Când Tata vine de la închisoare

        Azi este ziua doamnei Ana Blandiana. Ziua Bunei Vestiri, îmi imaginez cât de încărcată de sens a fost pentru părinţii săi !  Am început să citesc cartea pe care am avut bucuria să o primesc de la dumneaei acum câteva zile. Şi m-am oprit când am ajuns la povestea despre tatăl său, fost deţinut politic. Eliberarea sa în 1964 şi revederea cu fiica devenită între timp  din copil adult este emoţionantă şi semnificativă şi de aceea m-am gândit să o împărtăşesc aici cu toţi cei care o apreciază şi o iubesc.

 

         Sunt convinsă că accidentul tatei a avut legătură cu situaţia lui politică şi poate şi cu anii de detenţie. Ieşise din închisoare de tei-patru luni, era un om de 49 de ani. Din perspectiva de acum mi se pare neverosimil de tânăr. Dar şi atunci când l-am revăzut mi s-a părut incredibil de tânăr faţă de cum îl ţineam eu minte. Când a fost arestat avea o barbă impozantă cu două dungi albe de la colţurile gurii în jos, ceea ce îi dădea  un aer expresiv de severitate, iar părul negru era pieptănat după moda interbelică peste cap. A revenit fără barbă, cu capul foarte rotund acoperit de o perie gri şi o gropiţă în bărbie care îi dădea un aer aproape copilăresc. Uimirea mea în faţa acelui bărbat tânăr, care era cu totul alt personaj decât Tata pe care îl ţineam minte, a fost probabil la fel de mare ca uimirea lui în faţa mea, domnişoara sau tânăra doamnă care ţinea locul fetiţei pe care o lăsase. Venind din Insula Mare a Brăilei în drumul spre casă, spre Oradea, unde era Mama cu Geta, sora mea mai mică, se oprise la mine la Cluj, unde eram măritată. Nu-mi amintesc cu adevărat decât primul moment al întâlnirii, noua lui înfăţişare, încremenită ca într-un stop - cadru uimit de stop-cadrul noii mele înfăţişări, momentul lung în care ne-am privit aproape cu spaimă, şi apoi felul în care ne-am căzut în braţe plângând ca nişte copii. Nu ţin minte ce-am vorbit atunci. În orice caz nu despre ce-a fost, ci mai curând despre noi înşine, despre bucuria de a fi în familie, despre faptul că acum formez şi eu, împreună cu Romi, o familie.

A doua zi a plecat mai departe, la Oradea. Şi acolo a urmat o lungă perioadă în care casa era plină de oameni care veneau să-l vadă, să-l îmbrăţişeze, să-i vorbească, să-l încurajeze. În memoria mea mai era o asemenea situaţie, cu mulţi ani în urmă, iar eu aveam doar vreo 6-7 ani. Era preot într-un cartier de lângă gară, locuit de ceferişti care, pentru că aveau programul 12 ore cu 24, în timpul liber îşi lucrau bucăţile de pământ din satele din jurul oraşului, erau jumătate muncitori, jumătate ţărani, foarte credincioşi şi extrem de ataşaţi de tata. Îmi amintesc cum la întoarcerea acasă a a tatei se făcuse în stradă o lungă coada de oameni care intrau pe rând să vadă dacă e sănătos, îl rugau să povestească. Era în 1948-1949, arestarea cuiva era ceva rar, neobişnuit. Şi tata povestea. Acum în 1964 nu mai era întrebat, cei care veneau să-l vadă erau intelectuali, prieteni ai tatei, unii fuseseră şi ei în închisoare de-a lungul anilor, tuturor le era frică, unii încercau chiar să-l oprească să povestească, dar tata răspundea ,,Trebuie să se știe’’ – şi povestea.

