Așa că am mai așteptat prilejul ca autorul minunatelor versuri ale poeziei ,,În seara asta, Doamne, te vei culcă flămând’’ să revină la noi la Pitești.

În această sâmbătă de iulie am ajuns la Memorialul Închisoarea Pitești pregătit să îl ascult și să am propria mea ,,întâlnire’’ cu acest om deosebit. Mi-am cumpărat cartea sa despre reeducarea de la Aiud cu gândul să îi cer un autograf și cu acest prilej l-am întâlnit în librărie pe Mihai, un tânăr cercetător al memoriei perioadei comuniste cu care am avut de multe ori plăcerea să conversez pe net. Ne-am găsit apoi împreună două locuri aproape de domnul Andronescu și am așteptat cu interes să apară. La cei 90 de ani pare că își duce cu relativă ușurință  bătrânețea. Și cu o demnitate a omului înțelept, care a văzut multe la viața lui. Foarte ușor s-a acomodat cu microfonul și a intrat în stare după ce Maria Axinte, gazda discretă a evenimentului, i-a făcut o scurtă prezentare.

A început să povestească cu ușurința celui care are totul bine structurat în minte. O memorie prodigioasă, o luciditate dezarmantă, un suflet sensibil și luminos.

Priveam fotografiile din tinerețea sa, de la 24 de ani de când a fost arestat. Un bărbat frumos, hotărât, cu o privire dârză se uită la mine din paginile cărții. De-ar fi știut acest tânăr prin câte i-a hărăzit destinul să treacă… Oare cum s-ar fi comportat? Cu siguranță că la fel ca și atunci. Cred asta pentru că simt intransigența în vorba bătrânului cu părul alb, micșorat de anii care au trecut peste el, dar mărit de aura rezistenței și curajului avut. A făcut parte din cei puțini pe care regimul nu i-a putut compromite în ultimii ani înainte de eliberarea de la Aiud în 1964. A făcut parte dintre cei puțini care au preferat, ca și brazii liberi să se frângă decât să se îndoiască. Și a ieșit cu capul sus din supliciul reeducării de la Aiud. Doar pentru aceasta și trebuie să i se strângă mâna cu cel mai mare respect. Este respectul datorat celui care a făcut un lucru esential de care tu poate că nu ai fi fost în stare.

(Sursa - Reeducarea de la Aiud; Demostene Andronescu)

( Sursa - IICMER )

V-am strâns mâna domnule Andronescu și v-am mulțumit pentru cuvintele dumneavoastră, dar mai multe nu v-am spus. Acum însă vă scriu. Sunteți un reper într-o vreme când atât de mult ne lipsesc reperele. Veniți dintr-altă lume, la care avem atât de greu acces, pe care cu dificultate o mai putem înțelege. Și suntem atât de puțini cei care mai încercăm să o facem. Însă dumneavostră încercați din răsputeri să răspândiți cât mai mult, cât mai multora, această experiență incredibilă și de necontestat a rezistenței în condiții de oprimare de-a dreptul barbare. Pentu a se face o diferența cu adevărat ! Vă adresați câtorva zeci de persoane venite cu sufletul deschis și  curiozitate în loc să stați în față unor săli de mii și mii de oameni, așa cum meritați, așa cum ar merita românii să vă cunoască. Vocea dumneavoastră ajunge clar și distinct la noi și ne zugrăviți o frescă formidabilă a suferinței și rezistenței din închisorile comuniste, comparabilă cu cea realizată de Ioan Ioanid în ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele’’. Vă aduceți iar și iar mărturia în față unor oameni avizi să afle, să înțeleagă, să pună întrebări. Cum a fost cu putință? Oare vom mai fi vreodată în față acestui pericol? Cum trebuie să acționăm?

Ați vorbit neîntrerupt mai bine de două ore, ați mai fi putut să ne țineți încă multă vreme sub vraja povestirii dumneavoastră. Doar o gură luată din paharul de apă v-a mai dat răgazul câte unei mici pauze. Cei ce vă ascultau aveau multe întrebări să vă pună, dar șirul lor a trebuit oprit la un moment dat. Câteva aș fi avut și eu și, probabil, una ar fi fost despre reeducarea de la Aiud. Îmi pot cu greu închipui prin ce ați trecut la 10, 11, 12 ani de închisoare când unii colegi, poate prieteni, făceau compromisul cu regimul și erau eliberați. Sau când liderii în care v-ați pus atâta încredere au trecut de partea cealaltă. Aș fi vrut să vă întreb ce ,,îndoire’’ v-a afectat cel mai mult, v-a făcut să tremure eşafondajul moral și cum vi s-a schimbat percepția  față de acei oameni. Iar acum, privind retrospectiv, cum mai vedeţi lucrurile.

În închisoare domnul Andronescu a aflat multe. Mai ales despre sine. Călătoria către sine s-a soldat cu descoperiri revelatoare – l-a primit pe Iisus în ființa sa și I s-a dedicat cu o mare ardoare. Apoi, i s-a relevat cine este și cine va fi de atunci încolo – un Poet care va lua cuvintele din toate ungherele memoriei sale și le va pune în versuri dătătoare de speranța. Pentru el însuși, dar cu siguranță și pentru mulți alții… Poetul din el s-a născut în temniță ca o un anticorp puternic, deși atât de sensibil, ce trebuia să ducă lupte crâncene pentru salvarea trupului tânărului cu privirea dârză. Dar și a sufletului său. Versurile ticluite în taină și repetate de zeci de ori pentru a fi memorate l-au ajutat să reziste și i-au desăvârșit personalitatea, făcându-l omul pe care azi îl avem în față. Seninătatea sa, calmul și blândețea contrastează puternic cu ceea ce trebuie să fi fost în acei ani de lupte lăuntrice, de izolări, de frig și foamete. În treacăt ne-a zis că a intrat de multe ori la izolare, uneori iarna când viața îți atârnă de un fir de păr în celula înghețată. Deci a fost un recalcitrant, mereu un răzvrătit.

