S-a întâmplat în Domnești, pe Râul Doamnei…

      Acum  câţiva ani am cunoscut-o pe doamna Gabriela Dumitrescu în mediul virtual graţie preocupărilor comune legate de păstrarea memoriei. A fost deschisă faţă de mine, am discutat chiar mai mult, îmi aduc aminte, despre tatăl său şi rolul jucat în rezistenţa armată din munţii Făgăras. De curând am văzut o fotografie de familie minunată pe facebook şi i-am cerut să mi-o ,,povestească.’’

      În imaginea de mai jos sunt bunicii doamnei Gabriela îmbrăcaţi aşa cum era portul atunci, portul tradiţional muscelean. Privesc mândri și siguri de ei spre noi, cei din viitor, dar și ocrotind plini de demnitate pe nepoţica surâzătoare și atât de naturală cum doar un copil poate fi ! Vremurile erau încă blânde, urgia comunistă nu venise. Bunicii au fost oameni de vază ai satului Domnești, de pe Valea Râului Doamnei. Bunicul Nicolae Ionescu era înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi prieten bun cu Gheorghe Şuţa, unchiul Elisabetei Rizea. A fost lângă acesta în momentul asasinării sale de către comunişti, la alegerile din 1946. Din păcate şi el a murit curând după aceea, parcă nu a mai vrut să trăiască în noua lume  care se prefigura, dar nu înainte de a i se confisca averea – moara de lângă podul peste Râul Doamnei, dârsta de la Stăneşti, terenurile agricole şi livezile. Era un om gospodar, a fost ales primar al Domneștiului și s-a străduit să aducă curentul electric în localitate. A instalat un dinam electric, modern pentru acele timpuri, iar lumina a pătruns pentru prima oară în casele a 60 de familii.

        Bunica Elisabeta Ionescu a fost o luptătoare, fapt pentru care a plătit scump - dată afară din propria  casă pe care s-a pus steaua roşie a invadatorilor. Nu a vrut să plece şi s-a încăpăţânat să rămână măcar în camerele din curte. A fost arestată şi  închisă la Piteşti pentru 2 săptămâni, atunci când a fost ridicat și fiul ei Nicolae.  După 1989 acesta cu greu a reuşit să redobândească moara după 7 ani de procese costisitoare şi doar jumătate din pământul de drept. Domnul Nicolae Ionescu a reprezentat şi pe alţi locuitori în procesele cu statul, ajutându-i foarte mult, fapt pentru care era cunoscut în Domneşti drept Nae Pământ !

        Revenind la doamna Gabriela Dumitrescu, dumneaei este de loc din Domneşti, prin părinţi și bunici, se simte domnișancă și este atât de mândră de satul acesta, de familia sa,  în mod deosebit, cred eu, de tatăl dumneaei, care a fost un mare luptător pentru dreptate, libertate şi proprietate. S-a născut însă în Bucureşti, unde tatăl ei a început o nouă viaţă şi ajunsese să lucreze la Uzinele 23 August, ( fostele Uzine Malaxa) pe post de contabil. Dar a păstrat strâns legătura cu Domneștiul, ştia ce se întâmpla în zonă şi nu a ezitat să îi ajute pe partizanii nucșoreni, iar familia a avut mult de suferit după prinderea ultimilor partizani în 1958. Condamnarea sa a fost foarte severă, evitând de puţin să nu fie cel de al 17- lea executat în Valea Piersicilor de la Jilava. În schimb a primit 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. Nu la asta s-ar fi gândit Nicolae Ionescu, cel care în tinereţe avusese planuri concrete pentru dezvoltarea locului natal, părăsind chiar un serviciu bun de inspector în cadrul Institutului Naţional de Cooperaţie pentru a se reîntoarce acasă. Înfiinţase la Domneşti în 1942 o asociaţie pentru a strânge bani ca să cumpere un aparat de proiecţie, care odată instalat în sala de teatru a Băncii Înfrăţirea, a făcut din Domneşti un loc de invidiat, când majoritatea oraşelor nu aveau pe vremea aceea săli de cinematograf. Soţia sa, Rhea Silvia, a deţinut funcţia de director al Băncii Albina din Domnești, prima femeie director de bancă. Când familia a hotărât să plece în capitală, ea a lucrat la Banca Naţională. Iată deci ce fel de oameni au fost !

