Adolescenţi în închisorile comuniste

       La 15 ani când viitorul ţi se deschide în faţă şi abia aştepţi să îţi trăieşti viaţa, cu curiozitate şi cu nerăbdare, o adolescentă pe nume Nina intra la închisoare. Era anul 1959 şi regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej îşi propusese să arate cât de stabil, de puternic şi independent poate să fie, cum nu poate fi clintit de nimeni, chiar dacă decisese să ceară retragerea armatei sovietice ,,prietene’’ cu un an înainte. Aşa că în toată ţara s-au ţinut procese exemplare, cu pedepse exemplare pentru cei ce doar au îndrăznit să gândească la o formă de opoziţie. Aşa a fost procesul Noica-Pillat, cu scopul de a descuraja pe ultimii curajoşi care se întâlneau să citească şi să discute depre opere literare interzise de dogma comunistă.

       La Reghin au fost arestate 20 de persoane, toţi elevi, cu o singură excepţie, tatăl Ninei, căruia nu i-au putut pune în seamă decât o acuzaţie adevărată – că asculta postul de radio Vocea Americii ! Suficient pentru a primi 20 de ani de închisoare.

      

                                                                                    (Nina Moica; Sursa: podul .ro)

      Nina a fost arestată la balul liceului, după ce câţiva colegi ai săi au furat nişte arme cu gândul de a pleca în munţi şi a se alătura partizanilor. Gând naiv, căci în 1959 nu mai acţiona nici un grup de partizani, ultimii fiind cei de la Nucşoara, care fuseseră prinși cu un an înainte. Mă gândesc că băiatul meu este acum de vârsta ce o avea atunci Nina şi nu-mi pot imagina cum ar veni poliţiştii la mine să-mi spună că îl vor aresta ! Sau cum elevii mei de clasa a VIII-a ar putea intra la închisoare! Sunt lucruri atât de absurde, de teribile pentru noi azi. Dar atunci se întâmplau pentru că românii trăiau într-un regim totalitar dur. Doamna Nina Moica ar trebui invitată în toate şcolile din ţara noastră să povestească ce a însemnat comunismul şi să îi scuture un pic pe copiii noştri pe care i-am crescut în mare parte atât de răsfăţaţi şi departe de greutăţi. Dar asta nu se va întâmpla, aşa cum nu se va studia istoria comunismului şi a represiunii comuniste  în mod serios. Copiii nu trebuie să ştie că mare parte din slăbiciunile statului democratic actual, din corupţie, din mentalitatea noastră, din indiferenţa faţă de celălalt, ba chiar ura sau resentimentele unora, au un izvor cert – 45 de ani de comunism. Nu trebuie să ştie că a existat o revoluţie în 1989 şi o Proclamaţie de la Timişoara al cărui punct opt spunea: ,, […] propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. ‘’ Şi astfel s-a ratat şansa unui început onest, aşa că nu vom învăţa niciodată despre cei ce ne-au oprimat timp de 45 de ani dintr-un motiv atât de simplu şi banal – copiii şi nepoţii lor conduc azi destinele ţării, destinele noastre. 

   Doamna Nina a fost condamnată la închisoare 20 de ani, apoi pedeapsa i-a fost redusă la 12 ani din care mai bine de un an a fost ţinută la izolare. Un cuvânt pe care nu-l putem procesa cu adevărat, nu ne putem imagina cum ar fi să ai 16 ani şi să stai singur într-o celulă rece, fără să vorbeşti cu cineva, fără să vezi faţa cuiva atâta timp... Mă gândesc la unii dintre elevii mei care nu pot lăsa un telefon din mână pentru o oră şi parcă o forţă magnetică îi atrage mereu spre acesta. Oare cum ar rezista ei câteva zile la ,,izolare,’’ fără telefon, muzică sau jocuri?!

   Am întâlnit-o pe doamna Nina Moica în două rânduri, la Memorial Închisoarea Piteşti, am avut plăcerea de a o asculta, chiar dacă povestea dumneaei e atât de dramatică, de tristă. Am aflat că a cunoscut-o în detenţie pe Iuliana Preduţ-Constantinescu, fiica preotului din Poenărei, Ioan Constantinescu, executat în lotul Arnăuţoiu. O persoană luminoasă, cu care s-a împrietenit, colegele de celulă o alintau ,,Lilica’’. Am discutat la telefon despre dumneaei, am crezut că după 1989 nu a mai ştiut nimic despre dânsa, dar reuşiseră să restabilească legătura.