O amintire a sa mi-a rămas cu deosebire în minte, atât de semnificativă pentru momentul când s-a născut Poetul. Se găsea la Aiud la izolare, așteptând să se dea stingerea pentru a mai bifa cu înfrigurare încă o zi din cele 7 pentru care fusese pedepsit. Era luna decembrie și celulele erau neîncălzite, nu aveau nici un fel de mobilier, nu aveau pur și simplu cum să doarmă decât sprijiniți de zidul rece ca moartea. Seară de seară gardianul trecea și le arunca o pătură murdară, ceva care fusese o pătură, de fapt o zdreanță. Caraliul i-a zis ,,Na, ia pijamaua și te culcă’’ și a trecut mai departe, satisfăcut de glumă făcută. Apoi și-a continuat drumul din celulă în celulă repetând stupid și plin de el ceea ce îl amuza atât de tare. Când a ajuns la a cincea sau a șasea celulă, deținutul de acolo i s-a adresat foarte sfios și rugător, cu un glas sfârșit - ,,Domnu’ plutonier, vă rog, scoateți-mă de aicea că dacă mă mai țineți și în noaptea asta, eu mor !’’ La care replica brutei a venit imediat cu glas tare, să fie auzit de toată lumea - ,,Mori în paștele mă-tii, că de-asta te-am adus aici, să mori!’’ Aceste cuvinte atât de mult i-a revoltat pe cei închiși la izolare încât au început să bată în ușile de tablă care au produs un zgomot infernal. Caraliul s-a speriat, a încercat să-i potolească, i-a amenințat, apoi a recurs și la rugăminți, dar oamenii odată porniți nu se mai opreau. Au început să strige să vină procurorul și atunci gardianul a plecat să aducă ajutoare. Atunci deținuții au aflat cine era bătrânul pentru care au început această mică revoltă, nimeni altul decât Constantin Gane, autorul cărții ,,Trecute vieți de doamne și domnițe’’. În câteva minute au venit mai mulți paznici, ofițerul politic și în cele din urmă chiar colonelul Crăciun, directorul închisorii. Un deținut i-a cerut să îl scoată pe Moș Gane de la izolare și a promis că apoi toți se vor potoli. Într-adevăr, directorul a acceptat să îl transfere pe bătrân la infirmerie, ceea ce probabil i-a salvat viața.

Peste celule s-a lăsat o liniște grea, ca de ,,promoroacă’’ și fiecare a căzut în muţenia sa iniţială. Domnul Andronescu a încercat să se roage, dar era prea răvășit sufletește și iritat după evenimentul de mai înainte și și-a dat seama că nu se va putea ruga. Și atunci, deodată, s-a pomenit zicând - ,,În seara asta, Doamne, te vei culca flămând.’’

 Și toată noaptea și-a petrecut-o zămislind din umilință, din suferință, revoltă și credință o poezie cu miez. Iar de atunci încolo, muza poeziei l-a vizitat în cele mai sumbre și neprietenoase lăcașuri, dându-i un nou sens vieții și hrănindu-i speranța. Versurile sale la rândul lor au populat universul interior a zeci, poate sute de colegi de suferință și le-au uşurat puțin lanțurile legate pe nedrept de picior.  Poetul s-a născut în închisoare și s-a eliberat din închisoare cu fruntea sus continuând cărarea pe care Dumnezeul sau flămând i-a așternut-o la picioare. Până în această zi frumoasă de iulie în care l-am cunoscut și i-am putut spune doar atât - ,,Mulțumesc, domnule Andronescu!’’

Scrisoarea lui Gheorghe Arsenescu către maiorul Chicoş, şeful Securităţii din Câmpulung Muscel

     „Domnule Maior,

      Cred că te va surprinde pe Dta rândurile de faţă, însă sunt cavaler şi sincer în ceea ce scriu aici. Este pentru prima oară, dar şi pentru ultima oară când fac acest pas fată de Dta. Sunt informat că mi-ai arestat pe sora si rudele mele, în dese rânduri, însă nu înteleg pentru ce-i chinuieşti, când nu au altă vină decât că sunt rude cu mine?

       Eu înţeleg să ai cu mine ceea ce vrei să ai, dar nu aresta şi nu chinui oameni nevinovaţi, căci sunt şi necăjiţi cu altele, ba unii chiar şi suferinzi. Ai şi Dta rude şi sotia Dtale cu toate neamurile, aci lângă oraş. Ştiu că execuţi ordinele celor mai mari ca Dta, dar să ştii un lucru, că la judecata de apoi cei mari spală putina sau se spală pe mâini, iar cei mici vor plăti oalele sparte. Aşa a fost de când e pământul aşa va fi şi de acum .

      Dtale ai Radio şi ştii, tot aşa cum ştim şi noi, cum merge situatia intemaţională. Nu mai e pentru nimeni un secret că şi Ţara noastră va fi în curând în rândul ţărilor Iibere în care fiecare cetăţean să fie egal în fata legilor, liber să muncească şi să facă ce vrea şi să se bucure de dreptate şi de toate drepturile omului.

     Vei trăi şi vei vedea şi Dta cele de mai sus, cu toate că sunteţi  îmbibaţi cu o propagandă falsă.

Oameni arestaţi oricând, noaptea mai ales, fără a se mai ţine socoteală de Constitutie şi de toate regulile parchetului; ţineţi arestaţi mai mult decât prevede legea, maltrataţi, etc etc.