Am citit între timp, în sfertul de secol de la Sighet, sute de cărţi de memorii de închisoare. Toate semănau cu ceea ce povestea Tată, dar cel mai bine îmi amintesc de atunci relatările despre conferinţele care se tineu în închisoare de către mari specialişti în diferite domenii, despre faptul că închisorile erau adevărate universităţi, ca o dovadă că spiritul, spunea el, poate să se ridice deasupra suferinţei.

Apoi a urmat o perioadă de depresie, în timpul căreia, nefiind reprimit la Biserica cu Luna, catedrala ortodoxă unde fusese preot în 1959, momentul arestării, se simţea fără rost şi nu reuşea, ca toţi cei ieşiţi din închisoare, să se simtă acasă în lumea care se schimbase între timp. Pe acest fond nervos – care era evident legat de tot ce se întâmplase – a avut loc accidentul. Deşi era absolut nepriceput şi lipsit de simţ practic, a vrut să o ajute pe Mama, care făcea curăţenie şi, fără ca ea să observe, a pus pe foc, ca să se omogenizeze, amestecul de parafină şi petrosin cu care se curăţa pe vremea aceea parchetul. Amestecul a luat foc, el a încercat să îl ia de pe aragaz, focul l-a cuprins şi, speriat, a ieşit în curte unde a ars ca o torţă. E un capitol în Fals tratat de manipulare.

( Serenela Ghiţeanu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana)

 

100 de ani de la nașterea lui Toma Arnăuţoiu

      În august 2021 am primit o invitaţie de la doamna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu pentru a participa la un eveniment dedicat tatălui său, Toma Arnăuţoiu, la Câmpulung Muscel. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât altă dată nu am putut să ajung la vernisarea unei expoziţii la care aş fi dorit să merg. Mi-am amintit ce mult a însemnat pentru mine să particip acum şapte ani la un concert susţinut de dumneaei chiar la Fortul 13 Jilava. Era prima oară când muzica se făcea  auzită în fostele celule prin care au trecut mii, zeci de mii de oameni, ca o exorcizare făcută nu prin rugăciuni, ci prin sunete, o alinare simbolică a nedreptăţii şi suferinţei.

        Evenimentul la care am fost prezent a fost compus din două părţi – prezentarea unui film documentar realizat de doamna Cristina Chirvasie - ,,Toma Arnăuţoiu, aripa din stâncă’’ şi un spectacol de muzică şi versuri din literatură de detenţie susţinut de doamnele Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu la vioară şi Cristina Chirvasie ca recitator.

       Toma Arnăuţoiu s-a născut pe 14 februarie 1921, dar condiţiile din pandemie cred eu, au împiedicat susţinerea spectacolului în februarie. Chiar şi acum în august, în Sala Centrului Cultural Apa Sărată, au fost luate măsuri pentru a se asigura siguranţa participanţilor. Gazda a fost domnul Emil Hagi, care cu multă generozitate a oferit sala Muzeului Automobilului Roman, un loc în care te pierzi într-o altfel de istorie românească.

       Am vizionat filmul cu curiozitate, gândindu-mă şi la faptul că este un film –document care ar trebui vizionat de elevi, unul dintre acelea despre care în Memorialul Durerii se spune că este ,,o istorie care nu se învaţă la scoala’’. Însă în cazul meu, am urmărit de mulţi ani ca aceasta istorie să se înveţe şi la şcoală, ca elevii să afle că nu toţi românii au acceptat cu capul plecat regimul impus de sovietici. Ba mai mult de atât, ne putem găsi modele printre partizanii din munţi, printre cei care au demonstrat că sunt demni şi curajoşi în faţa unui tăvălug teribil care a transformat lumea de până atunci în lacrimi, sânge şi cenuşă. Filmul a fost emoţionant, mi-a plăcut atât modul cum a fost scoasă la iveală povestea cât şi realizarea artistică. Doamna Arnăuţoiu a trăit cu intensitate momentul şi am aflat ulterior că şi pentru dumneaei era prima oară când îl vedea, aşa că emoţiile au fost pe măsură!