  

          Doamna Gabriela trăieşte acum în SUA, nu a mai venit de cinci ani pe meleagurile natale, dar eu cred că îi este tare dor, căci jumătate din inimă a rămas aici la Domneşti, pe Valea Râului Doamnei. De aceea mi-a şi permis să scriu aceste câteva rânduri, din dragoste şi dor de locuri, de părinţi şi bunici, cărora ar dori să le mai fie în preajma măcar pentru a le aprinde o lumânare…

 

 

Lungul drum către CER – Casa Elisabetei Rizea din Nucșoara

         Nucşoara este, probabil, cel mai frumos sat din România. Ce îl face însă cunoscut? Două lucruri – Elisabeta Rizea, mişcarea partizanilor, precum şi drumul  spre Vârful  Moldoveanu, aflat la mai puţin de 40 km depărtare. Turismul este slab dezvoltat în zonă, deşi doar aceste două ,,obiective’’ ar trebui să aducă mii şi mii de oameni măcar în timpul sezonului cald. Poate vor aduce peste ani, dar pentru asta avem nevoie de persoane  care să creadă în proiectul CER, să creadă în Bogdan Vârvoreanu, să creadă în echipa sa. Şi să ne ajute.

          Bogdan Vârvoreanu este strănepotul Elisabetei Rizea şi are o misiune – să transmită mai departe povestea ei şi a tuturor celorlalţi partizani. O poveste despre curaj, demnitate, rezistenţă, anticomunism,  dar şi suferinţe şi umilinţe de neînchipuit. Şi unde se poate face mai bine aceasta decât în casa în care a trăit Elisabeta Rizea? Ideea i-a venit lui Bogdan cu mult timp în urmă, dar s-a cristalizat şi a evoluat spre stadiul de proiect în 2018. Atunci, alături de echipa sa constituită din prieteni şi profesionişti în domeniile lor, s-a luat hotărârea să se înceapă lungul drum către CER.  Spun azi că este lung, pentru că pr vremea aceea nu prevedeam că vor trece patru ani şi nici măcar nu vom depăşi prima etapă a proiectului – salvarea şi restaurarea casei. Însă nimeni nu ar fi bănuit încercările care vor veni peste noi toţi - pandemia urmată de criză economică.

                Vineri 13 septembrie 2019 am participat la un eveniment deosebit la Palatul Elisabeta, în Bucureşti. Este vorba de Seara Regelui, găzduită de Casa Regală a României.  Alteţa Sa Regală Principele Radu a sprijinit Asociaţia Elisabeta Rizea să îşi lanseze oficial proiectul CER, început în urmă cu un an, realizarea Casei Memoriale Elisabeta Rizea din Nucșoara.

     Matei Damian, arhitectul CER, a prezentat proiectul şi stadiul la care era acesta  la un an de la înfiinţarea Asociaţiei Elisabeta Rizea condusă de Bogdan Varvoreanu. A vorbit  de planul amplu care prevedea atât salvarea şi restaurarea casei la nivelul din 1931 cât şi construcţia unui corp administrativ/casa de oaspeţi,  a unei săli multifuncţionale cu rol muzeal, de conferinţe şi de proiecţie. Aceasta din urmă va găzdui o expoziţie permanentă în care se va pune accent pe biografia soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea, pe  rolul jucat de ei şi pe grupul de rezistenţă armată anticomunist – Haiducii Muscelului din Nucşoara (1949-1958). Casa lor este cea în care au depus jurământul de credinţa cei mai mulţi partizani în fata liderilor – colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăuţoiu.
      Matei a arătat că amenajarea peisageră a grădinii va fi altă componetă importantă a complexului memorial. Se va amenaja  un mic amfiteatru de vară, o zonă de șezătoare cu vatră tradițională și se va construi un foișor de observație în punctul cel mai înalt al terenului. Întreg spațiul memorial este gândit pentru a putea avea vizitatori români și străini, care să aibă nu doar posibilitatea de a vizita casa încărcată de istorie în care au locuit soții Rizea, ci și să se bucure de activități educative, să asiste la prelegeri sau proiecții de filme documentare ori să beneficieze pur și simplu de un weekend muscelean tradițional.