     Aceasta nu e libertate şi nu e dreptate. Insă roata e rotundă şi toţi cei ce fac abuzuri vor avea parte de ele, cu dobânda respectivă.

      Cred că ar fi cazul ca Dta, măcar în ceasul ultim, să răscoleşti în sufletul Dtale un colţ de omenie şi să încetezi cu abuzurile şi va fi spre binele Dtale.

      Acesta e singurul scop care m-a făcut scriu rândurile de fată.

      Soţia Dtale şi multe neamuri de ale sale au fost legionari şi mă surprinde că te lasă să faci relele ce le faci?

       E cazul şi chiar şi timpul să te cuminţeşti.

      Pentru mine personal nu mă tem de moarte, căci ceea ce îmi va fi scris în frunte, aşa voi păţi. Dacă eu voi cădea sunt altii hotărâti, în locul meu, să ducă socotelile la sfârşitul Ior.

        Eu nu fac politică; n-am făcut niciodată şi nu voi face. Eu sunt naţionalist român, care doresc să trăiesc liber şi în dreptate la căminul meu. Eu sunt militar de carieră şi aşa voi muri. Politica s-o facă cei care se pot împăca cu ea.

       Camarade, aş dori ca să laşi liberi pe sora şi rudele mele ca şi pe toţi cei nevinovati, căci altminteri vor avea de suferit şi rudele Dtale, ale soţiei Dtale, numai din cauza Dtale, cum ai mei suferă numai din pricina mea.

         Dacă crezi de cuviinţă să-mi răspunzi ceva, atunci te rog să trimiti pe cineva cu răspunsul să-I depue la poarta Cimitirului Eroilor de la Dragoslavele, cât mai repede.

         Nu încerca să înscenezi vreo capcană, căci altcineva va ridica scrisoarea; să nu mă crezi aşa de slab, iar dacă nu mă cunoşti poate o să-ţi dea alţii informaţii complete.

         După ce voi citi răspunsul Dtale, s-ar putea să-ţi mai scriu, căci sunt hotărat să stau la bârlog şi să te las liniştit pentru alte treburi al Dtale.

         Cu bine, Colonel Gică Arsenescu.

       ( Text din ,,Rezistenta armata: o istorie in imagini'' de Constantin Vasilescu )

                                              

( Foto de pe http://www.istoriecontemporana.ro )

Sinistra anatomie a regimului dictatorial din România

      Andreea Deaconescu este elevă în clasa a XII-a la Liceul ,,Iulia Zamfirescu’’ din Mioveni și zilele acestea va intra în emoțiile probelor de bacalaureat. Cu toate acestea, ea și-a găsit timp pentru a participa la concursul IICMER  pentru a ajunge la Universitatea de Vară de la Râmnicu Sărat. Tema de anul acesta - ,,Ce a însemnat comunismul în istoria României’’ a fost abordată cu mult talent, intuiţie și inteligență de Andreea, un om despre care vom mai auzi în viitor. Ideea ei de a scrie o povestire didactică în care personajele, două bunici care au experiențe de viață și atitudini total opuse față de comunism, mi se pare foarte potrivită fiindcă azi este extrem de actuală. Da, pentru că la aproape 3 decenii de la căderea regimului comunist, tot mai mulți din părinții sau bunicii noștri sunt seduși de nostalgia trecutului, în fond a tinereții lor, care de multe ori, potențează lucrurile bune și trece în plan second neajunsurile de tot felul atât de prezente în epocă. Povestirea Andreei reface, într-un stil  personal, distinct, cea mai consistentă  parte a acestui puzzle despre viața cotidiană în România comunistă. Îmi pare atât de elocventă încât cred că poate fi folosită chiar ca material didactic, oferită elevilor pentru a o citi și a reflecta asupra ei. Eu cu siguranță așa o să fac !

    Până la Universitatea de la Râmnicu Sărat de la sfârșitul lunii august, Andreea mai are un obstacol de trecut. Eu îi urez mult succes la Facultatea de Drept, unde sunt sigur că va ajunge și, de asemenea, nu doar ea va avea șansa de a studia, dar și profesorii vor avea plăcerea de a lucra cu un astfel de student!

        O încăpere întunecoasă în care numai televizorul se aude pe fundal, cu pâlpâirile lui specifice. Două femei trecute de vârsta celei de-a doua tinereți își măsoară timpul care s-a scurs, inevitabil, printre arterele pereților în care au locuit. Una dintre ele, Rodica, cunoaște bine acești pereți: un sinistru regim a hotărât că trebuie să-i dărâme casa părintească pentru a construi un bloc de locuințe, în Piteștiul anului 1980. A lucrat de când se știe la Întreprinderea de Automobile Pitești (devenită, între timp, Uzina Dacia Renault) pe post de strungar. Tot ce-i rămânea acum era o ziulică întreagă în care să încurce și să descurce material pentru o vestă și să mai dea câte un pumn televizorului. La stânga ei, cealaltă femeie, pe nume Mioara, venise în vizită de Crăciun din îndepărtatul – cum ea însăși îl socotește adesea – Brașov. Lucra pe vremuri în industria petrochimică și a fost nevoită să se retragă spre sfârșitul anilor ’90. Începe discuția puțin sfios, ca și cum s-ar auzi pe sine însăși vorbind prea tare, așa că-și coboară vocea:

- Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă as... Deodată, un trântit de ușă zgârie murmurul copilașilor, printre care mă aflam și eu. Doamna Monica, biata de ea, devenită în foarte scurt timp tovarășa educatoare, asculta îngrijorată ce i se șoptește la ureche de către misteriosul domn îmbrăcat elegant, cu o pălărie neagră de mătase pe cap, în timp ce ne face semn să luăm loc. Era ultima oară când de pe buzele noastre se înălța glasul rugăciunii - Dumnezeu avea să fie interzis. Când, în fapt, ne mai puteam ruga pentru o pâine de care am fost dezlegați până la Revoluție. Singurul lucru de care nu fuseserăm dezlegați erau cozile. Și frigul. Și teama, zise femeia clătinând dezaprobator din cap, ca și cum ar vrea să se convingă de inexistența unei fantome chiar în timp ce se sparge, din senin, un vas.