      În partea a doua muzica s-a împletit în mod natural cu mărturiile-document pe care doamna Chirvasie le-a citit. Până şi pentru un profan ca mine în ale muzicii a fost clar că părţile muzicale au fost alese cu mare grijă pentru a se potrivi cu textele, unele dintre ele chiar din anchetele partizanilor. Într-una  Toma relatează cum şi-a revăzut părinţii după mai bine de 5 ani, aceştia întorcându-se de la închisoare. Ceea ce spune el este încadrat în şablonul rece şi inuman al anchetei, poţi doar citi printre rânduri cât de dor i-a fost de părinţii săi, dar în acelaşi timp cât de precaut era pentru a nu se pune în pericol pe el şi pe ai lui. Nu a încercat să îi întâlnească şi să îi îmbrăţişeze, ci doar a stabilit cu ei prin intermediul Marinicăi Chirca să iasă la o anumită oră din casă. Iar Toma și Petre i-au îmbrăţişat doar cu privirea, de departe, prin binoclu…

      Mă gândesc că şi doamnei Elena Ion (Arnăuţoiu) i-ar fi plăcut tare să fie la acest eveniment, aşa cum am văzut-o în alţi ani în mai multe împrejurări, trecând peste obstacolele pe care bătrâneţea i le scotea în cale. Însă vocea dumneaei a fost auzită prin vocea doamnei Chirvasie şi mi-a amintit de întâlnirile noastre, de discuţiile de la telefon şi apoi de ultima zi în care am venit la Câmpulung pentru a o petrece pe ultimul drum. Istoria partizanilor, rudelor şi susţinătorilor este o poveste tragică a celor ce nu mai sunt, pentru care trebuie să vorbeşti ca ei să trăiască în amintire, să devină modele şi să ne îmbogăţească viaţa. Un lung şir de lumânări aprinse şi rugăciuni rostite nu la crucile lor, ci la troiţe bătute de vânt, la monumente ridicate cu greutate, ori în nemărginirea munţilor unde poţi să-ţi închipui lesne că sufletele lor încă mai rătăcesc.

      Evenimente precum cele de la Câmpulung sunt o alinare pentru familiile partizanilor, iar efortul pentru a le menţine amintirea vie se întinde pe trei decenii. Doamna Ioana –Raluca Voicu-Arnăuţoiu a reuşit să depăşească graniţele ţărilor şi pandemiilor pentru a-şi comemora tatăl şi a-i face dreptate lui şi celorlalţi partizani, aşa cum instituţiile statului nu o vor face niciodată.

 

 

 

 

 

     

 

 

Moartea lui Ion Mihalache la Închisoarea Râmnicu Sărat

     Ion Mihalache, marele om politic si patriot, s-a stins din viaţă pe 5 februarie 1963, după ani teribili de suferinţă în închisorile comuniste. Era condamnat la temniţă grea pe viaţă din 1947. Corneliu Coposu, Ion Ovidiu-Borcea și Cicerone Ioniţoiu ne-au lăsat mărturii despre perioada de sfârșit de la Închisoarea Râmnicu-Sărat care sunt de-a dreptul cutremurătoare…