                                         ( Cu doamna Galina Raduleanu si doamna Nina Moica, in dreapta)

     După eliberarea din 1964 a urmat viaţa în ,,marea inchisoare’’, cu toate problemele şi piedicile ce se puneau foştilor deţinuţi politic. Cu greu a reuşit să-şi mai termine liceul şi doar la seral, nu a avut curajul să mai încerce să urmeze o facultate şi a muncit drept contabilă. Detenţia i-a marcat tot viitorul, iar după 1989 studiind arhivele CNSAS a putut vedea în ce măsură a fost urmărită şi viaţa sa privată invadată de informatori.

   Mi-a rămas în minte ce i-a spus domnului Răzvan Gheorghe într-un interviu: ,, Cel mai trist este că acum sunt foarte mulți oameni din generația mea care susțin că nu știau ce se întâmpla. Cum e posibil să nu știi, când se făceau mii de arestări, când dispăreau oameni nevinovați peste noapte? Probabil că nu voiau să știe. Peste dramele sutelor de mii de deținuți politici, comuniștii au presărat o amnezie controlată. Din nefericire, cred că o vină o poartă și poporul ăsta al nostru, care s-a obișnuit să uite mult, mult prea repede. ‘’

    Este o concluzie tare tristă, cu atât mai mult cu cât aflăm că totuşi se poate că de la anul să se introducă la liceu o oră de istorie a holocaustului, dar în nici un caz o oră de istorie a comunismului şi represiunii comuniste în România. Ambele la fel de necesare pentru ca să nu mai repetăm greşelile istoriei. Dar să nu uităm cine ne sunt conducătorii…

 

Pe prispa casei Elisabetei Rizea din Nucșoara

 

     În duminica ce a trecut am revenit la Nucşoara după o lungă perioadă de timp. Satul se odihnea leneş şi ospitalier, aşteptând puţinii turişti care se încumetă să urce spre Moldoveanu. Până la Stana lui Burnei de unde începe brusc ascensiunea răbdarea tuturor este încercată de drumul forestier de 40 de km şi un million de gropi, cum spunea un prieten. Dar fiindcă nu am venit pentru ascensiune, m-am putut bucura în linişte de peisajele din jur, urcând doar până la casa de la numărul 16. Casa Elisabetei Rizea.

       M-a întâmpinat pe prispă, ca de atâtea ori, Bogdan, strănepotul soţilor Rizea şi cel care încearcă să transmită mai departe mesajul curajoasei sale rude. Şi mai mult decât atât, el s-a implicat de doi ani într-o luptă de onoare pentru a salva casa şi a o transforma într-un loc al memoriei. Îi cunosc destul de bine eforturile, fiindcă şi eu am încercat să îl ajut pe Bogdan. Acum doi ani declaram că sunt convins că se vor realiza cu siguranţă restaurarea casei şi construcţiile din jur, întrebarea este doar cât va dura acest lucru. Se vede că eram optimist, dar poţi să te implici în asemenea proiect fără să fii optimist ?!

     Am vorbit cu Bogdan despre perioada trecută, despre ce s-a făcut şi ce planuri mai are. Anul trecut a mai intervenit şi pandemia şi eu unul cred că oamenii şi-au luat, mulţi dintre ei, un răgaz de la ceea ce ar fi făcut de obicei şi au aşteptat cu îngrijorare firească zile mai bune. În aceste condiţii au început lucrările de drenaj şi cele de stabilizare a temeliei casei.  Erau şi cele mai urgente şi au fost făcute cu sprijinul autorităţilor locale si a donaţiilor dumneavoastră. Acum ar trebui să înceapă restaurarea propriu-zisă a casei, pentru care se caută fonduri. S-au făcut multe încercări, s-au pus multe întrebări, au existat speranţe şi tot de atâtea ori ele s-au năruit. Ziceam că îi cunosc eforturile lui Bogdan, dar eu în fapt nu ştiu câte nopţi a stat el să se gândească, să facă planuri, să spere şi să încerce să deschidă uşi indiferente. Şi cât de mare a fost dezamăgirea când totul s-a năruit. Are în preajmă prieteni buni, mai apar şi alţii care încearcă să ajute, dar lucrurile se mişcă încet. Pentru mine este un deja-vu, îmi reamintesc cât de greu a fost să ridicăm o cruce lângă Câmpulung în onoarea partizanilor musceleni. Mai bine de doi ani, iar ansamblul monumental, aşa cum era el gândit, demarase ca proiect de 17 ani !