     În vara lui 2020 s-au desfăşurat primele lucrări în curtea casei, defrişarea vegetaţiei, construirea unui gard şi şanţuri de drenaj. Au urmat lucrările de consolidare a fundaţiei. Aproape toate fondurile au venit de la persoane fizice, precum şi de la Asociaţia Nişte Oameni din Cluj care a dat pentru cauza noastră o sumă de 5.000 euro. Nu trebuie uitat ajutorul Primăriei Nucşoara, care a ajutat constant, pentru că la nivel oficial s-a înţeles că Nucşoara are nevoie de CER, la fel cum şi CER are nevoie de Nucşoara.

       În 2021-2022 s-a construit din lemn o mică bucătărie de vară, o magazie de şantier, s-a refăcut complet fosta anexă din spatele casei, lipită de aceasta, s-a lucrat la prispa ai cărei stâlpi extrem de deterioraţi erau gata să colapseze antrenând întreaga casă. Meşterii restauratori din Maramureş au spus că nu ar mai fi prins Crăciunul, iar Matei, arhitectul CER, foarte inspirat a adăugat că ,,Doar rugăciunile o mai ţineau!’’

       Poate că de acolo de unde este, Elisabeta Rizea vede toate eforturile acestor oameni şi ne îndeamnă să ne gândim la vorbele sale testamentare: ,, Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea’’ Din păcate nu putem să spunem că s-a limpezit lumea, mai degrabă lumea suferă tot mai puternic de amnezie, îşi uită valorile şi reperele. La poarta Elisabetei Rizea nu mai sună poștaşul cu zeci de scrisori în fiecare zi ca în anii 1992 – 2003 după ce doamna Lucia Hossu Longin a redat-o românilor pe viteaza de la Nucşoara. Iar urmaşii ei se străduiesc bătând din ,,uşa în usa’’ să îi readucă gloria de altădată, să îi vadă iarăşi curtea plină de oameni mari care să vorbească despre femeia mică, ţăranca în costum popular,  dar cu glas atât de sonor încât a pătruns în conştiinţa atâtor români. În anii aceia românii au început  să o iubească pe Elisabeta Rizea, căci eliberaţi de comunism, căutau să-şi găsească repere, să îşi demonstreze lor că nu au fost atât de lași, că în neamul acesta au existat oameni care nu s-au plecat şi au luptat până la capăt. Elisabeta Rizea valida ego-ul nostru, ne asigura că şi noi am fi putut fi ca ea, că nici noi nu ne-am fi vândut ca Iuda pe 30 de arginţi, chit că ne-ar fi bătut cu bastonul de cauciuc până ne-ar fi înnegrit tot corpul, chit că ne-ar fi smuls părul din cap şi braţele din articulaţii. Aşa cum a păţit-o ea…

     Am ajuns în anul 2023 şi avem iar nevoie de bani. Pe care îi cerem de la dumneavoastră, de la oamenii obişnuiţi, nu de la patroni, nu de la politicieni. De la dumneavostra în ultimele care aţi donat în ultimele săptămâni 10 lei, 50 de lei, 100 de lei, 150 de lei. Şi care veţi mai dona, iar alături de aceşti bani ne veţi lăsa un mesaj de încurajare, aşa cum altădată primea Elisabeta Rizea. Îmi permit să citez doar câteva din mesajele celor 58 de susţinători, primite cu bucurie pe https://www.sprijina.ro/cauze/cer-casa-elisabeta-rizea-din-nucsoara, proiect realizat de mine pe această platformă online pe 17 martie 2023:

-          Să fie Cer ! (Dana)

-          Dumnezeu să vă dea tăria Elisabetei pentru ducerea la bun sfârșit a reparațiilor! (Susţinător anonim)

-          Aveți tot respectul meu pentru ceea ce faceți. E o mândrie și un lucru demn să cinstești eroii neamului românesc. Felicitări! (Paul Petruș)

-          Mă bucur foarte mult că tu doreşti să creezi un muzeu în casa regretatei Elisabeta Rizea. Tatăl meu a cunoscut-o şi pe ea şi pe fraţii Arnăuţoiu. Toţi au fost Români adevăraţi şi patrioţi. Îţi mulţumesc Cătălin pentru efortul tău. ( Titu Mitoi)