- Hai mă, Mioaro, că n-o fi chiar așa. Te aude și-asta mică cum zici numai tâmpenii. Pupă mama pe ea de fetiță cuminte, nu vii să stai cu noi? Cum, tu zici aici că n-a fost bine cu Nicu? Uitași cum ne dădea la toți de muncă și aveam de toate? Nu m-o chema pe mine Rodica de nu eram grânarul Europei, proclamă fără drept de apel cealaltă bunică, încurcându-și firele în croșetă.

Fetița le privea pe cele două contrariată. Nu înțelegea prea bine despre ce e vorba. La școală, profesoara de istorie zisese ceva de Nicu – Nicolae? Ceau… cum mai era parcă? – dar, categoric, credea că e vorba de vreo caricatură sau de vreun desen animat. Exclamase, odată, și taică-so, când au nimerit într-un hotel mai modest din Eforie, ceva de forma mă, tată, ușile astea sigur sunt de-ale lu’ Ceașcă. Ține minte că i-a zis atunci cu o ironie ascunsă sub o rochiță roz:

- Tati, n-au cum să fie. S-ar fi spart de mult dacă ar fi fost de ceașcă.

Abia își terminase tema la engleză și se gândea să asculte niște muzică, dar în drum spre sufragerie dădu peste cele două bunici care depănau amintiri. Ce-o făcu pe Rebeca să renunțe la muzică și să rămână cu cele două avea, în fapt, o motivație obiectivă – tata o rugă, în urmă cu o seară, să pară puțin mai interesată de buna Mioara. Era Crăciunul și, zice tata, a dus o viață destul de grea. Însă, niciodată nu încercase să afle de ce a fost grea viața ei – era, desigur, ceva legat de tinerețe și de copii și de Ceau... cum îl chema?

- Ia loc, nepoata mea. Asta numai dacă vrei să-ți umplem capul de trecut, zise brașoveanca. Citeam acum ceva de Thomas Jefferson, dacă ați auzit de el; spunea undeva: ,,dacă ești gata să sacrifici puțin din libertatea ta pentru a te simți în siguranță, tu nu meriți nici una, nici alta.”. Păi n-avea el dreptate? Uite-așa au stat românii o viață cu frica-n sân, tremurând în case cu cartelele pe masă și nimic în frigider. Dar nu-i vina lor, Rebeca. Auzi, tu știi ce a fost comunismul?

- E, ce-a fost comunismul, intervine repede cealaltă bunică. A fost vremea în care însemna și România ceva, că uită-te la noi cum am ajuns azi. Ne-au condamnat la libertate ăștia.

Discuția devenea interesantă. Fetița se cuibări între cele două fără să facă zgomot.

- Că bine zici că v-au condamnat, Rodico, face femeia. Am lângă mine două tipuri care-mi plac cel mai mult: o melancolică bătrână și-o nepoată care nu prea știe cu ce s-a mâncat ciuma asta roșie. Va fi o seară pe cinste. S-o luăm cu începutul, dar: Te slăvim, Românie, pământ părintesc,/ Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator…

- Leninismul mi-e far și tărie și avânt. Ce frumos, că mă făcuși să-mi și amintesc acuma, zice Rodica.

- Frumos? Odios! Asta numeau ei imn de stat în 1953 (la câțiva ani după acapararea puterii de comuniști), dragă nepoțică. Înălțau profunde urale geniului de la Moscova și proslăveau orice decizie a Partidului, că na: Făurim socialismul pe-al țării pământ. În timp ce lor li se umplea sufletul de atâtea osane, Securitatea avea grijă de tot și, mai ales, de toți. Știi ce-ar fi însemnat, scumpa mea, să zici pe vremea aia jos Partidul?

- Spune-mi, bunico. Se supărau pe tine?

- Că bine ar fi fost doar atât! În cel mai optimist caz, te-ar fi închis în pușcărie ani buni. Povestea un regizor montaj de la TVR, prieten de-al meu, cum, la o paradă ce-i hrănea grandomania Secretarului General, în 1985, le-ar fi indicat copiilor ce repetau secvența să se aplece. Uite, că nu ți-am zis contextul: după vizitele lui Ceaușescu în Coreea de Nord, ideea unor Cântări și alte manifestări megalomane părea a fi metoda optimă de a-și demonstra și a demonstra altora cât de iubit e de către popor.

- Și ce frumoase erau maică, intervine cealaltă bunică.

- Normal, era nemaipomenit să alcătuiești numele lui Ceaușescu din corpuri umane și să defilezi prin orașe cu tablourile iluștrilor genii ai socialismului cu 4 clase, nu-i așa? Dar, să continui povestirea: prietenul meu de la montaj le indica acelor copii să se aplece, în timpul jocului lor din corpuri, astfel că la microfon s-a auzit jos Ceaușescu. Imediat securistul de serviciu apăru de după colț, iar prietenul meu... dus a fost. Am mai auzit de el după vreo două săptămâni, iar dinții nu-i mai stăteau atât de bine și pe față avea numai urme arămii. El zice că de la tălpile de pantof ale șefilor de miliție. Cu o ureche nu mai aude bine de atunci. Cum să-ți fie dor de vremurile alea, cum să nu-ți prețuiești măcar atât de puțin libertatea pe care o ai azi încât să nu-ți fie silă să te gândești la discursuri și parade și osane și portocale de Crăciun?