     In dialogul său cu Vartan Arachelian purtat la puţină vreme după căderea comunismului, Corneliu Coposu și-a amintit: ,,Da, Ion Mihalache a stat multă vreme în celula de deasupra celulei mele. O perioadă de timp, cam în deceniul cinci, pe la început, puteam să comunic printr-un fel de alfabet Morse cu el.  El cunoştea un singur alfabet de bătăi în perete, fiecare literă reprezenta o bătaie în plus. A, o bătaie, B două, vă închipuiţi că la Z erau 24 de bătăi, un sistem de comunicat oarte dificil. Era singurul pe care-l pricepea şi am reuşit să schimb cu el cîteva fraze şi să îi răspund după un efort de o jumătate de zi. "Niculina e sănătoasă". Era vorba de soţia lui. Şi a priceput, exista un semnal de întrerupere a comunicaţiei şi altul de OK. După aceea, slăbindu-i auzul, nu s-a mai putut ţine legătura cu el. Protestele le făcea cu o voce foarte sonoră, exact în momentul schimbării de gardă, cînd, datorită mişcării celulele scăpau de sub supraveghere. Atunci venea în dreptul uşii şi, cu o voce puternică, protesta. Din protestele acestea s-a aflat că patriarhul Justin Marina a fost la el în celulă, încercînd să-l convingă să dea o declaraţie de blamare a lui Maniu. Am auzit din celula mea cum a strigat << A fost nenorocitul de patriarh Justin Marina la mine, ca să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară>>.

    Urma deschiderea celulei, bătaia administrată de gealat şi totul reintra în linişte şi în normal, încă o dată a protestat, de data aceasta vizitatorul care a încercat să-l convingă pe Mihalache să dea o declaraţie salvatoare pentru el a fost Ghelmegeanu. Refuzul şi strigătele lui au fost imediat potolite prin bătaia administrată de gardieni.

      A avut o comportare foarte demnă, pînă în ultimul moment al vieţii, în ultima fază nu se mai putea mişca, decît cu foarte mare greutate, după aceea a paralizat şi, în scurtă vreme, s-a prăpădit.’’

      Mărturia lui Ion-Ovidiu Borcea impresionează profund: „…Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumărate rânduri a protestat făcând să răsune tot celularul. Ofiţerul politic (Lupu) şi comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă... Dacă n-aş fi fost de faţă această mărturie n-ar exista. Acum când sunt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele: <<Fraţilor, aici este Ion Mihalache. Mă omoară!>>, au răsunat în tot celularul. Această crimă nu poate fi uitată.”

       Cicerone Ioniţoiu a răsfoit rapoartele de pedeapsă cu izolarea din 30 ianuarie şi 7 decembrie 1957, din 23 iulie şi 30 septembrie 1958, 20 şi 26 septembrie 1959, 23 martie 1960, 11 ianuarie 1961, 26 august 1962 unde era notat că Ion Mihalache  a strigat „să-i dăm cu ceva în cap”; …altădată i s-a luat patul şi a protestat că „e lăsat să moară ca un câine”, …în 1959 a protestat că „nu-mi daţi medicamente, cu mâncarea asta nu pot trăi şi mă ţineţi pe nedrept” …aceste sublinieri ale paznicilor care cereau pedepsirea arată prea puţin, dar grăitor, din tratamentul de exterminare la care era supus.

      În adeverinţa-caracterizare semnată de comandantul Vişinescu se precizează, după moarte că: „Deţinutul C.R. Ion Mihalache… a fost depus în acest penitenciar, la data de 29. 07. 1955 şi de la această dată a fost pedepsit de 7 ori cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplină, nerespectarea programului… Are manifestări duşmănoase faţă de regimul de deţinere şi faţă de regimul de Democraţie Populară.”

     Iar doctorul în procesul verbal de constatare a decesului scrie că din 1957 au început semne de boală, primele semne de involuţie… în 1959 are cord decompensat… în 1962 luna martie prezentând incontinenţă de urină, fecale, disartrie, dischinezie de bază pentru care a rămas la pat permanent… pe 1. 06. 1962 prezintă hemipareză (membru inferior stâng şi membru superior stâng)… în ziua de 4. 02. 1963 numitul a intrat în stare comatoasă, iar la orele 2,20 noaptea din 5. 02. 1963 decedează...

      Cu toate că era bolnav, comandantul A. Vişinescu i-a refuzat patul, mâncarea, medicamentele şi l-a bătut în nenumărate rânduri, aruncând găleţi cu apă pe el, contribuind personal la exterminarea lui.