-          Adevărate modele de viaţă pentru tineri care trebuie să cunoască istoria celor care s-au opus răului cu preţul tuturor suferinţelor. Succes ! (Marinescu Emilia)

-          Nucşoara şi România au nevoie să fie reprezentate de figura atât de curajoasă a Elisabetei Rizea. Este şi un omagiu pentru mulţi alţi curajoşi care şi-au riscat vieţile în perioada comunistă pentru a susţine grupurile de rezistenţă. (Maria Axinte)

-          Am fost acolo acum 2 ani și era poarta încuiată. Sprijin acest proiect pentru ca acea poartă să nu mai fie închisă niciodată. Doamne ajută! (Susţinător anonim)

-          Aprecieri pentru efortul de a pune în valoare o mare conștiință a neamului românesc!

-          Nu vă lăsaţi descurajaţi. La Bădăcin, casa Iuliu Maniu a fost restaurată exclusiv prin efort privat în ciuda numeroaselor piedici şi şicane ale tuturor autorităţilor. (Boilă Matei)

    Un cuvânt de mulţumire special vreau să aduc şi Fundaţiei Corneliu Coposu şi Fundaţiei Academia Civică, reprezentate de dl Ioan-Andrei Gherasim, respectiv de dna Ana Blandiana, care au fost mereu alături de noi cu gândul şi fapta.

         În acest an dorim să strângem o sumă suficientă pentru a lucra la acoperiş şi la faradă. Echipa de meșteri din Maramureş va trebui să dea ţiglă cu ţiglă jos şi să o recondiţioneze, să o înlocuiască dacă e cazul. E vorba de ţigla de Jimbolia, din anul 1931, care având în vedere vechimea, s-a păstrat  totuşi într-o stare destul de bună. Credem că 40.000 lei ar acoperi necesităţile. Însă pentru continuarea lucrărilor sumele sunt mult mai mari şi probabil vor mai trece mulţi ani până poarta de la nr. 16 din Nucşoara  nu va mai fi încuiată cu lacătul. Acum ştim că drumul spre CER va fi lung, va fi greu, va necesita poate să ne umilim, să ne milogim, cum mi-a spus un prieten. Dar ştiu că orice greutăţi şi dezamăgiri, umilinţe şi regrete vom avea, Elisabeta Rizea şi partizanii din Nucşoara au trăit de o sută şi de o mie de ori mai multe. Ei merită, iar noi luptând pentru ei ne înnobilăm din curajul şi demnitatea lor. Din care vrem să vă împărtăşim şi dumneavoastră, care în final veţi trece de poarta căsuţei şi veţi spune - ,,Iată, mi-am pus şi eu amprenta aici, iată, numele meu îl voi citi în şoaptă în Cartea Demnităţii şi îi voi spune copilului sau nepotului meu cine a fost Elisabeta Rizea şi de ce EU am ajutat-o pe Elisabeta Rizea!’’

       ( Articol publicat iniţial în senspolitic.ro, platforma online a Fundaţiei Corneliu Coposu.)

 

 

 

TRAIAN DORZ - POET CREŞTIN, POET AL ÎNCHISORILOR

    E o datorie de suflet şi de conştiinţă aceea de a mărturisi şi a promova valorile majore ale Neamului şi Bisericii noastre, dar pentru a le promova, trebuie mai întâi să le cunoaştem.

    Între marile personalităţi ale literaturii noastre, prea puţin cunoscut astăzi, se află şi poetul şi scriitorul creştin Traian Dorz.

    Traian Dorz s-a născut în 25 decembrie 1914 în satul transilvan Livada Beiuşului, comuna Mizieş, judeţul Bihor, ca singurul copil al soţilor Constantin şi Maria, creştini ortodocşi şi buni gospodari în satul lor.

    În mai multe rânduri, în anii copilăriei sale, aşa cum aminteşte scriitorul în opera sa memorialistică, au intervenit întâmplări care i-au pus viaţa în pericol şi numai dragostea şi grija lui Dumnezeu l-au scăpat din toate acestea.