- Pe asta nu o știam, Mioaro, zise buna Rodica expediind un fir de praf imaginar jos de pe haină.

- Nu știai multe, dar las’ că le afli acum; bunăoară, știi cum a fost la nunta mea cu bărbată-mio, Dumnezeu să-l ierte? Se întâmpla prin ’71, în plină epocă a lui Ceaușescu. I-am spus că vreau cununie religioasă, că asta mi-e datoria de creștin și că îmi risc și pielea, numai să știu că Partidul nu mi l-a luat până și pe Dumnezeu. Practicarea religiei era interzisă de ani buni și o știam – numai că a fost o dorință de-a mea, de când eram mică, să spun da, când va fi vremea, și în fața Domnului. Bărbată-mio mi-a zis simplu: atunci, facem. Am mers la niște rude în Ploiești care mi-au făcut cunoștință cu un preot dispus să ne unească. Totul s-a întâmplat la dânsul acasă, în câteva minute. Am mai stat să bem o cafea, ne schimbaserăm de haine și conversam despre situația Brașovului, când auzim la ușă: Deschideți, miliția! Tremurând, preotul se ridică și încearcă să crape ușa – prea târziu, cele două pălugi de la Securitate deja o trântiseră cu tot cu cadru. Am aflat după câțiva ani că un vecin binevoitor raportase ,,zumzăială” prin curtea familiei Gheorghe. Știai că rușii inventaseră o pildă despre un copil care și-a denunțat propriii părinți, fiind socotit, pe urmă, erou al patriei? Uite-așa îi îndemnau pe oameni să se întoarcă unul împotriva altuia. De pildă, prin ’87 am auzit că au împușcat în cap un producător de vin pe care doar îl bănuiau că vinde marfă contrafăcută.

- Bunico! Securitatea a dărâmat ușa... acolo rămăsesei! zise fetița cu un real interes, marcat de niște ochi larg deschiși și de un cap legănat ușor, ajuns în poala bunicii. Cum a rămas cu voi?

- Așa e. Mă ramolesc... face femeia, dând la iveală niște dinți scurți și drepți. Rebecăi i-au plăcut mereu dinții bunicii. Cum spuneam, ne trezim cu doi securiști înalți, se vedeau de la o poștă. Ne-ntreabă scurt și apăsat: ,,Ce faceți voi aici?”. Liniște. ,,Parcă te lăsasei de dumnezei și de astea alea voastre, tovarășe Nelu.” Preotul zice că într-adevăr, tovarăș, că stătea numai de vorbă cu vechi prieteni. Vechi prieteni? Din Brașov? Cum au ajuns aici și de ce? Au urmat două ore de întrebări în care, am calculat eu, gândisem și spusesem peste 200 de minciuni. Ne-au lăsat baltă, într-un final. La întoarcere, ne uitam până și la umbrele noastre, să vedem dacă merg simultan cu noi sau încearcă să ne spioneze.

- Mă gândesc de ce nu am aflat până acum lucrurile astea, bunico... Dar parcă aș vrea să te aud și pe tine, spuse fetița întorcându-și capul spre cea care torcea de zor, fără glas. De ce spuneai că era mai bine pe vremea aia?

- N-aveam grija zilei de mâine și aveam locuri de muncă. Ne dădeau case, aveam bani. Păcat că n-aveam ce face cu ei, că voiam să ne luăm o Dacie în ’89, da’ n-am mai apucat, și în ’90, după Revoluție, când și-a făcut maică-ta nunta, abia ne-au ajuns de un costum de mire pentru taică-to.

- Cum n-aveați ce face cu ei?

- După anii ’80, mândra noastră republică socialistă se confrunta cu ceva probleme economice, pare-se, intervine bunica Mioara. Așa că Ceaușescu a introdus politica limitării consumului de alimente prin alocarea acestora doar pe baza cartelei. Practic, erai condamnat la existența codașă, cum îmi place mie să-i zic. Adică imensa coadă. Cartela asta, ce ne-a mai mâncat nouă viața! Ce fel de om poate să stabilească faptul că un individ are nevoie, pentru o dezvoltare armonioasă și un trai decent, de o jumătate de pâine pe zi, de un litru de ulei și de un kilogram de zahăr pe lună? Și totuși, așa am trăit timp de zece ani. Puii de la alimentară, când existau, aveau dimensiunile unui porumbel. În rest... adidași de porc sau tacâmuri de pasăre. Când mergea Edi, taică-to, la liceu, știi care era singurul lucru pe care puteam să i-l dau la pachet? Sandvici cu zacuscă. N-o să uit niciodată cum îi ziceam în serile de vară, sărăcuțul mamei: ,,Edi, mâine te roagă mama să te scoli la prânz că n-are ce să-ți facă să mănânci dimineața.”. Femeia izbucni în lacrimi. Îi urăsc! Nici n-aveai cum să gătești ceva seara, când veneai epuizat de la muncă – n-aveai curent. Nici nu știu de câte ori n-am tăiat ceapă la lumânare. Dar nu o fi totul numai despre mâncare și curent și apă – zise bunica și se mai liniști. Îmi amintesc cum mă ruga taică-to să-i cumpăr și lui o carte, că se face de râs la școală că nu citește lecturile obligatorii. Cum, ne-cum, am strâns ceva bani și i-am luat copilului cărți. Bineînțeles, am inclus și unele pentru care mi-am riscat pielea, semnate de Mircea Eliade sau Vasile Alecsandri. Cred că expresia ,,pe sub mână” în timpul lui Ceaușescu s-a inventat. Citeam undeva că în perioada comunistă s-a tipărit un volum de peste 500 de pagini ce cuprindea titluri de publicații interzise. Cărțile din bibliotecile publice și din casele oamenilor care contraveneau pretențiilor Partidului au fost confiscate și distruse. Zi-mi tu, acum, ce-ar putea învăța mititelul de clase primare din abecedarul unde sunt inserate versuri ca Oriunde merg/ În tot ce simt/ Alături eşti/ Iubit partid/ Eşti şcoala nouă/ Cartea frumoasă/ Eşti pâinea caldă/ Ce-o avem pe masă/ Eşti câmpul verde/ Ziua senină/ Hidrocentrala/ Ce dă lumină, în afară de a fi manipulat și îndobitocit? Poate faptul că Partidul e o hidrocentrală, ceea ce e foarte relevant, nu? Observi, am folosit singularul pentru ,,abecedar”. Existau manuale unice, unde, bineînțeles, pe prima pagină trona poza făuritorului patriei socialiste, a liderului glorios, Nicolae Ceaușescu. Uite unde am ajuns, că vorbeam despre bani. Ideea lui cu raționalizarea alimentelor și înfometarea populației părea, la început, destul de nobilă: plata datoriei externe trebuia lichidată cu orice preț. Însă știi ce s-a descoperit între timp, puiule? Că datoria externă a fost lichidată în prea puțină măsură din înfometarea noastră; mare parte din ea s-a plătit din sudoarea celor delegați să muncească în afara granițelor diferite proiecte excentrice.

