TRAIAN DORZ - POET CREŞTIN, POET AL ÎNCHISORILOR

    E o datorie de suflet şi de conştiinţă aceea de a mărturisi şi a promova valorile majore ale Neamului şi Bisericii noastre, dar pentru a le promova, trebuie mai întâi să le cunoaştem.

    Între marile personalităţi ale literaturii noastre, prea puţin cunoscut astăzi, se află şi poetul şi scriitorul creştin Traian Dorz.

    Traian Dorz s-a născut în 25 decembrie 1914 în satul transilvan Livada Beiuşului, comuna Mizieş, judeţul Bihor, ca singurul copil al soţilor Constantin şi Maria, creştini ortodocşi şi buni gospodari în satul lor.

    În mai multe rânduri, în anii copilăriei sale, aşa cum aminteşte scriitorul în opera sa memorialistică, au intervenit întâmplări care i-au pus viaţa în pericol şi numai dragostea şi grija lui Dumnezeu l-au scăpat din toate acestea.

    Mersul cu vitele la păscut, încă de la vârsta de cinci-şase anişori, participarea la muncile câmpului alături de părinţii săi, viaţa creştină tradiţională a satului transilvănean încărcat de istorie şi suferinţă, singurătatea şi lipsa iubirii din jurul său, peisajul natural fermecat de cântecul păsărelelor, constituie universul în care s-a format această "privighetoare a poeziei creştine româneşti".

    Dragostea de carte şi respectul faţă de Biserică i-au fost insuflate de învăţătorul său, Savu Halbac. Fiind singurul copil la părinţi, aceştia voiau să-l vadă ajungând un bun gospodar la casa lui şi un sprijin de nădejde pentru ei la bătrâneţe. Tânărul Traian însă, se simţea născut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea; citise tot ce era de citit în micuţa bibliotecă a şcolii primare şi în aceea a bunului său învăţător.

   La terminarea celor şapte clase, după examenul susţinut la Beiuş în 7 iunie 1930, elevul Traian Dorz a primit ca premiu cartea "Corabia lui Noe", scrisă de preotul ortodox Iosif Trifa, întemeietorul şi conducătorul "Oastei Domnului" din Sibiu. Cartea l-a impresionat puternic, schimbându-i definitiv sensul vieţii.

                                                                          IOSIF TRIFA

    Iată cum descrie mai târziu, poetul, acel moment crucial: "Momentul acela a fost prima mea întâlnire cu numele acestui om trimis de Dumnezeu, părintele Iosif Trifa şi cu numele acestei Lucrări a lui Hristos, Oastea Domnului ... A doua zi, ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după slujba de la biserică, am stat numai acasă citind la cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi. Era cam pe la ceasul trei după amiază, în ziua aceea de Rusalii ... Ceea ce m-a zguduit mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemării: <Dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului, să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Iisus,...tu vei rămâne tot în păcatele tale, până ce, pe neaşteptate va veni şi peste tine potopul pierzării … Sunt numai două stări: ori în corabie, ori afară. Dacă eşti afară, intră îndată în corabia mântuirii, ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea asta şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El...> Soarele strălucea puternic pe tot cerul fără niciun nor...Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu ... M-am suit în podul şurii şi acolo, pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate, împreunate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă ... Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată dintr-o viaţă poate sta aşa un om ...

    Din ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci două râuri neîntrerupte ... Nu ştiu câtă vreme m-am rugat ... Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei, fânul era ud de lacrimi ... O pace luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul şi cu toată frumuseţea cerului şi a pământului ..."

    După acest moment, abia trecut de 15 ani, începe să scrie poezii creştine şi povestiri religioase, care i se publică în ziarele religioase editate la Mitropolia Ortodoxă de la Sibiu, de către preotul Iosif Trifa , şi anume “Lumina Satelor” şi “Oastea Domnului".

    La vârsta de 18 ani, părinţii săi l-au silit să se căsătorească, crezând că în felul acesta îl vor lega mai strâns de gospodăria lor. După numai doi ani însă, este chemat de preotul Iosif Trifa la Sibiu, pentru a-l sprijini în munca de redactare a publicaţiilor de la Centrul Oastei.

    Scrie intens; îi apar primele volume de poezii, care se succed unele după altele, astfel că între anii 1935-1947 îi apar 12 volume. Contribuţia sa scriitoricească se extinde însă pe arii tot mai largi, fiind prezent, cu texte substanţiale, în diverse publicaţii din ţară şi anume: “Revista Funcționarilor Publici”  din București , “Prietenul copiilor” din Iaşi, revista “Satul” de la Bucureşti, “Revista Penitenciarelor” din Bucureşti, “Farul Creștin ” de la Arad, “Vestitorul Evangheliei” din Bucureşti, “Beiuşul”  şi “Glasul Bihorului” din Beiuş, “Ostaşul Domnului” din Bucureşti, “Noua Gazetă de Vest” de la Oradea.

    Odată cu instaurarea regimului comunist ateu, în 1948, începe şi persecuţia împotriva credinţei şi implicit a celor credincioşi. Traian Dorz este arestat şi închis în mai multe rânduri pentru activitatea sa creştin- misionară.

    Între anii 1948-1964 îndură teroarea specifică închisorilor comuniste în Penitenciarele din Gherla, Oradea, Ghencea - Bucureşti, Caransebeş, colonia de muncă Popeşti-Leordeni, colonia de muncă Periprava-Grind.

                                           TRAIAN DORZ – DESPRE SUFERINŢĂ

    După eliberarea din 1964, este ţinut cu "domiciliu obligatoriu " în satul natal. Este obligat să muncească la C.A.P., i se fac mereu percheziţii şi este ţinut sub o strictă supraveghere de către Securitate. Cu toate interdicţiile acestea, scrie extrem de mult, mai ales noaptea, îngropându-şi scrierile prin grădină, sau distribuind poeziile şi scrierile sale la credincioşi apropiaţi şi prieteni de încredere.

                                

                                                 NOAPTEA ÎN GHEENĂ

     În anii '70 încearcă să tipărească unele din scrierile sale, trimițându-le unor reviste şi edituri din ţară, precum: revistele  "Albina" din Bucureşti, "Familia" şi "Crişana" din Oradea şi editurile "Albatros" şi "Litera" din Bucureşti. Deşi i s-a promis publicarea, demersul său a rămas fără rezultat din cauza cenzurii regimului comunist-ateist.

    În august 1977 trimite zece volume din creaţia sa literară celor mai importante foruri ale ţării şi anume: Uniunii Scriitorilor, prin profesorul Ioan Dumitriu-Snagov, Academiei Române, Departamentului Cultelor, şi Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

                          

    În anul 1982, când regimul ceauşist pretindea că nu mai are deţinuţi politici, deşi bătrân deja, este arestat din nou şi încarcerat cu deţinuţi de drept comun la Penitenciarul Satu Mare. Acuzaţia care i s-a adus era de posesie şi distribuire de Biblii şi materiale religioase neautorizate; este condamnat la doi ani din care execută cinci luni.

    Opera literară a poetului şi scriitorului Traian Dorz depăşeşte o sută de volume de poezii, scrieri istorice şi memorialistice, meditaţii duhovnicești, eseuri, şi scrieri pentru copii. Traian Dorz a scris peste 4000 de poezii grupate în 29 de volume; 7000 de proverbe versificate şi comentate, grupate în 7 volume. A versificat cei 150 de psalmi biblici şi poemele lui Solomon.

    Proza lui Traian Dorz este reprezentată de: 1 volum autobiografic, “Hristos - mărturia mea”; 4 volume de istorie a Oastei Domnului: “Istoria unei jertfe”; 4 volume din seria "Povestiri Nemuritoare"; 7 volume de meditaţii la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan; 28 volume în seria "Cugetări Nemuritoare"; 6 volume în seria "Îndrumări Nemuritoare"; 2 volume de meditaţii la Apostolele de peste an; 8 volume de meditații zilnice la Psalmi; 1 volum de meditaţii la Poemele lui Solomon; 1 volum de meditaţii pentru toate zilele anului; 3 piese şi dramatizări religioase; 1 volum cu poezii închinate Maicii Domnului, “Minune şi Taină”; 1 volum cu poezii şi eseuri închinat eroilor neamului, unor mănăstiri, locuri sfinte.

    Poetul şi scriitorul Traian Dorz a fost înzestrat cu un excepțional talent, opera sa literară fiind impresionantă atât cantitativ cât și calitativ.