    Mersul cu vitele la păscut, încă de la vârsta de cinci-şase anişori, participarea la muncile câmpului alături de părinţii săi, viaţa creştină tradiţională a satului transilvănean încărcat de istorie şi suferinţă, singurătatea şi lipsa iubirii din jurul său, peisajul natural fermecat de cântecul păsărelelor, constituie universul în care s-a format această "privighetoare a poeziei creştine româneşti".

    Dragostea de carte şi respectul faţă de Biserică i-au fost insuflate de învăţătorul său, Savu Halbac. Fiind singurul copil la părinţi, aceştia voiau să-l vadă ajungând un bun gospodar la casa lui şi un sprijin de nădejde pentru ei la bătrâneţe. Tânărul Traian însă, se simţea născut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea; citise tot ce era de citit în micuţa bibliotecă a şcolii primare şi în aceea a bunului său învăţător.

   La terminarea celor şapte clase, după examenul susţinut la Beiuş în 7 iunie 1930, elevul Traian Dorz a primit ca premiu cartea "Corabia lui Noe", scrisă de preotul ortodox Iosif Trifa, întemeietorul şi conducătorul "Oastei Domnului" din Sibiu. Cartea l-a impresionat puternic, schimbându-i definitiv sensul vieţii.

                                                                          IOSIF TRIFA

    Iată cum descrie mai târziu, poetul, acel moment crucial: "Momentul acela a fost prima mea întâlnire cu numele acestui om trimis de Dumnezeu, părintele Iosif Trifa şi cu numele acestei Lucrări a lui Hristos, Oastea Domnului ... A doua zi, ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după slujba de la biserică, am stat numai acasă citind la cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi. Era cam pe la ceasul trei după amiază, în ziua aceea de Rusalii ... Ceea ce m-a zguduit mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemării: <Dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului, să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Iisus,...tu vei rămâne tot în păcatele tale, până ce, pe neaşteptate va veni şi peste tine potopul pierzării … Sunt numai două stări: ori în corabie, ori afară. Dacă eşti afară, intră îndată în corabia mântuirii, ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea asta şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El...> Soarele strălucea puternic pe tot cerul fără niciun nor...Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu ... M-am suit în podul şurii şi acolo, pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate, împreunate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă ... Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată dintr-o viaţă poate sta aşa un om ...

    Din ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci două râuri neîntrerupte ... Nu ştiu câtă vreme m-am rugat ... Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei, fânul era ud de lacrimi ... O pace luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul şi cu toată frumuseţea cerului şi a pământului ..."

    După acest moment, abia trecut de 15 ani, începe să scrie poezii creştine şi povestiri religioase, care i se publică în ziarele religioase editate la Mitropolia Ortodoxă de la Sibiu, de către preotul Iosif Trifa , şi anume “Lumina Satelor” şi “Oastea Domnului".

    La vârsta de 18 ani, părinţii săi l-au silit să se căsătorească, crezând că în felul acesta îl vor lega mai strâns de gospodăria lor. După numai doi ani însă, este chemat de preotul Iosif Trifa la Sibiu, pentru a-l sprijini în munca de redactare a publicaţiilor de la Centrul Oastei.

    Scrie intens; îi apar primele volume de poezii, care se succed unele după altele, astfel că între anii 1935-1947 îi apar 12 volume. Contribuţia sa scriitoricească se extinde însă pe arii tot mai largi, fiind prezent, cu texte substanţiale, în diverse publicaţii din ţară şi anume: “Revista Funcționarilor Publici”  din București , “Prietenul copiilor” din Iaşi, revista “Satul” de la Bucureşti, “Revista Penitenciarelor” din Bucureşti, “Farul Creștin ” de la Arad, “Vestitorul Evangheliei” din Bucureşti, “Beiuşul”  şi “Glasul Bihorului” din Beiuş, “Ostaşul Domnului” din Bucureşti, “Noua Gazetă de Vest” de la Oradea.

    Odată cu instaurarea regimului comunist ateu, în 1948, începe şi persecuţia împotriva credinţei şi implicit a celor credincioşi. Traian Dorz este arestat şi închis în mai multe rânduri pentru activitatea sa creştin- misionară.

    Între anii 1948-1964 îndură teroarea specifică închisorilor comuniste în Penitenciarele din Gherla, Oradea, Ghencea - Bucureşti, Caransebeş, colonia de muncă Popeşti-Leordeni, colonia de muncă Periprava-Grind.