- Bunico... eu nu pricep. Cum putea cineva să trăiască așa? Fără mâncare și curent la discreție, nici nu știu ce aș face. Și nici cărți n-aveați... Buni... tu ai dus o viață grea, zise fetița. O viață pe care eu n-aș putea să o duc.

- Dar cumva, am dus-o, intervine buna Rodica. Cu bune, cu rele – am făcut relele bune și ce n-am putut să mai ducem pe umeri am lăsat să ne mai cadă și pe jos. Ei, ce ți-e și cu astea!

- Rebeca, tu ai o prietenă de suflet? O fată cu care să împărtășești cele mai mari secrete, căreia să-i spui gândurile tale și de la care să aștepți sfaturi? o întrebă buna Mioara.

- Da, buni. O cheamă Diana și e colega mea de bancă, ne știm de la grădiniță. Facem totul împreună!

- Ce frumos! Așa să rămâneți mereu. Hai să-ți povestesc despre cea mai bună prietenă a mea, Dumnezeu s-o odihnească. Ne cunoscusem la o nuntă, aveam în jur de 7 ani și mă învârteam pe acolo fără vreun scop, purtând în mână o bucată de lemn cu care mă jucam ziua – eram o familie modestă, iar mama, săraca, mi-a zis, pe patul de moarte, că cel mai mult regretă că nu am avut o păpușă a mea. O fetiță-mi pune mâna pe umăr și-mi zice ,,Am găsit un pui de vrabie după gard, vrei să-l vezi?”. M-am dus. Zi de zi, timp de 3 ani. Mă obișnuisem cu casa celei mai bune prietene a mele, Ioana. Vrăbiuța a murit când aveam vreo 10 ani, însă prietenia noastră a rămas pentru totdeauna - și așa, am ajuns să lucrăm în același combinat, la Brazi - eu contabil, iar ea tehnician. Ne măritasem, tatăl tău avea 3 ani prin ’70, când vine Ioana și-mi spune: ,,Mioaro, sunt gravidă iar”, și-ncepe a plânge șiroaie. Avea deja patru copii acasă și fusese declarată mamă-eroină. N-avea cu ce să-i crească, o vedeam din ce în ce mai slabă. Săraca de ea, își lua de la gură ca să le dea celor mici. Eram neputincioase. Îi zic: ,,Ce vrei să faci acum, Ioana?”. Mă privește gol. Mi-am dat seama – voia să avorteze. În urmă cu 4 ani fusese introdus Decretul anti-avort, o altă condamnare la care femeile nu aveau cum să cârtească, așa că singura variantă ar fi fost avortul ilegal, făcut prin vreun motel cu mijloace insalubre – așa cum a hotărât și Ioana să facă. Am însoțit-o, cu sufletul cât un purice. Totul a decurs bine, nu am fost descoperite – însă, dupa 3 zile, Ioana începe să tremure. Apoi face febră mare, inima începe să-i bată foarte tare (ne-am gândit că pentru a compensa inima tocmai pierdută din pântece, însă nu era așa). Trebuia să luăm o decizie imediat. Cu greu am convins-o să mergem la spital. Știi ce s-a întâmplat, Rebeca, apoi? Prietena mea n-a vrut să recunoască nimic din ce se întâmplase, chiar dacă asistentele știau prea bine. S-a  trezit cu un securist în cameră. Așa a și murit – cu el la cap. Făcuse septicemie... i-au scris în fișa de deces ,,cauze necunoscute”. Patru copii au rămas orfani de mamă de-atunci, spuse femeia în timp ce i se tăie vocea.

- Sunt niște criminali! Bunico, ți-au omorât cea mai bună prietenă. Cum ai putut să-i ierți? zise fata clar, într-un plâns sincer și mut.