       Acesta a fost sfârșitul unui mare dușman al partidului și statului comunist, care l-a ucis premeditat, așa cum a făcut-o exact cu 10 ani înainte și cu Iuliu Maniu la Sighet.

 

(Surse: Vartan Arachelian în dialog cu Corneliu Coposu si Cicerone Ioniţoiu, Râmnicu Sărat – cea mai odioasă închisoare îin Revista Memoria)

O declararaţie sinceră despre ,,reacţionarii’’ Arnăuţoiu din Nucșoara.

 Ultimii partizani din grupul Haiducii Muscelului din Nucşoara au fost prinşi la 9 ani de când începuse mişcarea contra regimului comunist. Pe 20 mai 1958 fraţii Toma şi Petre au fost încercuiţi de trupele de Securitate lângă o stână din comuna Corbi, Maria Plop şi fiica sa Ioana s-au predat, iar Tică Jubleanu a luptat până la moarte cu securiştii. În Nucşoara şi în satele din jur domnea o atmosferă de nelinişte, mulţi dintre săteni fiind implicaţi de-a lungul timpului în sprijinirea partizanilor, iar acum se întrebau dacă vor avea de suferit. Un învăţător din Nucşoara însă nu îşi făcea probleme şi nici mustrări de conştiinţă nu avea. El a dat o declaraţie despre atmosfera din sat, nu ştiu dacă la cererea organelor represive sau din proprie iniţiativă. Oricum ar fi, chiar de la început el încearcă să se delimiteze de sătenii cărora le educa copiii, arătând că este parvenit în sat prin căsătorie, un venetic, de aceea nici nu poate avea vreo minimă legătură cu ,,fugarii’’. Din cele scrise transpare un ton slugarnic, laudativ şi prevenitor faţă de şefii Securităţii. Dar mai bine să citim singuri această declaraţie, cu scrisul ei frumos, caligrafic, un înveliş frumos din care se simte mirosul fetid de laşitate, oportunism şi ticăloşie.

 

                                                      Declaraţie,

Subsemnatul, Radu N. Ion învăţător în com. Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, venit în această comună prin căsătorie în toamna anului 1945; mutat în interesul învăţământului în anul 1951 până în 1954 în com. Corbu raionul Potcoava, - venit în toamna anului 1954 la Nucşoara; în legătură cu fugarii din comună şi prinşi, declar următoarele:

-          Cauza plecării în munţi nu o cunosc, neavând legături mai intime cu ei, eu fiind venit aici.

-          Plecarea lor însă a pricinuit comunei Nucşoara o pată grea, dând naştere la diferite cercetări, cheltuieli, purtând titlul de ,,reacţionari’’.

-          După mine şi părerea locuitorilor, ei au fost nişte oameni încăpăţânaţi care au căutat numai să dicteze. Dornici de măriri şi foarte răzbunători.

-          În timpul cât au stat fugiţi s-au dedat la omoruri. Mergeam la munte la ,,miţuitul mieilor’’. Pe drum m-am întâlnit cu oamenii ce aduceau pe targă pe tov. Băncescu Gh. Ion rănit la plămâni. Ni s-a spus că Banu Darie este mort. De frică m-am înapoiat cu rănitul şi oamenii, contribuind la aducerea lui în sat.

-          Ne mai auzindu-se de ei, populaţia comunei s-a mai uşurat, crezând că au murit.

În ziua de 21 mai 1958 orele 9 după prima oră de curs tov Dumitrescu Gh. Ion mi-a adus la cunoştinţă că ,, fugarii Arnăuţoiu’’ au fost prinşi în com. Corbi în urma urmei ce le-a luat-o tov. Ploscaru prin telegrama lui Arnăuţoiu tată – care a chemat să-l vadă , fiind bolnav, fata dela Câmpulung şi fiul din Ardeal. Primul care a fost prins, a fost P. Arnăuţoiu, descoperit în capătul de nord al com. Corbi, surprins, a mers prin apa râului Doamnei până la Vică Poinăreanu, unde a ieşit ascunzându-se în nişte buruieni. Prins de organele securităţii, el a spus unde se găsesc şi ceilanţi ( Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop) care are copii cu ei.