                                           TRAIAN DORZ – DESPRE SUFERINŢĂ

    După eliberarea din 1964, este ţinut cu "domiciliu obligatoriu " în satul natal. Este obligat să muncească la C.A.P., i se fac mereu percheziţii şi este ţinut sub o strictă supraveghere de către Securitate. Cu toate interdicţiile acestea, scrie extrem de mult, mai ales noaptea, îngropându-şi scrierile prin grădină, sau distribuind poeziile şi scrierile sale la credincioşi apropiaţi şi prieteni de încredere.

                                

                                                 NOAPTEA ÎN GHEENĂ

     În anii '70 încearcă să tipărească unele din scrierile sale, trimițându-le unor reviste şi edituri din ţară, precum: revistele  "Albina" din Bucureşti, "Familia" şi "Crişana" din Oradea şi editurile "Albatros" şi "Litera" din Bucureşti. Deşi i s-a promis publicarea, demersul său a rămas fără rezultat din cauza cenzurii regimului comunist-ateist.

    În august 1977 trimite zece volume din creaţia sa literară celor mai importante foruri ale ţării şi anume: Uniunii Scriitorilor, prin profesorul Ioan Dumitriu-Snagov, Academiei Române, Departamentului Cultelor, şi Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

                          

    În anul 1982, când regimul ceauşist pretindea că nu mai are deţinuţi politici, deşi bătrân deja, este arestat din nou şi încarcerat cu deţinuţi de drept comun la Penitenciarul Satu Mare. Acuzaţia care i s-a adus era de posesie şi distribuire de Biblii şi materiale religioase neautorizate; este condamnat la doi ani din care execută cinci luni.

    Opera literară a poetului şi scriitorului Traian Dorz depăşeşte o sută de volume de poezii, scrieri istorice şi memorialistice, meditaţii duhovnicești, eseuri, şi scrieri pentru copii. Traian Dorz a scris peste 4000 de poezii grupate în 29 de volume; 7000 de proverbe versificate şi comentate, grupate în 7 volume. A versificat cei 150 de psalmi biblici şi poemele lui Solomon.

    Proza lui Traian Dorz este reprezentată de: 1 volum autobiografic, “Hristos - mărturia mea”; 4 volume de istorie a Oastei Domnului: “Istoria unei jertfe”; 4 volume din seria "Povestiri Nemuritoare"; 7 volume de meditaţii la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan; 28 volume în seria "Cugetări Nemuritoare"; 6 volume în seria "Îndrumări Nemuritoare"; 2 volume de meditaţii la Apostolele de peste an; 8 volume de meditații zilnice la Psalmi; 1 volum de meditaţii la Poemele lui Solomon; 1 volum de meditaţii pentru toate zilele anului; 3 piese şi dramatizări religioase; 1 volum cu poezii închinate Maicii Domnului, “Minune şi Taină”; 1 volum cu poezii şi eseuri închinat eroilor neamului, unor mănăstiri, locuri sfinte.

    Poetul şi scriitorul Traian Dorz a fost înzestrat cu un excepțional talent, opera sa literară fiind impresionantă atât cantitativ cât și calitativ.

 Preot Viorel Chircă

PREOTUL IOAN CONSTANTINESCU, UN EROU AL ALTARULUI CEDINŢEI ÎN LIBERTATEA NEAMULUI ROMÂNESC

Din pleiada  celor 250 martiri creştini, incluşi în volumul Martiri, pentru Hristos, în România, în perioada regimului comunist [Bucureşti, 2007], un autentic mausoleu bibliografic, evocator al unor existenţe umane cărora comunismul le-a  spulberat, în neantul ucigător al temniţelor, sfintele lor idealuri,  207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi 4 protestanţi. Dintre aceştia, 96 au, datorită unei documentări complexe a autorilor, biografii ample, edificatoare, relevând istoria unor  vieţi care n-au curs în zadar, dar care au fost frânte premeditat de către totalitarismul comunist în închisori sau, mai grav, în faţa plutoanelor de execuţie. Consemnarea alfabetică a martirilor creştini legaţi spiritualiceşte de tărâmul Argeşului şi Muscelului confirmă tributul de sânge şi de suferinţă pe care aceştia l-au dat în lupta inegală cu regimul comunist impus din afară, de către armata sovietică „eliberatoare”: Anastase Iancu Gh., Andreescu Nicolae, Constantinescu Ioan, Despina Andrei Hora, Dinescu Haralambie, Donescu Nicolae, Drăgoi Ion, Drusz Romuald, Enescu Mihai, Leu Grigore, Mănescu Nicolae, Popescu Teodor M., Postelnicescu Ion, Rudeanu, Savu Constantin, Tomescu Gheorghe. Slujitorilor sfintelor altare creştine, li s-au adăugat, în acest context de evocare a martiriului anticomunist, cărturari de seamă ai neamului românesc, precum: istoricul Gheorghe Brătianu, poetul Vasile Militaru, medicul-poet Vasile Voiculescu, etnosociologul Mircea Vulcănescu şi alţii.

În acest pomelnic sacru, martirii întru Hristos menţionaţi sunt evocaţi, alături de alţi eroi, cu adâncă pioşenie, de către autori care au cercetat cu atenţie arhivele temutei instituţii a Securităţii, articolele lor fiind redactate sub imperiul dezvăluirii adevărului despre crimele comise de autorităţile comuniste într-o perioadă neagră a istoriei României, în care au dispus, prin teroare, de destinele poporului român, după cucerirea, prin forţă, a puterii politice. 

În cronica rezistenţei antitotalitariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani „Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice „eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.

A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din Munţii Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra „ciumei roşii”; a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria…

Amplificarea unor „culpabilităţi” în „retortele” aberantei justiţii „democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.

Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică:

    „CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii”, insera culpabilităţi şocante prin măsluirea adevărului: „a fost recrutat în banda teroristă <sic !> Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus, fără ştirea lui, cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei.”

Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, presupunea acceptarea de către preotul paroh a învinuirii false de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.

Aberanta înlănţuire a acuzelor smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi total infirmată în „procesul” intim familial, prin „spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului,  Justina Constantinescu, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru „omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că „acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns, fără ştirea lui, în podul bisericii satului de cumnatul său, ȋnvățătorul Gheorghe Popescu − veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş „o pedeapsă cruntă dată de Dumnezeu, nemeritată, întrucât el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” − monumentala Biserică de lemn „Cuvioasa Paraschiva” edificată, între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.

Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva „gulagului” comunist.

Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia „el personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă. 

Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire „confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar.

Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru obşte, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei, înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încredinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind − după confesiunea unui consătean – „doctorul nostru fără de arginţi”.

Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără nici un discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, „o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei.

De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca „terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ „Micu”, în gruparea „Partizanii libertăţii” − poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi  împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de „crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al „geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.

Nedeconspirarea locului în care „Partizanii libertăţii” se adăposteau − aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea  lor  permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale „conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de „ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul  volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş. a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau „capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea „delicte” împotriva securităţii statului.

Minciuna dirijată a „justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi „pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”,  imputându-i-se, de asemenea, faptul că „a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.

Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: Metoda practică a predării învățământului religios în şcoala primară [1944], Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre [1940], Iubirea creștină [1939], Despre trebuinţa religiei în omenire [1936], Taina sfântă a căsătoriei [1935], Buna creştere a copiilor [1933] ş. a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor „materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a „manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.

O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: „Credinţele religioase − precum consemna, în studiul «Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară» [revista „Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 72-82],− alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”.

Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…

De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare,  a fost  sortit, împreună cu alte mărturii, „purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, profesoara Iuliana Preduţ - Constantinescu condamnată şi ea, pentru „omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică −, una dintre variantele poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a putut fi salvată, restituindu-se, astfel,  memoriei colective, unele versuri omise din versiunea publicată în revista „Memoria” nr. 3 din 1992: „Cu crucea prin suflet de doruri amare, / Cu vreri răstignite sub negre prigoane, / Cu vise ucise de crunta teroare, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !”.

Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism.

Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet − Gheorghe şi Ion − la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape „generice” pentru neamul românesc.

Revenind la „depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către terifianta Securitate din Piteşti.

De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste șase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…

Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22³⁰, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit¼

 

 Grigore Constantinescu, articol apărut în volumul Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste, Piteşti, 2003, p. 173-177].