Bunica Rodica se tot fâstâcea pe canapea. Nu știa de toate acestea, era vizibil – fetița citise undeva că la oamenii de vârstă înaintată se poate întâlni fenomenul ,,nostalgia tinereții”: ei tind, spre sfârșitul vieții, să-și amintească numai lucrurile bune ce li s-au întâmplat ca să fie, cumva, împăcați cu situațiile pe care nu le-au putut controla, dar care au fost inevitabile, precum apariția unei cangrene la un diabetic: vasul de sânge se blochează, piciorul se necrozează și trebuie să-l tai. Însă aici intervine diferența: comunismul nu trebuie tăiat, în niciun caz, de pe lista materiilor de studiu de la școală.

- Nu i-am iertat, copilă. Are grijă Dumnezeu de toți. Au dărâmat, au construit – cu ce preț? Se poate estima viața omului într-un preț convenabil? Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sinistru! Sute de morți, mii de orfani rămași să păzească fantomele tinereții de la care au fost privați, spuse Mioara.

- Bunico, vreau să-ți fac o promisiune. Până acum, istoria mi s-a părut o simplă denumire de materie școlară. Însă, de acum, o să o studiez. Vreau să fiu capabilă să discern adevărul de minciună! spuse fata, privindu-le cu atâta dragoste pe cele două, încât simțea că va prinde rădăcini de lumină în acea canapea. 

„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

Astăzi este o zi frumoasă de aprilie, o zi de 21 luminoasă și calmă, ca multe ale acestei luni a primăverii. Îmi aduce aminte de o alta, cea de acum doi ani, când pe dealurile de lângă Mateiaș am participat la cel mai însemnat eveniment al vieții mele legat de cinstirea memoriei – sfințirea Crucii Haiducilor Musceleni. Câte emoții am avut atunci…  Poate pentru că a trebuit să transmit mesajul doamnei Ana Blandiana  către oamenii adunați pentru ceremonia premergătoare sfințirii Crucii în sala Primăriei Câmpulung.

        În curtea mare a fostei închisori de la Pitesti s-au adunat multe persoane, sunt oameni de calitate, care au ajuns aici fiindcă și-au dorit să fie aici în acest moment unde se scrie istoria, cum a spus unul dintre invitați.  Acum, când se deschide Expoziția permanentă a Memorialului Închisoarea Pitești. Când se dezvăluie planurile unor oameni, a unei echipe care a visat, a gândit, a sistematizat, a ales și a pus în practică  într-un spațiu expozițional unic o viziune asupra ,,celei mai teribile barbarii a lumii contemporane’’ – Experimentul Pitești. Probabil sunt ani, ani buni în care Maria Axinte, Alin Mureșan, Lucian Vasile și ceilalți au decantat enorma informație clădită pe o infinită suferită și ne-au oferit-o nouă azi. De acum înainte este disponibilă tuturor pentru a se face o minimă justiție memoriei.

Va fi un spațiu în care sute și mii vor intra zâmbind și vor ieși serioși, preocupați, neîncrezători parcă în ceea ce au auzit, de ceea ce au trăit aici între aceste ziduri reci care nu au puterea de a transmite ele, singure, simple și goale, inimaginabilul. O călătorie în iad, acolo unde ,, Atât de cumplite au fost suferințele că mulți dintre noi în noaptea aceea și-au pierdut mințile, iar alțîi și-au pierdut veșnicia’’ , după cum atât de clar a simțit-o  ,,pitesteanul’’ Sergiu Mandinescu. Asta trebuie să fie Muzeul Închisorii Pitești pentru a înțelege măcar în parte  latura represiv- diabolică a regimului comunist. Și a capăta instrumentele memoriei pentru a –l combate.

Primul moment al evenimentului a fost slujba religioasă ținută de Episcopului Calinic al Argeșului și Muscelului. Vocea sa ajungea înjumătățită la mine, aflat destul de departe. Deși liniștea era adâncă. Singurele zgomote erau acelea venite din Închisoare, n-am înțeles de unde puteau proveni, ce ecouri le purtau, slabe, ca și vocea episcopului. Brusc mi-a trecut prin minte că ar putea fi vocile damnaţilor, vocile reeducaţilor, care se împleteau în chip tragic și rugător cu inflexiunile micului cor preoțesc ad-hoc.

                                        ( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

Apoi dintr-o dată - ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ am spus și eu alături de toată adunarea, de la ultimul până la cei câțiva foști deținuți –politic, unii trecuți prin reeducarea piteșteană. Și să ne ierte și pe noi dacă va judecăm pe voi, căci și noi am fi căzut, ca și voi, când Țurcanu ne va fi găsit punctul de fierbere ! Vocile-ecou din mintea mea au încetat și episcopul Calinic și-a început imediat, fără pauză, discursul. De fapt câteva vorbe spuse cu aceeași voce înceată, cu ochii închiși din când în când. Ne-a reamintit de primele scrieri în care este abordată reeducarea, cele ale lui Virgil Ierunca și Dumitru Bacu, despre necesitatea de a se cunoaște ceea ce a fost. De fapt de atunci la acestea s-au adăugat sute și sute de alte mărturii care sunt luate în seama și alcătuiesc carte cu carte, foaie cu foaie, adevărul despre Pitești.

Apoi a vorbi domnul Preda, președinte executiv al IICMER, care a sprijinit de la început inițiativa de a se realiza această expoziție. În câteva cuvinte a explicat necesitatea acestui demers la care a pus umărul o instituție a statului român – IICMER.

O scurtă intervenție a avut și Alin Mureșan, director general al IICMER. Modest și la obiect. Azi în România se deschide un nou muzeu. Este al doilea care are ca obiect represiunea comunistă de la începutul instalării regimului comunist în România. Și a mai zis ceva cu miez - ,,Din nefericire sau poate din fericire, este o inițiativa privată !’’ Da, într-adevăr, căci știm cu toții ce administrator priceput la proiecte este statul român. Mai ales de istorie recentă, când mereu mai poate fi cosmetizat sau băgat sub preș niște gunoi. Căci gunoi înseamnă pentru statul nostru mortii și suferința, fie că vorbim de anii  1950- 1960 sau de mult mai apropiatul 1989. Muzeul Memorial este realizat de familia Axinte, cea care detine de ani buni cladirea. Maria Axinte este sufletul Memorialului, asa cum Alin Mureşan, zic eu, este creierul.

Primul dintre deținuții politic ce a avut inițiativa unui discurs  a fost domnul Sergiu Rizescu, președintele AFDPR Argeș. A mulțumit familiei Axinte pentru eforturile făcute și am înțeles încă odată, deși simplă prezența a domnului Rizescu mi-a demonstrat-o de la început, că s-a trecut peste orgolii și s-a făcut pace în sfârșit între Asociație și cei care dețin clădirea închisorii, în speță firma domnului Axinte. De fapt am priceput mai demult de la Maria Axinte, că mâna sa a fost întinsă în mai multe rânduri celor din Asociație. În sfârșit, acum a fost strânsă în mod oficial spre folosul tuturor. Doar suntem într-un an al unității naționale, nu?

( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

A vorbit și domnul Ioan Chiriac, venit de departe, de la Galați. Fost deținut politic trecut prin chinurile reeducării în tinerețe aici, la Pitești. Foarte articulat și precis, nu a lăsat că vârsta și bătrânețea să îi umbrească discursul. A povestit câteva moment importante trăite aici, cele care i s-au imprimat cu forță maximă. Cu un zâmbet amar ne-a zis că a avut cinstea de a fi fost bătut chiar de către Țurcanu.

( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

M-a impresionat mult domnul Jacques Iamandi, care în ciuda celor două bastoane cu care își ajuta cu greu picioarele neputincioase, mi-a apărut ca un spirit puternic, așa cum l-am cunoscut din memoriile sale. Păr alb de haiduc bătrân ajuns la vremea poveștilor pentru strănepoții săi, minte ascuțită și plenară. În câteva cuvinte  a spus esențialul despre Pitești. De fapt ne-a lăsat pe noi să înțelegem esențialul din cele zise de părintele Calciu -  „Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar florile primite, într-un gest cavaleresc dintr-o lume apusă, le-a dăruit Mariei. Și a mai spus un lucru interesant – că s-a scris mult despre Pitești, că unii trecuți pe aici au prezentat lucrurile într-un mod personal, poate cu subiectivitate și pasiune.  Dar trebuie să îi iertăm pentru că ei au fost nevoiți să lase orice speranță la intrare, precum cei din infernul lui Dante şi să trăiască şi să moară iar şi iar…

Domnul Ioan Nicolae Dumitru, pitşteanul nostru, seniorul de  98 de ani, a trecut prin Închisoarea Pitești când încă nu începuse reeducarea, undeva prin 1947. Ne-a povestit cu mândrie despre revolta la care a luat parte atunci, când după trei zile grele de înfometare, deținuții i-au alungat pe gardieni și au fost liberi pentru șase ore. Ore plătite scump mai apoi, dar au demonstrat că pot să reziste încă la opresiune !

(Ioan Nicolae Dumitru militar - sursa: Denis Grigorescu, Adevarul)

Domnul Tache Rodas, o adevărată legendă printre  ,,piteșteni’’ a fost prezent, deși starea de sănătate a dumnealui era cu adevărat deteriorată. Dar spiritul îi e încă atât de tânăr! Și îi place să fie înconjurat de tineri!

( Doi ,,pitesteni'' - Tache Rodas si Ioan Chiriac; Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

( Tache Rodas in tinerete)

Ultimul a vorbit Constantin Marta, o voce puternică și clară, participant la rezistența anticomunistă de la Capu Piscului. L-am întâlnit cu ani în urmă la Aninoasa, unde i-am luat un  interviu pentru Institutul de Istorie Orală al Fundației Academia Civică. Iată ce spunea atunci:

                                         

La sfârșit Maria Axinte i-a rugat pe cei prezenți să intre și să viziteze expoziția, cu rugămintea ca, fiind atât de mulți, să se răspândească în tot spațiul muzeal alcătuit din circa 35 de săli.

( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)

                             

După o vreme am intrat și eu și încă nu mă hotărâm încotro să merg, când am fost strigat de cineva. O nouă bucurie – o prietenă de la prima mea școală unde am avut contract ca titular, pe care nu o mai văzusem de 14 ani. Așa că, după câteva amintiri și reamintiri, mi-a făcut plăcere să fac pe ghidul pentru ea, unul haotic, căci nu am urmat deloc șirul normal al sălilor.

Calitatea imaginilor este deosebită, îmi amintește de Muzeul de la Sighet. În câteva săli suntem succint informați despre contextul în care regimul comunist  se instalează în țară. Există și săli cu rezistența armata din zona Nucsoarei, ceea ce e foarte bine.

Apoi, bineînțeles, majoritatea sunt dedicate experimentului reeducării prin tortură. Sala 4 spital, cel mai teribil spațiu al reeducării, este acum paraclis. Cine știe cât va mai trece până când slujbele religioase de aici vor ajunge să exorcizeze, să domolească suferințele, umilințele, torturile greu de imaginat…

Este o expoziție care cred că se va îmbogăți permanent, se vor adăuga noi și noi materiale. Ceea ce cred că îi lipsește, dar probabil că se vor face eforturi și în acest sens – obiecte ce au aparținut deținuților politic.

Dar primii pași s-au făcut pentru ca ,,pitestenilor’’ să li se facă dreptate. Memoria ca formă a justiției a început să funcționeze la Pitești!

                                         ( Reportaj realizat de Trinitas TV)