     Dar poate că atât valorează memoria la noi, avem atâtea exemple revoltătoare, atâtea cazuri în care istoria noastră este lăsată să piară în paragină, igrasie, praf.

    Pentru cei care totuşi mai cred că putem îndrepta ceva, vă prezint casa Elisabetei Rizea, aşa cum arată ea într-o duminică de iulie nucsoreana. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră…

     Pe când stăteam de vorbă pe prispă, niște tineri s-au oprit și se uitau cu timiditate peste gard. Așa făcusem și eu cu ani în urmă când m-a întâmpinat bunica lui Bogdan și am mai plecat după o oră de povești de demult. La fel ca dânsa și la fel ca străbunica sa, Bogdan s-a ridicat și i-a invitat în curte și în casă, le-a vorbit câteva minute și am simţit emoţia acestora, vor merge pe drumul lor și vor spune ca au intrat in casa unei eroine și au fost pentru un timp musafirii unui strănepot al ei. Cât de puţin e nevoie – omenie și ospitalitate. Atât de puţin și totuși atât de mult…

 

 

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

CONT PAYPAL:  https://www.paypal.com/paypalme2/CASAELISABETARIZEA?locale.x=en_US&fbclid=IwAR3mUVXpfT6zluoMOxTNEDQq9E_-88sgrb5XYwCOL1NuekvGVda_IrFXHEE

Titular cont: Vîrvoreanu Bogdan

A FOST PERSONAL UN MARE EXPLOATATOR ...

     Din 1951 datează un document relevant pentru modul în care se făcea cercetarea de către organele statului în ceea ce îl privea pe Gheorghe Arsenescu. Într-un limbaj primitiv, care abundă în greşeli, aceasta fișă informativă nu aduce de fapt prea multe informaţii, ci din contră, arată cât de puţin se ştia despre colonel, despre locaţia sa şi acţiunile sale. În 1951 de fapt Arsenescu era ascuns în apropiere de Câmpulung şi de aproape un an nu mai ieşise din locuinţă, nici vorbă să participe la lupta de pe Valea Vâlsanului. Va rămâne o problemă pentru Securitate încă mulţi ani, reuşind să scape din plasele întinse de această până în 1960. După 2 ani de anchetă a fost judecat, condamnat la moarte şi executat.

 

FIŞA INFORMATIVA A BANDITULUI ARSENESCU GHEORGHE

 

     I. ELEMENTE DE IDENTIFICARE

     Arsenescu Gheorghe, născut la 10 Septembrie 1906 în oraşul C. Lung Muscel, fiul lui Ion şi al Elena, căsătorit cu Maria Arsenescu fosta Budulca din C. Lung, de profesiune ofiţer rezervă – fost locotenent Colonel deblocat, origine socială mici burghezi, în trecut nu a făcut politică, a sprijinit regimurile exploatatoare, şi a fost personal un mare exploatator.

      Are rude pe Gh. Budulca, socru comerciant din C. Lung Muscel, pe Lt. Colonel Arsenescu Nic. frate la M. St. Major, Elena Cojocaru soră în C. Lung Muscel.

      Semnalmente: 44 ani, talia 1,60 m, părul castaniu, ochii căpriu, sprâncenele castanii, barba şi mustăţile din informaţii lăsate mari, semne particulare nu are.

      II. ANTECEDENTE

      În anul 1949, luna Aprilie, fiind urmărit de organele Securităţii pentru deţinerea de armament în cantităţi mari, şi pentru uneltiri subversive contra regimului de democraţie populară, a dispărut dela domiciliu, refugiindu-se în comuna Nucşoara Muscel, şi apoi în munţi împreună cu bandiţii fraţii Arnăuţoiu şi Criminalul Ion Chirca – aceasta la 1 Aprilie 1949.

      La sfârşitul anului 1949, a participat la înpușcarea a 2 subofiţeri dela Securitate, ce urma a-l prinde într’ o casă din comuna Nucşoara.

      Deasemenea a luat parte la tâlhăriile cu jaf asupre stânelor din munţi, proprietatea obștelor săteşti, cum şi în dauna exploatărei I. P. E. I. L. Domnesti de unde au furat mălai.

      Deasemenea probabil a făcut parte din banda care în ziua de 10 August a.c., a înpușcat mortal pe Lt de miliţie Ghiţă Alex. şi caporalul Băloiu Nicolae, pe munţii Vâlsanului din Argeş.