În ziua de 23 mai a.c. tov. Pârvu Gh. mi-a spus că fugarii au fost prinşi, Toma Arnăuţoiu mort, şi că în lupta dintre ,,fugari’’ şi organele de securitate tov. Ploscaru ar avea mâna sucită în lupta cu Toma Arnăuţoiu.

În comună, în legătură cu prinderea lor se vorbeşte diferit, întrucât acţiunea de prindere a lor s-a petrecut departe de comuna noastră. Prinderea lor însă a produs asupra populaţiei din Nucşoara o satisfacţie sufletească, pe considerentele că cu această ocazie viaţa comunei se va schimba, fiind priviţi ca o comună de locuitori paşnici, dornici de a munci în linişte pentru înflorirea R.P.R.

Se vor descoperi acum toţi acei ce au avut legături cu ,,fugarii’’, cari conform legilor în vigoare vor fi sancţionaţi.

     Aceasta este declaraţia şi o semnez.

                                                        I. N. Radu

Nucşoara, 27 mai 1958

(Sursa: Dosar 675 CNSAS)

 

 

Adolescenţi în închisorile comuniste

       La 15 ani când viitorul ţi se deschide în faţă şi abia aştepţi să îţi trăieşti viaţa, cu curiozitate şi cu nerăbdare, o adolescentă pe nume Nina intra la închisoare. Era anul 1959 şi regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej îşi propusese să arate cât de stabil, de puternic şi independent poate să fie, cum nu poate fi clintit de nimeni, chiar dacă decisese să ceară retragerea armatei sovietice ,,prietene’’ cu un an înainte. Aşa că în toată ţara s-au ţinut procese exemplare, cu pedepse exemplare pentru cei ce doar au îndrăznit să gândească la o formă de opoziţie. Aşa a fost procesul Noica-Pillat, cu scopul de a descuraja pe ultimii curajoşi care se întâlneau să citească şi să discute depre opere literare interzise de dogma comunistă.

       La Reghin au fost arestate 20 de persoane, toţi elevi, cu o singură excepţie, tatăl Ninei, căruia nu i-au putut pune în seamă decât o acuzaţie adevărată – că asculta postul de radio Vocea Americii ! Suficient pentru a primi 20 de ani de închisoare.

      

                                                                                    (Nina Moica; Sursa: podul .ro)

      Nina a fost arestată la balul liceului, după ce câţiva colegi ai săi au furat nişte arme cu gândul de a pleca în munţi şi a se alătura partizanilor. Gând naiv, căci în 1959 nu mai acţiona nici un grup de partizani, ultimii fiind cei de la Nucşoara, care fuseseră prinși cu un an înainte. Mă gândesc că băiatul meu este acum de vârsta ce o avea atunci Nina şi nu-mi pot imagina cum ar veni poliţiştii la mine să-mi spună că îl vor aresta ! Sau cum elevii mei de clasa a VIII-a ar putea intra la închisoare! Sunt lucruri atât de absurde, de teribile pentru noi azi. Dar atunci se întâmplau pentru că românii trăiau într-un regim totalitar dur. Doamna Nina Moica ar trebui invitată în toate şcolile din ţara noastră să povestească ce a însemnat comunismul şi să îi scuture un pic pe copiii noştri pe care i-am crescut în mare parte atât de răsfăţaţi şi departe de greutăţi. Dar asta nu se va întâmpla, aşa cum nu se va studia istoria comunismului şi a represiunii comuniste  în mod serios. Copiii nu trebuie să ştie că mare parte din slăbiciunile statului democratic actual, din corupţie, din mentalitatea noastră, din indiferenţa faţă de celălalt, ba chiar ura sau resentimentele unora, au un izvor cert – 45 de ani de comunism. Nu trebuie să ştie că a existat o revoluţie în 1989 şi o Proclamaţie de la Timişoara al cărui punct opt spunea: ,, […] propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. ‘’ Şi astfel s-a ratat şansa unui început onest, aşa că nu vom învăţa niciodată despre cei ce ne-au oprimat timp de 45 de ani dintr-un motiv atât de simplu şi banal – copiii şi nepoţii lor conduc azi destinele ţării, destinele noastre. 

