PREOTUL IOAN CONSTANTINESCU, UN EROU AL ALTARULUI CEDINŢEI ÎN LIBERTATEA NEAMULUI ROMÂNESC

Din pleiada  celor 250 martiri creştini, incluşi în volumul Martiri, pentru Hristos, în România, în perioada regimului comunist [Bucureşti, 2007], un autentic mausoleu bibliografic, evocator al unor existenţe umane cărora comunismul le-a  spulberat, în neantul ucigător al temniţelor, sfintele lor idealuri,  207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi 4 protestanţi. Dintre aceştia, 96 au, datorită unei documentări complexe a autorilor, biografii ample, edificatoare, relevând istoria unor  vieţi care n-au curs în zadar, dar care au fost frânte premeditat de către totalitarismul comunist în închisori sau, mai grav, în faţa plutoanelor de execuţie. Consemnarea alfabetică a martirilor creştini legaţi spiritualiceşte de tărâmul Argeşului şi Muscelului confirmă tributul de sânge şi de suferinţă pe care aceştia l-au dat în lupta inegală cu regimul comunist impus din afară, de către armata sovietică „eliberatoare”: Anastase Iancu Gh., Andreescu Nicolae, Constantinescu Ioan, Despina Andrei Hora, Dinescu Haralambie, Donescu Nicolae, Drăgoi Ion, Drusz Romuald, Enescu Mihai, Leu Grigore, Mănescu Nicolae, Popescu Teodor M., Postelnicescu Ion, Rudeanu, Savu Constantin, Tomescu Gheorghe. Slujitorilor sfintelor altare creştine, li s-au adăugat, în acest context de evocare a martiriului anticomunist, cărturari de seamă ai neamului românesc, precum: istoricul Gheorghe Brătianu, poetul Vasile Militaru, medicul-poet Vasile Voiculescu, etnosociologul Mircea Vulcănescu şi alţii.

În acest pomelnic sacru, martirii întru Hristos menţionaţi sunt evocaţi, alături de alţi eroi, cu adâncă pioşenie, de către autori care au cercetat cu atenţie arhivele temutei instituţii a Securităţii, articolele lor fiind redactate sub imperiul dezvăluirii adevărului despre crimele comise de autorităţile comuniste într-o perioadă neagră a istoriei României, în care au dispus, prin teroare, de destinele poporului român, după cucerirea, prin forţă, a puterii politice. 

În cronica rezistenţei antitotalitariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani „Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice „eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.

A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din Munţii Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra „ciumei roşii”; a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria…

Amplificarea unor „culpabilităţi” în „retortele” aberantei justiţii „democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.

Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică:

    „CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii”, insera culpabilităţi şocante prin măsluirea adevărului: „a fost recrutat în banda teroristă <sic !> Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus, fără ştirea lui, cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei.”

Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, presupunea acceptarea de către preotul paroh a învinuirii false de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.

Aberanta înlănţuire a acuzelor smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi total infirmată în „procesul” intim familial, prin „spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului,  Justina Constantinescu, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru „omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că „acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns, fără ştirea lui, în podul bisericii satului de cumnatul său, ȋnvățătorul Gheorghe Popescu − veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş „o pedeapsă cruntă dată de Dumnezeu, nemeritată, întrucât el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” − monumentala Biserică de lemn „Cuvioasa Paraschiva” edificată, între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.

Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva „gulagului” comunist.

Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia „el personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă. 

Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire „confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar.

Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru obşte, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei, înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încredinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind − după confesiunea unui consătean – „doctorul nostru fără de arginţi”.

Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără nici un discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, „o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei.

De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca „terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ „Micu”, în gruparea „Partizanii libertăţii” − poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi  împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de „crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al „geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.

Nedeconspirarea locului în care „Partizanii libertăţii” se adăposteau − aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea  lor  permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale „conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de „ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul  volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş. a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau „capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea „delicte” împotriva securităţii statului.

Minciuna dirijată a „justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi „pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”,  imputându-i-se, de asemenea, faptul că „a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.

Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: Metoda practică a predării învățământului religios în şcoala primară [1944], Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre [1940], Iubirea creștină [1939], Despre trebuinţa religiei în omenire [1936], Taina sfântă a căsătoriei [1935], Buna creştere a copiilor [1933] ş. a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor „materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a „manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.

O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: „Credinţele religioase − precum consemna, în studiul «Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară» [revista „Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 72-82],− alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”.

Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…

De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare,  a fost  sortit, împreună cu alte mărturii, „purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, profesoara Iuliana Preduţ - Constantinescu condamnată şi ea, pentru „omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică −, una dintre variantele poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a putut fi salvată, restituindu-se, astfel,  memoriei colective, unele versuri omise din versiunea publicată în revista „Memoria” nr. 3 din 1992: „Cu crucea prin suflet de doruri amare, / Cu vreri răstignite sub negre prigoane, / Cu vise ucise de crunta teroare, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !”.

Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism.

Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet − Gheorghe şi Ion − la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape „generice” pentru neamul românesc.

Revenind la „depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către terifianta Securitate din Piteşti.

De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste șase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…

Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22³⁰, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit¼

 

 Grigore Constantinescu, articol apărut în volumul Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste, Piteşti, 2003, p. 173-177].