 Preot Viorel Chircă

PREOTUL IOAN CONSTANTINESCU, UN EROU AL ALTARULUI CEDINŢEI ÎN LIBERTATEA NEAMULUI ROMÂNESC

Din pleiada  celor 250 martiri creştini, incluşi în volumul Martiri, pentru Hristos, în România, în perioada regimului comunist [Bucureşti, 2007], un autentic mausoleu bibliografic, evocator al unor existenţe umane cărora comunismul le-a  spulberat, în neantul ucigător al temniţelor, sfintele lor idealuri,  207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi 4 protestanţi. Dintre aceştia, 96 au, datorită unei documentări complexe a autorilor, biografii ample, edificatoare, relevând istoria unor  vieţi care n-au curs în zadar, dar care au fost frânte premeditat de către totalitarismul comunist în închisori sau, mai grav, în faţa plutoanelor de execuţie. Consemnarea alfabetică a martirilor creştini legaţi spiritualiceşte de tărâmul Argeşului şi Muscelului confirmă tributul de sânge şi de suferinţă pe care aceştia l-au dat în lupta inegală cu regimul comunist impus din afară, de către armata sovietică „eliberatoare”: Anastase Iancu Gh., Andreescu Nicolae, Constantinescu Ioan, Despina Andrei Hora, Dinescu Haralambie, Donescu Nicolae, Drăgoi Ion, Drusz Romuald, Enescu Mihai, Leu Grigore, Mănescu Nicolae, Popescu Teodor M., Postelnicescu Ion, Rudeanu, Savu Constantin, Tomescu Gheorghe. Slujitorilor sfintelor altare creştine, li s-au adăugat, în acest context de evocare a martiriului anticomunist, cărturari de seamă ai neamului românesc, precum: istoricul Gheorghe Brătianu, poetul Vasile Militaru, medicul-poet Vasile Voiculescu, etnosociologul Mircea Vulcănescu şi alţii.

În acest pomelnic sacru, martirii întru Hristos menţionaţi sunt evocaţi, alături de alţi eroi, cu adâncă pioşenie, de către autori care au cercetat cu atenţie arhivele temutei instituţii a Securităţii, articolele lor fiind redactate sub imperiul dezvăluirii adevărului despre crimele comise de autorităţile comuniste într-o perioadă neagră a istoriei României, în care au dispus, prin teroare, de destinele poporului român, după cucerirea, prin forţă, a puterii politice. 

În cronica rezistenţei antitotalitariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani „Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice „eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.

A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din Munţii Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra „ciumei roşii”; a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria…

Amplificarea unor „culpabilităţi” în „retortele” aberantei justiţii „democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.

Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică:

    „CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii”, insera culpabilităţi şocante prin măsluirea adevărului: „a fost recrutat în banda teroristă <sic !> Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus, fără ştirea lui, cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei.”

Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, presupunea acceptarea de către preotul paroh a învinuirii false de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.

Aberanta înlănţuire a acuzelor smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi total infirmată în „procesul” intim familial, prin „spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului,  Justina Constantinescu, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru „omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că „acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns, fără ştirea lui, în podul bisericii satului de cumnatul său, ȋnvățătorul Gheorghe Popescu − veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş „o pedeapsă cruntă dată de Dumnezeu, nemeritată, întrucât el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” − monumentala Biserică de lemn „Cuvioasa Paraschiva” edificată, între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.

Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva „gulagului” comunist.

Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia „el personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă. 

Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire „confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar.

Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru obşte, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei, înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încredinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind − după confesiunea unui consătean – „doctorul nostru fără de arginţi”.

Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără nici un discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, „o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei.

De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca „terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ „Micu”, în gruparea „Partizanii libertăţii” − poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi  împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de „crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al „geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.

Nedeconspirarea locului în care „Partizanii libertăţii” se adăposteau − aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea  lor  permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale „conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de „ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul  volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş. a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau „capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea „delicte” împotriva securităţii statului.

Minciuna dirijată a „justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi „pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”,  imputându-i-se, de asemenea, faptul că „a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.

Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: Metoda practică a predării învățământului religios în şcoala primară [1944], Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre [1940], Iubirea creștină [1939], Despre trebuinţa religiei în omenire [1936], Taina sfântă a căsătoriei [1935], Buna creştere a copiilor [1933] ş. a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor „materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a „manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.

O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: „Credinţele religioase − precum consemna, în studiul «Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară» [revista „Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 72-82],− alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”.

Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…

De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare,  a fost  sortit, împreună cu alte mărturii, „purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, profesoara Iuliana Preduţ - Constantinescu condamnată şi ea, pentru „omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică −, una dintre variantele poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a putut fi salvată, restituindu-se, astfel,  memoriei colective, unele versuri omise din versiunea publicată în revista „Memoria” nr. 3 din 1992: „Cu crucea prin suflet de doruri amare, / Cu vreri răstignite sub negre prigoane, / Cu vise ucise de crunta teroare, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !”.

Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism.

Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet − Gheorghe şi Ion − la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape „generice” pentru neamul românesc.

Revenind la „depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către terifianta Securitate din Piteşti.

De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste șase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…

Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22³⁰, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit¼

 

 Grigore Constantinescu, articol apărut în volumul Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste, Piteşti, 2003, p. 173-177].

 

Nucșoara sub supravegherea Securităţii. 1957

 

Grupul de partizani de la Nucşoara, cunoscut drept Haiducii Muscelului , Partizanii Libertăţii sau, aşa cum le spuneau securiştii – Banda Arsenescu Arnautoiu – a activat timp de aproape nouă ani în munţii Făgăraş, între 1949 şi 1958, fiind gruparea cea mai longevivă din ţară. Dacă este să mai adăugăm şi anul în care colonelul Gheorghe Arsenescu organizase rezistenţa anticomunistă de lângă Câmpulung Muscel, 1948, am avea deja o decadă de împotrivire faţă de regimul comunist. Însă după primii ani, rezistenţa a fost copleşită de aparatul de represiune şi s-a ajuns la sfârşitul lui 1952 deja la o mişcare de supravieţuire. Doar fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, Tică Jubleanu, Maria Plop mai rămăseseră dintre toţi care porniseră pe această cale, iar colonelul Arsenescu era deja din 1949 ascuns undeva la marginea Câmpulungului, într-o casă pe care nu a mai părăsit-o aproape zece ani.

Cei patru nucșoreni s-au ascuns lângă satul Poenărei, într-o grotă de la Râpele cu Brazi, de unde au fost apropvizionaţi în principal de preoţii Ion Constantinescu, Nicolae Andreescu şi de Marina Chirca, dar şi alţii, în diverse perioade de timp. Atât de bine s-au camuflat  încât Securitatea nu a mai aflat nimic despre ei ani de zile, circulau multe zvonuri cum că ar fi pierit într-o avalanşă, ar fi fost apoi mâncaţi de fiarele sălbatice sau pur şi simplu ar fi reuşit să fugă în Iugoslavia.

În 1954 părinţii lui Toma şi Petre s-au întors acasă din detenţie şi au primit o canera de locuit în propria lor casă, restul fiind deja acaparat de Miliţie. A fost un bun prilej pentru a-I spiona, li s-a montat T.O. (tehnica operativă - microfoane) şi atunci au apărut şi primele informaţii, oricât s-au ferit şi s-au străduit să fie cât mai discreţi Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu. Aşa că planurile Securităţii s-au refăcut şi a început recrutarea de noi informatori precum şi supravegherea drastică a celor bănuiţi că îi ajută pe partizani. Odată ce a fost eliberată şi Ana Simion, sora Marininei Chirca, cele două au jucat un rol tot mai important, aşa cum ne demonstrează şi documentele de la CNSAS.

 

                                            PLAN DE MĂSURI

 

        Informativ  operativ, întocmit în urma controlului făcut de tov. Lt.Col. BUDIŞTEANU N. – între 7-9 august 1957 – în scopul identificării şi capturării bandei ARSENESCU- ARNĂUŢOIU.

        În urma măsurilor operativ-informative, a apărut că legătura principală a bandiţilor ARNĂUŢOIU numită CHIRCA MARINICA, domiciliată în comuna Nucșoara, satul Slatina, raionul Curtea de Argeş, regiunea Piteşti.

         Astfel, din tehnica operativă, instalată la domiciliul părinţilor bandiţilor, a rezultat ca numita CHIRCA MARINICA încă din anul 1954 întreţine legături şi alimentează consecutive pe bandiţi.

         În acest scop CHIRCA MARINICĂ se deplasează din două în două săptămâni la locul unde se află ascunşi bandiţii în munţii din apropierea comunei Nucşoara, cu care ocazie duce alimente şi îmbrăcăminte.

       Prin intermediul acesteia, bandiţii întreţin legături cu părinţii lor de la care au primit unele obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte.

          Totodată am primit informaţii că bandiţii intenţionează  ca pentru iarnă să coboare la sat, ca şi în anii precedenţi. În prezent CHIRCA MARINICA împreună cu părinţii bandiţilor sunt în căutarea gazdei corespunzătoare.

          Menţionăm că CHIRCA MARINICA  este cunoscută ca o veche legătură a bandiţilor, încă de la constituirea bandei, În prezent soţul său anume CHIRCA AUREL  se află arestat ca membru al bandei.

        Pentru exploatarea acestor informaţii se impune următoarele măsuri:

-          Pentru urmărirea informativă a numitei CHIRCA MARINICA  element cunoscut ca legătură a bandiţilor, se vor lua măsuri de infiltrare a agentului ,,Mohor Mihai’’ al Direcţiei a III-a pe lângă aceasta.

-          Plasarea agentului în comuna Nucşoara, satul Slatina, se va face cu ajutorul organelor de partid, care va simula promovarea actualului gestionar (fost activist de partid) şi recomandarea pentru postul vacant al agentului nostru la magazia S.A.M. din acest sat.

                                                      Termen 25 august 1957              

                                                     Executa Maior Costandache şi                                                                                                 

                                                    Cpt. PLEŞIŢĂ N.                                                                              

 

          În cursul anului 1957 când eforturile Securităţii s-au înmulţit, la fel şi ideile pentru a afla unde sunt partizanii, surorile Marinica şi Ana au vizitat des pe Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu, chiar sub nasul miliţienilor şi securiştilor. Îngrijorarea mamei apare în înregistrări, ea izbucnind în hohote de plâns şi spunând ,,Doamne, doamne mare eşti doamne, ai grije doamne.’’,  făcând-o pe Marinica să spună că mai bine nu venea de ştia că o să se supere atât…

      În altă zi au asteptat- o cu îngrijorare pe Ana, iar dragostea de mama apare iar în înregistrarea seacă şi agramată a securiştilor : ,, Cum aşi face Anișoara mamă, ţi-aşi da un caşcaval pentru ei, ei ce-or mai fi mâncând săracii? Îţi dau că mi-a adus şi mie lumea de prin sat.’’

      Pe data de 26 iunie 1957 Marinica le transmitea părinţilor un mesaj de la copii, interceptat de T.O. : ,, Să nu le mai daţi nimic, mi-a spus de o mie de ori plângând, să păstraţi pentru dumneavoastră să aveţi, mi-a spus să vindeţi tot și să aveţi grije de sănătate şi viaţă, mi-a spus de mai multe ori să vindeţi tot şi să trăiţi bine că aşa vi se cere acum la vârsta dvs.’’

                                                              Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu

                                              

                                                                         Marina Chirca in arest, 1963

                                                        Ana Simion, in arest 1603                                       

       Cât de greu trebuie să le fi fost să îi ştie atât de aproape, dar totuși atât de departe, încât puteau la o adică şi să fie plecaţi din ţară. Căci în aceşti trei ani de la eliberarea din închisoare până la prinderea lor niciodată nu s-au mai întâlnit. Cu o singură ocazie, s-a stabilit prin Marinica o anumită oră la care părinţii să iasă afară din casă, iar copiii să îi privească prin binoclu şi să îi simtă puţin mai aproape… Iar locul grotei transformat în locuinţa era atât de secret încât nici măcar surorile nu îl cunoşteau, singuri preoţii din Poenărei şi Nucşoara fiind la curent.

 

Am folosit informaţii din Arhiva CNSAS, Dosar 675, vol.3. Informaţiile sunt redate exact cu scrisul și greșelile de gramatică ale securiștilor.

 

 

 

Mărturie din adâncul memoriei

    ,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

    ,,Domnule, chinurile care le-am luat eu, mă mir de unde mai sunt, cum m-a scăpat Dumnezeu!!!’’

     Ani de zile m-au urmărit, m-au obsedat aceste vorbe ale unui om pe care l-am întâlnit în pragul morţii sale, la marele hotar spre care privea cu supunere şi împăcare. Vocea sa de om foarte bătrân a pătruns ca un sfredel în sufletul meu, m-a trimis spre momentul în care cu teroare ştiu că mă voi afla şi eu…

    ,,Şi eu am fost ca tine, şi tu vei fi ca mine’’ e scrijelit pe craniul cutărui călugăr din cine ştie ce mănăstire pe care am uitat-o. Cred că am fost ultimul care a mai vorbit cu nenea Iosif Niţu despre trecutul său, despre tinereţea sa, despre suferinţa sa atât de îndepărtată şi atât de ascunsă încât nici lui nu-i mai vine să creadă că el a existat cu adevărat, altul decât cel de acum la 93 de ani, altul decât cel care nu mai mănâncă mai nimic de ceva timp aşteptând sfârşitul inevitabil.

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

…………………………………………………….

     Obsedanta voce a bătrânului s-a strecurat în ora cât i-am fost alături printre frânturi de amintiri, frânturi de fericiri şi nefericiri. Voce care era mai mult dincolo decât aici…

    A fost un tânăr frumos, viguros, i-a plăcut viaţa, a iubit, a urât, l-au aruncat într-o celulă apoi pentru 15 ani. Vina lui – era frate cu Nicolae. Iar Nicolae avea o fată pe care a dat-o după Toma. Toma Arnăuţoiu. Din Nucşoara. De la această petrecere de nuntă s-a tors încet firul destinului lui Iosif spre evenimentele crunte în care a fost prins fără scăpare. Căci şi fără să fi făcut nimic, fără să fi ajutat cu nimic pe partizani, el era fratele cui nu trebuia. Pe vremea aceea era de ajuns.

Sursa: Toma Arnautoiu. 100 de ani de la nastere. Album calendar.2021

     În discuţia cu dumnealui nu am reuşit, oricât am încercat, poate prea mult, da, poate prea mult m-am dus peste el şi nu l-am lăsat să încerce să îşi aducă aminte… Nu am reuşit prea multe, nu am aflat mari secrete, poate doar câteva chestii de bârfă de sat care niciodată nu va apărea aici, dar.. Dar vocea sa, îmi dau seama acum după ani şi intervuri câte am făcut şi eu, da, vocea sa şi mai ales ... ceea ce nu spune… Ceea ce nu spune domnul Nitu Iosif e de ajuns pentru mine…

Sursa: IICMER

      Şi soţia sa Cornelia, cea mai curajoasă dintre soţii…

     Să mergi în audienţă la Gheorghe Gheorghiu Dej pe vremea aceea era ori dovadă de mare naivitate ori de dârzenie cu curaj nebun! Da, ea le avea pe toate, dar câţi au mai încercat să îşi salveze soţul aşa, atunci?!

     ,,Sunt şi eu tânără şi am nevoie de multe, omul meu e închis şi am nevoie de el acasă, să mi-l elibereze şi mie cineva, că el n-are vină. ‘’

       Bineînţeles că totul a fost în van, dar ea a încercat.

      ,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

     Niţu Iosif a rămas în amintirea familiei. Iar acum va intra şi în amintirea noastră. Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească!

                                            Mărturie din adâncul memoriei 

 

 

 

Visul

 

În copilărie am ascultat de nenumărate ori o poveste spusă de mama mea despre momentele în care a fost dusă la spital  fiindcă îi venise sorocul de a naşte. Primul născut, Cătălin, nu era un copil dorit, venit accidental a bulversat teribil viaţa celor două familii, ce au fost nevoite să facă o nuntă în pripă. Înainte de a mă aduce pe lume, mama  mea a visat ceva deosebit – un pom sau un copac mare la care veneau mulţimi de oameni pentru a primi fructele sale binecuvântate. Moaşa i-a tălmăcit visul în felul următor: vei zămisli un copil care va aduna în jurul său mulţi oameni şi îi va ajuta, ori îi va hrăni, ori le va face bine, oricum copilul va fi unul cu un destin însemnat.

Aceasta este povestea. Şi de atunci am tot aşteptat să se adeverească interpretarea  făcută de moaşă acelui vis… Bineînţeles că mama, ca orice mamă iubitoare, găsea în mine toate calităţile posibile şi aştepta cu răbdare să dau semne că voi deveni un …  om mare. Doctor ar fi fost perfect ! De aceea, când în clasa a XI-a m-am decis (timp de o lună) să mă pregătesc pentru medicină, deja mama mea vedea că vechiul ei  vis începe să poarte contur. Am renunţat repede şi bine am făcut, nu aveam nimic de-a face cu acest domeniu. Aşa că m-am orientat spre ceea ce era în trend atunci, la modă – dreptul. Probabil că mama s-o fi întrebat în acel timp ce are de-a face asta cu visul ei de demult. Şi poate că s-o fi gândit că voi ajunge un judecător bun, care va împărţi dreptatea cu bună măsură Ori vreun avocat milostiv, care va ajuta oamenii în nevoie fără să îi jecmănească cum am auzit, deşi sunt sigur că sunt exagerări, că fac unii în zilele noastre. Nu ştiu…

Ceea ce ştiu e că după un an în care am învăţat cu râvnă am reuşit să intru la facultate. Dar după cinci săptămâni de cursuri mi-am dat seama că locul meu nu e acolo. Îmi greşisem iar vocaţia! Aşa că, tăind răul de la rădăcină şi înfruntând nu doar mânia paternă, dar şi o imensă dezamăgire produsă tuturor, am renunţat la fcultatea de drept. Şi m-am reorientat spre domeniul pe care îl plăceam cel mai mult, spunandu- mi că, a treia oară trebuie să fie cu noroc! Dar oare ce şi-o fi zis biata mea mamă? Visul de a deveni un copac al alinării şi dărniciei părea tot mai departe, istoria chiar nu putea conduce la închiderea cercului întrevăzut în acea noapte!

Îmi plăcea istoria şi lecţiile particulare pe care mi le-a dat doamna Alexandru au produs în mine, un biet năuc, un ecou tulburător. Această doamnă profesoară a fost pentru mine omul providenţial. Vine câte un moment în viaţă în care cineva te influenţează decisiv, dânsa a apărut în cel mai greu, dar şi mai potrivit moment al vieţii mele de adolescent fără busolă. Oră de oră simţeam cum, pe lângă informaţie, mintea mi se deschide, rotiţe despre a căror existenţă nu bănuiam nimic, se pun în mişcare, scârţie, trepidează, dar încep să rotească mecanismul eului. Aşa, scârţâind şi tremurând, a început  lungul drum al devenirii mele ca intelectual.

Am ajuns la facultate, am intrat triumfător, după un efort colosal, în ultimele luni de pregătire ajungând să mă cufund în manuale de la trezire până la culcare. Atunci mi-am dovedit prima oară cine sunt şi de ce sunt capabil, mi-am demonstrat, fără să mă gândesc o clipită la asta că am un potenţial deosebit de muncă atunci când îmi urmăresc un scop înalt. Şi ultim, căci dincolo de acesta, eșecul ducea către o alternativă de groază pentru mine – satisfacerea stagiului militar.

Iar scopul, odată atins, s-a dovedit vrednic de cele mai frumoase aşteptări – cei mai frumoşi, mai liberi şi mai nepăsători ani ai vieţii mele mă aşteptau. A fost pur şi simplu minunat.

Însă după ce am dat lucrarea de licenţă şi am părăsit Sibiul, viitorul nu arăta deloc bine. Criza cumplită, atât economică, cât şi morală, răsturnarea şi forfecarea valorilor cu care am fost crescut şi care stăteau la baza personalității mele, au pus la grea încercare viitorul nostru comun. Căci acum eram doi. Responsabilitatea era cu atât mai mare.

 Am devenit profesor, ultimul lucru la care m-aş fi gândit atunci când am intrat în facultate. Şi mi-a plăcut. Primul meu an a fost cu adevărat providenţial fiindcă am primit un sprijin incredibil de la colegii mei mult mai experimentati din Scoala Petreşti, unii chiar foşti profesori ai mei. Vreau să spun  doar câteva nume – doamna Orița, domnul Mircea, domnul Ion, domnul Nae. Oamenii aceştia prin felul cum s-au purtat cu acel tânăr oarecare ce eram, mi-au dat o mare putere şi încredere şi, de câte ori întâlnesc, la rândul meu, un debutant care încearcă să pătrundă în hăţişul sistemului educativ, fără să mă gândesc prea mult, aplic ceea ce am învăţat de la dânşii. Poate că, dacă aş fi avut atunci experienţa negativă a celui de-al doilea an de învăţământ, aş fi renunţat, aş fi plecat oriunde altundeva. Dar aşa a fost să fie şi, de oricâte ori am vrut să plec, mi  s-a întins o ultimă mână de ajutor. Și am rămas.

Profesor fiind, de atâţia ani, povestea veche a visului meu, părea sortită unei dureroase neîmpliniri. Oare îşi mai aducea aminte mama mea de ea? Nu mi-o mai spusese de mai bine de zece ani.

 

                                                 2003, Pitesti, Simpozionul IC Bratianu

                   2014, Poenarei (Corbi), cu domnul Alexandru Marinescu, partizanul din guparea Haiducii Muscelului din Nucsoara

 

                                              

                                                  2022, cu elevii de azi de la Cosesti 

Acum câteva săptămâni vorbeam cu elevii mei despre libertate, despre libertatea de a spune ce vrei, de a face ce vrei, dar fără să jigneşti sau lezezi pe altul. Aşa cum se întâmplă des cu un asemenea subiect, am divagat în varii direcții atât eu cât şi copiii. La un moment dat discutam despre cum ar fi să alegi să mori, apoi am sărit la moartea din vis, pe care mai mulţi o ,,experimentaseră’’. Ajungând la oniric, mi s-a părut potrivit să le povestesc acel vis de acum aproape 38 de ani. M-au ascultat în linişte, iar la sfârşit, am încheiat autoironic - ,,Şi de-atunci mama mea tot aşteaptă să i se împlinească acel vis.’’

  Reacţia lor a fost minunată şi flatantă, mai mulţi spunându-mi că visul, de fapt, i s-a împlinit: acel copac sunt într-adevăr eu, iar cei ce îi culeg roadele sunt ei, elevii şi o fac la fiecare oră. Mi-am dat seama că într-un fel chiar au dreptate. Nu trebuia, de fapt să aştept şi să caut atâta timp un răspuns când el era la îndemână, în faţa mea de atâţia ani. Dar fiindcă roadele pe care le-am oferit cui a vrut să le primească, dar şi atâtor altora, care le-au călcat în picioare, erau de natură spirituală, şi nu materială, nu m-am mai gândit că valoarea lor poate fi comparată cu ceea ce oferă, să zicem, un doctor. Că asta e menirea mea, până la urmă. Uneori îţi fixezi un ţel, un scop teribil de greu de atins. Dar cu adevărat important este drumul pe care îl parcurgi până acolo, cu toate meandrele sale, cu toate greutăţile şi căderile. Acel drum te transformă, te întăreşte, e menirea ta să îl duci până spre finish, tot mai aproape de sfârșit. Aceşti copii au intuit bine, până la urmă visul mamei mele îl trăiesc zi de zi. Nu i s-a împlinit, ci i se împlineşte zi de zi, ora de oră prin ceea ce fac, prin felul cum mă lupt cu mine însumi şi cu demonii mei interiori spre a fi un profesor mai bun, un om mai bun. Un om care să dăruiască fără să ceară la schimb, fără să gândească la centimă, fără să se laude pentru ceea ce este şi face. De altfel este drumul nostru al tuturor şi eforturile tuturor, cred că ţelul meu nu este mai bun ca al altora.

Sunt profesor şi în fiecare zi sufletul meu se atinge de sufletele copiilor pe care îi am în clasă. Zeci de perechi de ochi mă privesc și mă judecă după propriile valori mai mult sau mai puțin formate. Este dificil să fii profesor. Mai ales unul care să empatizeze cu elevii, care să se facă apreciat şi iubit pentru ceea ce poate oferi. De mai multe ori am vrut să renunţ să mai fiu profesor din cauza dificultăţilor materiale, dar înainte de a lua decizia, s-a întâmplat ceva care m-a ţintuit pe loc, ceva care m-a făcut să cred că, până la urmă, aceasta probabil că e menirea mea. Cu toate astea cred că în câţiva ani sistemul mă va rejecta, mă va arunca precum o măsea stricată, nu voi mai avea loc. Am studiat cifrele de şcolarizare şi va trebui să accept că viitorul meu alături de elevii din această localitate va fi barat de un zid uriaş, de netrecut,  încă neconstruit. Dar pe care îl simt, apoape că e palpabil, aproape că îi văd contururile în zare..

Până atunci însă voi continua să împart fructele minţii şi ale sufletului, aşa cum mama mea a visat odată demult. Și o voi face cu generozitate !