      III. ŞTIINŢE ŞI INDICII REZULTATE DIN ACŢIUNEA INFORMATIVĂ.

     La tâlhăriile cari s’au făcut pe munţi, şi unde au ridicat brânză dela ciobani, au luat parte câte 5-6 bandiţi, neputându-se stabili precis dacă printre aceştia ar fi fost şi banditul Arsenescu Gheorghe.

     Din anumite informaţiuni, acesta ar fi răzleţ prin munţi.

 

        Şeful Biur, Judiciar

        Plt. de Miliţie,

 

(Sursă: CNSAS, I 675)

(Sursa foto: fericiticeiprigoniti.net)

 

 

 

Pentru libertate

 

       Vasile Motrescu este cel mai cunoscut nume din rezistenţa anticomunistă din Bucovina. Un ţăran curajos şi inteligent, demn şi nesupus, care a reuşit să dea 15 ani de furcă Securităţii. Iar când a ajuns în mâinile duşmanilor şi aceştia s-au gândit că l-ar putea folosi împotriva fraţilor săi de suferinţă, au făcut o mare greşeală. Mai întâi s-a încercat capturarea grupului lui Ion Gavrilă Ogoranu, dar în momentul în care i-a întâlnit, Motrescu i-a avertizat pe ardeleni că sunt în primejdie şi securiştii care îl însoţeau au fost lichidaţi. Tot o încercare de infiltrare au făcut şi pentru a-l prinde pe Gavril Vatamaniuc, însă şi de data aceasta planul a fost zădărnicit, Motrescu prevenindu-l şi rămânând alături de el în munţi. În lungile perioade petrecute ca fugar, a scris un jurnal şi câteva poezii încărcate de sensibilitate, de tristeţe, de melancolie și dor după viaţa sa calmă de dinainte,  rânduită în tiparele ancestrale ale satului românesc. Una dintre aceste poezii m-a impresionat în mod deosebit, exprimă toată drama partizanului care îşi lasă soţia, copiii, mama şi fratele în puterea străinilor, căutând libertatea de pe crestele munţilor. Gândul permanent la aceştia îl urmăreşte oră de oră şi zi de zi, toate rugăciunile şi le îndreaptă spre momentul când ar putea să revină în sat liber. Libertatea e deja o himeră pentru bucovineanul care mai poate doar spera, ultima arestare aducându-i condamnarea la moarte şi execuţia. În ultimele zile de viaţă s-a rugat neîncetat şi a refuzat puţina hrană primită, dăruind-o altor deţinuţi. Deja era în lumea de dincolo şi nu-i mai trebuia nimic de aici…

 

Pentru Iibertate

 

De mult ce-am iubit libertatea cu drag,

De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,

Lăsat-am pustiu al căminului prag

Și sapa ruginii și coasa și plug.

Lipsit m-am lăsat și plin de amar,

Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept

În mână-am luat al soartei pahar

Și al vieții destin pe nedrept

Și sus către munte, pe-a codrului cale,

Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.

În urmă-am Iăsat suspinuri şi jale,

Nevastă, copii şi mamă duioasă

Ei fără să știe de-a lumii-împărțire

De grele necazuri ce vin,

Ei fără să ştie de-a mea despărţire

De milă-au rămas şi de chin.

În gheara mizerii, se-zbat copilaşii, `

Nevastă şi fraţi, părinţi chinuiţi

Din dreptul vieţii ne-a şters vrăjmaşii

La moarte cu toţii suntem osândiţi.

Prin codrii-am trăit cu greu şi în chinuri,

Cu foame, viaţă amară şi gol.

Prin ploi şi prin geruri umblând cu suspinuri

Pe creste făcut-am al ţării ocol.

De casă-am avut copacii, tufişe

Şi cetina verde sub mine pe geruri,

Iar hrana mi-au dat-o creştinii miloşi,

Nădejdea, credinţa la Tatăl din ceruri.

Cu trupul sleit de puteri

Ajuns-am la mijloc de viaţă

Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri

Şi lacrimi sudoare pe faţă.

Prin undele morţii trecut-am pe drum

Frumoasă şi tânăra viaţă,

Mă uit la ea şi nu e acum

Decât un fir subţire de aţă.

Ce-mi poartă osânda şi haina durerii

Şi zilele-mi negre, le leagă de brazi

Privind mereu spre locul tăcerii

Cu gândul la soarta şi ziua de azi.

Cu greu am trecut al vieţii nou an

Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,

Păşit-am acum pe al şaselea an,

Prin grele furtuni şi talazuri.