   Doamna Nina a fost condamnată la închisoare 20 de ani, apoi pedeapsa i-a fost redusă la 12 ani din care mai bine de un an a fost ţinută la izolare. Un cuvânt pe care nu-l putem procesa cu adevărat, nu ne putem imagina cum ar fi să ai 16 ani şi să stai singur într-o celulă rece, fără să vorbeşti cu cineva, fără să vezi faţa cuiva atâta timp... Mă gândesc la unii dintre elevii mei care nu pot lăsa un telefon din mână pentru o oră şi parcă o forţă magnetică îi atrage mereu spre acesta. Oare cum ar rezista ei câteva zile la ,,izolare,’’ fără telefon, muzică sau jocuri?!

   Am întâlnit-o pe doamna Nina Moica în două rânduri, la Memorial Închisoarea Piteşti, am avut plăcerea de a o asculta, chiar dacă povestea dumneaei e atât de dramatică, de tristă. Am aflat că a cunoscut-o în detenţie pe Iuliana Preduţ-Constantinescu, fiica preotului din Poenărei, Ioan Constantinescu, executat în lotul Arnăuţoiu. O persoană luminoasă, cu care s-a împrietenit, colegele de celulă o alintau ,,Lilica’’. Am discutat la telefon despre dumneaei, am crezut că după 1989 nu a mai ştiut nimic despre dânsa, dar reuşiseră să restabilească legătura.

                                         ( Cu doamna Galina Raduleanu si doamna Nina Moica, in dreapta)

     După eliberarea din 1964 a urmat viaţa în ,,marea inchisoare’’, cu toate problemele şi piedicile ce se puneau foştilor deţinuţi politic. Cu greu a reuşit să-şi mai termine liceul şi doar la seral, nu a avut curajul să mai încerce să urmeze o facultate şi a muncit drept contabilă. Detenţia i-a marcat tot viitorul, iar după 1989 studiind arhivele CNSAS a putut vedea în ce măsură a fost urmărită şi viaţa sa privată invadată de informatori.

   Mi-a rămas în minte ce i-a spus domnului Răzvan Gheorghe într-un interviu: ,, Cel mai trist este că acum sunt foarte mulți oameni din generația mea care susțin că nu știau ce se întâmpla. Cum e posibil să nu știi, când se făceau mii de arestări, când dispăreau oameni nevinovați peste noapte? Probabil că nu voiau să știe. Peste dramele sutelor de mii de deținuți politici, comuniștii au presărat o amnezie controlată. Din nefericire, cred că o vină o poartă și poporul ăsta al nostru, care s-a obișnuit să uite mult, mult prea repede. ‘’

    Este o concluzie tare tristă, cu atât mai mult cu cât aflăm că totuşi se poate că de la anul să se introducă la liceu o oră de istorie a holocaustului, dar în nici un caz o oră de istorie a comunismului şi represiunii comuniste în România. Ambele la fel de necesare pentru ca să nu mai repetăm greşelile istoriei. Dar să nu uităm cine ne sunt conducătorii…

 

Pe prispa casei Elisabetei Rizea din Nucșoara

 

     În duminica ce a trecut am revenit la Nucşoara după o lungă perioadă de timp. Satul se odihnea leneş şi ospitalier, aşteptând puţinii turişti care se încumetă să urce spre Moldoveanu. Până la Stana lui Burnei de unde începe brusc ascensiunea răbdarea tuturor este încercată de drumul forestier de 40 de km şi un million de gropi, cum spunea un prieten. Dar fiindcă nu am venit pentru ascensiune, m-am putut bucura în linişte de peisajele din jur, urcând doar până la casa de la numărul 16. Casa Elisabetei Rizea.

       M-a întâmpinat pe prispă, ca de atâtea ori, Bogdan, strănepotul soţilor Rizea şi cel care încearcă să transmită mai departe mesajul curajoasei sale rude. Şi mai mult decât atât, el s-a implicat de doi ani într-o luptă de onoare pentru a salva casa şi a o transforma într-un loc al memoriei. Îi cunosc destul de bine eforturile, fiindcă şi eu am încercat să îl ajut pe Bogdan. Acum doi ani declaram că sunt convins că se vor realiza cu siguranţă restaurarea casei şi construcţiile din jur, întrebarea este doar cât va dura acest lucru. Se vede că eram optimist, dar poţi să te implici în asemenea proiect fără să fii optimist ?!

     Am vorbit cu Bogdan despre perioada trecută, despre ce s-a făcut şi ce planuri mai are. Anul trecut a mai intervenit şi pandemia şi eu unul cred că oamenii şi-au luat, mulţi dintre ei, un răgaz de la ceea ce ar fi făcut de obicei şi au aşteptat cu îngrijorare firească zile mai bune. În aceste condiţii au început lucrările de drenaj şi cele de stabilizare a temeliei casei.  Erau şi cele mai urgente şi au fost făcute cu sprijinul autorităţilor locale si a donaţiilor dumneavoastră. Acum ar trebui să înceapă restaurarea propriu-zisă a casei, pentru care se caută fonduri. S-au făcut multe încercări, s-au pus multe întrebări, au existat speranţe şi tot de atâtea ori ele s-au năruit. Ziceam că îi cunosc eforturile lui Bogdan, dar eu în fapt nu ştiu câte nopţi a stat el să se gândească, să facă planuri, să spere şi să încerce să deschidă uşi indiferente. Şi cât de mare a fost dezamăgirea când totul s-a năruit. Are în preajmă prieteni buni, mai apar şi alţii care încearcă să ajute, dar lucrurile se mişcă încet. Pentru mine este un deja-vu, îmi reamintesc cât de greu a fost să ridicăm o cruce lângă Câmpulung în onoarea partizanilor musceleni. Mai bine de doi ani, iar ansamblul monumental, aşa cum era el gândit, demarase ca proiect de 17 ani !

     Dar poate că atât valorează memoria la noi, avem atâtea exemple revoltătoare, atâtea cazuri în care istoria noastră este lăsată să piară în paragină, igrasie, praf.

    Pentru cei care totuşi mai cred că putem îndrepta ceva, vă prezint casa Elisabetei Rizea, aşa cum arată ea într-o duminică de iulie nucsoreana. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră…

     Pe când stăteam de vorbă pe prispă, niște tineri s-au oprit și se uitau cu timiditate peste gard. Așa făcusem și eu cu ani în urmă când m-a întâmpinat bunica lui Bogdan și am mai plecat după o oră de povești de demult. La fel ca dânsa și la fel ca străbunica sa, Bogdan s-a ridicat și i-a invitat în curte și în casă, le-a vorbit câteva minute și am simţit emoţia acestora, vor merge pe drumul lor și vor spune ca au intrat in casa unei eroine și au fost pentru un timp musafirii unui strănepot al ei. Cât de puţin e nevoie – omenie și ospitalitate. Atât de puţin și totuși atât de mult…

 

 

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

CONT PAYPAL:  https://www.paypal.com/paypalme2/CASAELISABETARIZEA?locale.x=en_US&fbclid=IwAR3mUVXpfT6zluoMOxTNEDQq9E_-88sgrb5XYwCOL1NuekvGVda_IrFXHEE

Titular cont: Vîrvoreanu Bogdan