Căci nu ştiu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorinţa

Şi liber cu lumea în sat să trăiesc

De nu mi-o curma un duşman suferinţa

Şi viaţa în chin aşa să-mi sfârşesc.

Căci nu e viaţă mai scumpă la mine.

În care-am trăit lipsit de noroc.

Decât libertatea ce o port pe coline,

Pe a munţilor creşte, iubită cu foc.

Legământ am făcut cu al ţării pământ.

Spovedania unui partizan

          Toma Arnăuţoiu a fost conducătorul partizanilor din Nucșoara, a fost urmărit timp de nouă ani de Securitate intre 1949-1958 și a trecut prin numeroase momente periculoase, scăpând totuşi cu bine atâta vreme datorită planurilor bine gândite şi a isteţimii sale, a loialităţii rudelor şi prietenilor care l-au ajutat riscându-şi libertatea, cu siguranţă şi datorită norocului. În perioadele de acalmie îşi  petrecea timpul exersând versuri care ne dezvăluie ce gândea, ce spera, ce simţea în acele clipe. Unele poezii le-a reluat în mai multe variante, le-a şlefuit până au sunat în concordanţă cu starea sa sufletescă din acele momente. O astfel de poezie o redau şi eu mai jos, mi se pare sugestivă pentru cum el îşi vedea rolul de partizan, de luptător  în vremurile acelea sumbre. Am păstrat ortografia originală a  poeziei.

 

Spovedanie

 

Eu sunt metal nepieritor

Din lumi topite ce-au lăsat cenușe

Eu sunt cerul veșnic sunător

Din lumi de ierni, din lumi apuse.

Şi dacă soarta mă alese

Acestor lumi să-i fiu fosilă

Dece mocirla să mă ţese

Dece să cer a soartei milă?

Cu zâmbetul înfipt pe buze

Aștept destinul să mă așeze

Sus peste munţii plini de muze

Iar nu stropșit între speteze.

Că azi doar la voi râmnesc adesea

Cu sufletul îmbătat de voi

Vreau ca metalul ce rămase

Să-mbrace frunţile de eroi.

     

  August 1955

                               ( Sursa: Adevarul.ro)

 

Moartea lui Iuliu Maniu în Închisoarea Sighet

Înregistrez acest moment cu obiectivitatea scribului străin în ale credinţei, dar cu obligaţia morală de a transmite o voinţă. Dacă împrejurările nu-mi vor permite să îndeplinesc direct şi personal sarcina pe care mi-am asumat-o, aceste cuvinte pe care le însemn aici să capete greutatea morală pe care adevărul lor îl merită.

De unde îmi vin aceste supraomeneşti puteri de a face faţă? Sănătate bătrânului scădea văzând cu ochii, ca orice om demn de acest nume ar fi făcut, în situaţia mea, la fel. Cum să laşi pe semenul tău să piară fără să-i dai o mână de ajutor mai ales când aceasta mână este singura şi ultima?

Mă simţeam slăbit şi epuizat. Bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior. Îi dădeam să mănânce şi lingura şi conţinutul îi curgea adesea pe haina de ocnaş a statului.

Ceream mereu să vină doctorul, să i se dea doctorii, să fie internat în spital, să fie adus un om de ajutor în celulă. […]

Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur după accent şi subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de şef de operaţii. Supraveghea fazele de la distanţă, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul uşii.

        Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem.

Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distins:

-          Ce frumoasă femeie era Clara.

Retrăind anii tinereţii sale sacrificate, omul acesta, de o reflexie rece, dar de patimi mocnite, a făcut abstracţie chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo, cu imaginea farmacistei din Şimleu, în inimă şi în privire. Tot ceea ce, omenesc, prea omenesc se îndepărtase din cercul conştiinţei sale imediate, trecea pe primul plan profitând de carenţele fizice ale unei agonii care până la ultima suflare fusese într-adevăr o luptă.

Am rămas amândoi împietriţi. Pompiliu a întrerupt cel dintâi tăcerea: ,,Să-i mai spunem odată bătrânului rugăciunile.’’

Drepţi la capul patului, cu bonetele în mână am bolborosit pentru ultima oară ,,Pater Noster’’ şi ,,Ave Maria’’, rugăciunile pe care în fiecare seară i le spuneam înainte de culcare. ( Era în 5 februarie 1953. Maniu împlinise de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin…)

Am tăcut apoi amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore Maniu a fost ridicat din celula ,,în cel mai strict secret’’, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea.

Noaptea, am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor frecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleacase spre groapa comună şi gloria eternă.

Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele  şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

(N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre )