HAIDEŢI LA RĂCOARE, HAIDEŢI LA ÎNCHISOARE ÎN PITEŞTI !

 

      Azi este 23 august, o zi cu multe semnificaţii, încărcată de controverse, pasiuni, partizanate. Dar este şi Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului, iar acest fapt cred că a fost unul dintre motivele pentru care s-a organizat la Memorial Închisoarea Piteşti un eveniment deosebit – a demarat prima parte a proiectului Muzeul Comunismului pentru copii. Un demers la care am fost şi eu bucuros să particip, în toamnă încheind un parteneriat între şcoală şi Memorial, apoi în primăvară reuşind să ajung cu elevii clasei a VIII-a la un atelier ţinut chiar de Maria Axinte, cea care a pus bazele Memorialului acum câţiva ani.

     Este încă vacanţă, copiii sunt răspândiţi în toate colţurile ţării cu părinţii lor, dar am avut noroc şi am putut lua legătura cu trei dintre foştii mei elevi, de acum, care au dorit să mă însoţească la Piteşti -  Toni, Costi şi Rebeca. Am ajuns puţin după ora 12 şi în uşa muzeului ne-a întâmpinat Maria, ca întotdeauna, cu zâmbete şi ospitalitate. Din păcate nu am reuşit să-l mai întâlnim şi ascultăm pe domnul Sergiu Rizeascu, preşedintele AFDPR, care chiar atunci pleca spre casă. Este unul dintre ultimii detinuţi-politic din Argeş, bătrâneţea şi-a pus puternic amprenta asupra sa, dar mai are încă puterea de a vorbi copiilor despre cele ce a pătimit, el şi tatăl său, la începuturile instaurării perioadei de aur a democraţiei populare.  Asta îmi aduce aminte că am văzut în mai multe rânduri pe facebook o interesantă comparaţie atribuită  domnului Andrei Pleşu, care spunea cum diferă cea populară de aceea veritabilă: ,,Democraţia se deosebeşte de democraţia populară precum scaunul de scaunul  electric!’’.

    Gazda noastră i-a poftit pe copii să participe mai întâi la un atelier ţinut de Ioana Hasu, iar eu m-am bucurat să o reîntâlnesc după mulţi ani şi să o revăd şi mai entuziastă şi energică parcă, plină de poveşti care se revărsau ca un izvor al mărturiilor celor care nu mai sunt. Şi eu ştiu multe din istoriile partizanilor, victimelor, martorilor, am adunat atâtea de când m-am aplecat exclusiv asupra perioadei recente, dar Ioana este mult mai mult, este un receptacul plin care împărtăşeşte şi care adaugă experienţa personală a ei şi familiei sale.  Şi mereu în căutarea audienţei, a copiilor pe care vrea să-i facă să priceapă ce a fost cu acea lume şi să o lege de lumea de azi, să vadă firele invizibile care conectează oamenii şi generaţiile, copiii de părinţi, bunici şi străbunici. Am auzit-o pentru prima oară vorbind şi de trauma generaţională sau transgeneraţională, un concept nou pentru mine până acum câţiva ani, când l-am întâlnit la psihologul Cristina Schmidt. Pe scurt, copiii, nepoţii cuiva care a fost expus la o traumă gravă, în cazul nostru istoria de persecuţii sau închisoare în perioada comunistă,  au un risc enorm să dezvolte probleme de ordin psihiatric cum ar fi anxietate clinică, depresie şi stres post-traumatic.

     După prima parte a atelierului Ioanei, copiii, mulţi dintre ei de la o şcoală din Bucureşti, au vizitat închisoarea, turul fiind ghidat de Cătălina, studentă la istorie la Piteşti, ghid voluntar la muzeu. Ultima sală a fost celebra şi infama Camera 4 Spital, centrul reeducării, unde au fost torturaţi concomitent 60 de tineri studenţi timp de luni de zile până când, aşa cum spunea Sergiu Mandinescu -  ,,Atât de cumplite au fost suferinţele,/Atât de năprasnică urgia,/ Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,/Alţii şi-au pierdut veşnicia.’’

    Apoi au revenit la parter şi au vizitat cele două cameră dedicate Muzeului Comunismului pentru copii, gândit a fi altfel, cu exponate pe care micii vizitatori trebuie să le exploreze, să le descopere, să-şi întrebuinţeze atât mintea cât şi mâinile. Şi peste tot invitaţii la imaginaţie activă: cum vedeţi voi acest muzeu, cum ar trebui să arate, ce aţi vrea să găsiţi în el? Este ceva cu totul inedit ca organizatorii, creatorii unui spaţiu muzeal să te invite, să te roage să dai viaţă muzeului alături de ei! Să ajuţi tu însuţi la crearea lui, chiar cu o idee, un desen, o sugestie. Original, nu?

     Un alt lucru care mi-a plăcut enorm şi care vine în întâmpinarea copiilor ce au realmente telefonul sudat de mânuţe de dimineaţa până seara, se găseşte chiar la intrarea în fosta închisoare: un cod QR. Şi credeţi-mă, nu e din ăla care îţi bagă cipul adânc în vene şi suflet, care te robotizează şi te încadrează în turma uniformizării. Ci aş zice că este exact opusul – ai scanat şi ai norocul să citeşti o istorie a comunismului pentru copii şi tineri extrem de bine realizată vizual, ştiinţific, atrăgătoare, aerisită, incitantă. Şi toată intră în mobil! Asta aş preda-o şi eu la şcoală dacă s-ar hotărî cineva din Ministerul Educaţiei să introducă o oră de istorie recentă pentru copiii din gimnaziu. Dar nu o să vezi asta, ştim cu toţii de ce ! Aşa că, trebuie totul făcut pe cont propriu, ca de obicei.

     La final, Ioana Hașu le-a mai povestit despre cum se fraudau alegerile, le-a demonstrat asta chiar folosind o urnă falsă. Iar apoi i-a lăsat pe ei să-şi aleagă ce poveste ar vrea să audă, pornind de la nişte fotografii din perioada de început a instalării regimului comunist. Cele mai multe fiind cu membri ai rezistenţei anticomuniste din zona Făgăraşului, cu familiile lor. Apoi am rugat-o să ne lase şi pe noi să intrăm în istorie alături de ea la Închisoarea Piteşti !

      Principalele obiective turistice în Piteşti şi în jur se cam numără pe degetele unei mâini: Muzeul Judeţean Argeş, Muzeul Naţional Brătianu, Muzeul Goleşti. De câţiva ani se poate vizita şi acest cu totul altfel Memorial Închisoarea Piteşti, de joi până duminică, singurul obiectiv gratuit. Aşa că, zic eu, chiar nu ai nicio scuză să nu mergi odată să-l descoperi. Cu atât mai mult cu cât alţii vin în vizită de la Bucureşti sau din alte oraşe din jur. Iar acum iată un dublu motiv – e şi pentru copii, pentru adolescenţi, nu doar pentru părinţi ! Deci, veniţi, HAIDEŢI LA RĂCOARE, HAIDEŢI LA ÎNCHISOARE în Piteşti !

 

 

Întâmplări cu miez pe Via Transilvanica

      Nişte întâmplări aparent banale, dar care pentru noi, cei implicaţi au însemnat ceva, au fost sarea şi piperul a cinci zile petrecute pe Via Transilvanica, în Bucovina.

       În seara în care am ajuns la Sadova s-a lipit de noi un căţel simpatic şi ne-a urmat până la cazare. Aici a întâlnit căţelul gazdei şi s-a jucat cu el în iarba caldă. Era mort de foame, părea pierdut, un biet animal rătăcit de stăpân. Spre surprinderea noastră, a doua zi ne aştepta şi a plecat cu grupul, dar năuc, gata-gata să fie călcat de maşini. Părea că nu are instinct de supravieţuire, mergea ca nebunul pe mijlocul drumului. Ne-a urmat până în Fundul Moldovei, leşinat de oboseală, dar la fiecare plecare îşi aduna forţele şi mergea mai departe. Parcă simţea, bietul de el, că de asta depinde viaţa lui şi trebuie să facă orice ca să îşi schimbe destinul. A mers cu grupul din faţă, a primit apă şi mâncare şi a reuşit să ajungă la Pasul Mestecăniş. La masa pe care am luat-o cu toţii, înainte de a ne despărţi de colegii bucureşteni, s-a odihnit, a dormit, în somn lăbuţele îi tremurau semn că visează vise câineşti cu stăpân bun cum numai în reverie se întâmplă. Monica l-a mângâiat, l-a drăgălit cum numai un iubitor de căţei poate să o facă şi uşor –ușor, parcă în glumă, i-a venit ideea de a-l lua cu ea. În Bucureşti, în apartamentul ei din centru!O mie de oameni să fi întâlnit Lache, cum l-a botezat ea, şi nu cred că doi-trei s-ar fi gândit să adopte căţelul din Bucovina şi să-l ducă cu trenul timp de o zi în capitală.  Dar Lache a fost norocosul anului ! Aşa că Monica l-a introdus mai mult sau mai puţin clandestin în hotel, l-a spălat, l-a hrănit şi i-a oferit o nouă viaţa căţelului cu ochi bătrâni şi rugători.

Lache la destinatie, in casa noua

    În aceeaşi zi în care Lache şi-a urmat destinul câinesc cu îndârjire, am întâlnit pe drum un uriaş şi înfometat câine, un ciobănesc bucovinean. Ne-a asaltat înnebunit, dar nu într-un mod periculos, ci ca un înnecat care se agaţă de ultimul pai, dând din labele lui curbate într-un mod ciudat cum n-am mai văzut, gudurându-se şi implorând. Pentru hrană. Monica l-a mângâiat, a încercat să-l potolească, atât cât să scoată un sendviş din rucsac, dar câinele parcă nu mai avea un minim de răbdare, sărea pe ea, o invada… Cu chiu cu vai a scos mâncarea, dar nu a mai putut să o desfacă, câinele a hălpănit cu totul, cu pungă, sendvişul. Apoi ca prin minune, s-a liniştit, de parcă cineva l-a scos din priză. A mai mers o bucată pe lângă noi, bucuros şi plin de recunoştinţă, de parcă mâncase pe săturate, apoi a rămas în urmă. La câţiva kilometri mai jos , aproape de sat, am întâlnit o femeie în vârstă, slăbuţă, cu o plasă de merinde. Era stăpâna câinelui şi urca cu greu la el, odată la trei zile, să îi ducă de mâncare. Soţul ei se prăpădise în urmă cu câteva luni , el crescuse câinele la stână, acesta nu coborâse niciodată în sat. Cu toate eforturile nu reuşise să-l convingă să plece din locurile unde fusese fericit alături de cioban. Poate că bietul de el îl aştepta în continuare pe stăpân la uşa stânei, un Haciko bucovinean cu picioare încovrigate. Toţi călătorii de pe Via Transilvanica au întâlnit şi vor întâlni o vreme acest câine bolnav, dar majoritatea nu vor şti povestea lui. Aşa că o spun eu aici, cu respect pentru acest animal şi pentru stăpâna lui care face eforturi incredibile să ţină în viaţă, cât va putea, câinele soţului mort…

     Ultimul episod este mult mai prozaic şi înseamnă ceva doar pentru noi, cei şase. Şi mai mult, cred pentru mine. Am plecat dimineaţa de la Pasul Mestecăniş spre Vatra Dornei fără a mai mânca, fără a lua nici măcar o cafea, totul fiind închis la 7,30. Să pleci fără măcar să te trezească bine cafeaua e destul de inconfortabil. Aveam însă un gând şi o speranţă. Îl urmărisem pe Sebastian Munteanu care făcuse Via cu o săptămână în urmă şi ştiam că undeva la ora 11 el ajunsese la Cabana Gigi Ursu, cu o abatere de o jumătate de km. Dar aici a întâlnit o gazdă binevoitoare şi şi-a încărcat bine bateriile. Deci aveam cuvântul lui Sebastian! Însă s-a făcut 11, s-a făcut 11, 30 şi noi tot n-am dat de indicator. Prietenii mă tachinau, eu rezistam, prietenii îmi făceau reproşuri, eu rezistam ! În sfârşit dăm de indicator – dar presimţirea , piaza rea sau ce-o mai fi ne-a şoptit – ,,Dacă nu e nimeni la cabană?!’’ Eram înfometaţi la 12, dar să mai mergem aşa încă 4 ore?! În fine, am ajuns şi am văzut o poiană ca în poveşti, cabana şi ceva mai jos turla unei mănăstiri. Cred că aţi ghicit deja că era pustiu în zonă mai ceva ca în burţile noastre! Ne-am întins pe sacii galbeni din faţa clădirii şi după ceva încercări am reuşit să luăm legătura cu proprietara. Nu avea cum să  vină să ne hrănească, era în oraş, dar ne-a propus să mergem la mănăstire, la Maica Spiridona şi  să o rugăm, din partea ei, să ne dea ceva de mâncare din cele ce mai avea şi dumneaei. Ne-am cam ruşinat la partea asta – adică să te duci la o călugăriţă şi să-i ceri mâncarea proprie ! Părea cam exagerat. Am pus ruşinea pe un taler şi foamea/perspectiva viitoarei foame pe alt taler şi primul a tras brusc în sus spre cer şi s-a evaporate brusc. Aşa că doamnele au plecat în grabă spre mănăstire şi s-au întors curând cu Maica Spiridona, adânc cunoscătoare a slăbiciunilor noastre omeneşti, cum am văzut mai târziu. Şi cu un borcan de zacuscă, ceva brânză şi cârnaţi, slănină, ceapă şi roşie, câteva felii de pâine câte mai avea şi dânsa. Ne-a condus în bucătăria cabanei şi ne-am pus la masă. Eu am dat o scurtă privire căutând ceva anume, nici eu neştiind prea bine ce… Dar Maica ştia  - ,,Te uiţi după ceva de băut? Păi ia sticla asta, că merge bine.’’ Şi a mers. Cel mai bine, prima şi ultima palincă bucovineană, care m-a făcut să înţeleg, în sfârşit, sensul vieţii. El nu poate fi desluşit decât la Cabana Gigi Ursu din Bucovina, dacă îi ai alături pe prieteni şi pe Măicuţa Spiridona cu inima mare şi înţelegătoare a patimilor altora. Din atâtea mese bune de pe Via T., aceasta, cea mai simplă, masa primară, a fost cea mai binevenită, de care îmi voi aminti tot timpul. Să fii hrănit de o călugăriţă cu ce a mai găsit prin mica sa cămară, cu bunătate şi jovialitate, cu inimă deschisă. Cred că acesta este spiritul Bucovinei, spiritul Viei Transilvanica.  Fără să ştii, mici întâmplări de genul acesta cauţi când pleci la drum greu, o dată cu ele  prietenie, bunătate, amabilitate, dăruire, vorbe bune, suflete deschise. Asta rămâne după ce dăm la o parte greutăţile şi ostenelile traseului…

 

 

 

 

Şantier în curtea Elisabetei Rizea de la Nucșoara

     Săptămâna trecută şi aceasta s-a lucrat de zor la casa Elisabetei Rizea. Până joi trebuia ca meşterii să termine tot ceea ce şi-au pus în plan. Şi în bani, căci aici s-a aplicat vechiul proverb românesc -  ,,Să te întinzi cât îţi este plapuma’’. Mare păcat că meşterii vor pleca şi cine ştie când vor mai veni şi pentru ceea ce a rămas.

     Dar destul cu lamentările. Ce s-a făcut până acum?

     Popii noi de stejar ai prispei sunt montați. Parapetul şi el aproape gata. Zona foarte deteriorată din spate, cu cele două mici cămăruțe a fost refăcută integral după forma originală, lățuirea a fost realizată.

     Este un pas bun pentru primăvara asta, acum speram că vom strânge bani cât mai curând şi poate, în toamna, să readucem meşterii maramureşeni în curtea de la Nucşoara. Dar avem nevoie de ajutorul dvs, aşa cum aţi donat şi acum doi ani, acum un an, poate o veţi face din nou. Vă mulţumim!

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

Titular cont: Asociatia Elisabeta Rizea reprezentata de Vîrvoreanu Bogdan

 

O mai ţineau doar rugăciunile…

 

       Astăzi am mai primit câteva informaţii despre starea în care se găseşte casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. Matei, coordonatorul proiectului CER, mi-a spus că stâlpii prispei erau atât de afectaţi încât meşterii maramureşeni au rămas de-a dreptul uimiţi cum de nu s-au prăbuşit, antrenând şi căderea casei. Până la Crăciun nu credeau că ar mai fi rezistat, deci intervenţia actuală e de-a dreptul salutară!

     ,,Au mai ţinut-o rugăciunile! – mi-a completat inspirat Matei. Poate şi rugăciunile celor de dincolo…

      În locul lor au fost plantaţi pentru eternitate inimi de stejari maramureşeni. O idee foare interesantă culeasă de la Matei este şi aceea că nimic nu va fi aruncat la renovarea casei, iar ce nu va mai putea fi folosit va fi oferit muzeelor şi caselor memoriale ale rezistenţei anticomuniste din toată ţara. Şi astfel seminţele memoriei nucșorene vor ajunge peste tot unde va fi nevoie de ele !

      Aş vrea la final să îi mulţumesc în mod special domnului Ion-Andrei Gherasim, preşedinte al  Fundaţiei Corneliu Coposu, care, ca şi la precedenta strângere de fonduri, a fost primul ce a sărit în ajutorul CER!

 

 

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

Titular cont: Vîrvoreanu Bogdan

Limpeziţi lumea pentru Elisabeta Rizea din Nucşoara!

 

Luni au reînceput lucrările la CER – Casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. Nu am putut ajunge încă la Nucşoara, dar am vorbit cu Bogdan, care de ani buni se străduieşte să salveze casa străbunicii sale. În toamnă se împlinesc deja trei ani de când acest proiect al memoriei a fost lansat la Palatul Elisabeta din Bucureşti. Cu banii strânşi într-o primă etapă s-au făcut lucrările cele mai grabnice – stabilizarea temeliei casei, drenaj pentru ca apa să nu se mai infiltreze şi să slăbească fundaţia, o anexă din lemn, acoperită cu șiţă, material tradiţional al zonei. Cu ceea ce a mai rămas a fost angajată o echipă de meşteri maramureşeni specialişti în restaurare pe lemn, care au lucrat inclusiv la Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti. Din păcate nu s-au strâns suficienţi bani pentru ca aceştia să termine lucrarea, deci vor munci atât cât permite punga. Aşa că a început o cursă contracronometru – orice sumă primită îi va reţine pe meşteri în casă, înlocuind cu migală lemnul sau salvându-l şi tratându-l acolo unde se poate.

                                                              

Mie mi se pare că aşa cum ani de zile Gheorghe şi Elisabeta Rizea s-au străduit să revină la ceea ce era al lor şi le confiscaseră comuniştii, aşa şi Bogdan va trece prin încercarea de a salva memoria acestor luptători, an după an, bătând la multe uşi şi având parte de prea puţine rezultate din păcate. Dar perseverenţa sa şi prietenii par suficienţi pentru a continua. Aşa că el merge înainte.

Dacă aţi auzit de Elisabeta Rizea, dacă aţi văzut filmul ,,Viteaza de la Nucsoara’’, dacă vă identificaţi cu idealurile ei şi credeţi că aţi putea spune vreodată, ca şi ea -  ,,Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea’’- atunci ajutaţi la salvarea casei sale. Puneţi o cărămidă la CER şi când veţi ajunge la Nucşoara, veţi putea zice  - ,,Şi eu am ajutat puţin aici.’’ Limpeziţi lumea pentru Elisabeta Rizea !

 

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

Titular cont: Vîrvoreanu Bogdan

 

 

Când Tata vine de la închisoare

        Azi este ziua doamnei Ana Blandiana. Ziua Bunei Vestiri, îmi imaginez cât de încărcată de sens a fost pentru părinţii săi !  Am început să citesc cartea pe care am avut bucuria să o primesc de la dumneaei acum câteva zile. Şi m-am oprit când am ajuns la povestea despre tatăl său, fost deţinut politic. Eliberarea sa în 1964 şi revederea cu fiica devenită între timp  din copil adult este emoţionantă şi semnificativă şi de aceea m-am gândit să o împărtăşesc aici cu toţi cei care o apreciază şi o iubesc.

 

         Sunt convinsă că accidentul tatei a avut legătură cu situaţia lui politică şi poate şi cu anii de detenţie. Ieşise din închisoare de tei-patru luni, era un om de 49 de ani. Din perspectiva de acum mi se pare neverosimil de tânăr. Dar şi atunci când l-am revăzut mi s-a părut incredibil de tânăr faţă de cum îl ţineam eu minte. Când a fost arestat avea o barbă impozantă cu două dungi albe de la colţurile gurii în jos, ceea ce îi dădea  un aer expresiv de severitate, iar părul negru era pieptănat după moda interbelică peste cap. A revenit fără barbă, cu capul foarte rotund acoperit de o perie gri şi o gropiţă în bărbie care îi dădea un aer aproape copilăresc. Uimirea mea în faţa acelui bărbat tânăr, care era cu totul alt personaj decât Tata pe care îl ţineam minte, a fost probabil la fel de mare ca uimirea lui în faţa mea, domnişoara sau tânăra doamnă care ţinea locul fetiţei pe care o lăsase. Venind din Insula Mare a Brăilei în drumul spre casă, spre Oradea, unde era Mama cu Geta, sora mea mai mică, se oprise la mine la Cluj, unde eram măritată. Nu-mi amintesc cu adevărat decât primul moment al întâlnirii, noua lui înfăţişare, încremenită ca într-un stop - cadru uimit de stop-cadrul noii mele înfăţişări, momentul lung în care ne-am privit aproape cu spaimă, şi apoi felul în care ne-am căzut în braţe plângând ca nişte copii. Nu ţin minte ce-am vorbit atunci. În orice caz nu despre ce-a fost, ci mai curând despre noi înşine, despre bucuria de a fi în familie, despre faptul că acum formez şi eu, împreună cu Romi, o familie.

A doua zi a plecat mai departe, la Oradea. Şi acolo a urmat o lungă perioadă în care casa era plină de oameni care veneau să-l vadă, să-l îmbrăţişeze, să-i vorbească, să-l încurajeze. În memoria mea mai era o asemenea situaţie, cu mulţi ani în urmă, iar eu aveam doar vreo 6-7 ani. Era preot într-un cartier de lângă gară, locuit de ceferişti care, pentru că aveau programul 12 ore cu 24, în timpul liber îşi lucrau bucăţile de pământ din satele din jurul oraşului, erau jumătate muncitori, jumătate ţărani, foarte credincioşi şi extrem de ataşaţi de tata. Îmi amintesc cum la întoarcerea acasă a a tatei se făcuse în stradă o lungă coada de oameni care intrau pe rând să vadă dacă e sănătos, îl rugau să povestească. Era în 1948-1949, arestarea cuiva era ceva rar, neobişnuit. Şi tata povestea. Acum în 1964 nu mai era întrebat, cei care veneau să-l vadă erau intelectuali, prieteni ai tatei, unii fuseseră şi ei în închisoare de-a lungul anilor, tuturor le era frică, unii încercau chiar să-l oprească să povestească, dar tata răspundea ,,Trebuie să se știe’’ – şi povestea.

Am citit între timp, în sfertul de secol de la Sighet, sute de cărţi de memorii de închisoare. Toate semănau cu ceea ce povestea Tată, dar cel mai bine îmi amintesc de atunci relatările despre conferinţele care se tineu în închisoare de către mari specialişti în diferite domenii, despre faptul că închisorile erau adevărate universităţi, ca o dovadă că spiritul, spunea el, poate să se ridice deasupra suferinţei.

Apoi a urmat o perioadă de depresie, în timpul căreia, nefiind reprimit la Biserica cu Luna, catedrala ortodoxă unde fusese preot în 1959, momentul arestării, se simţea fără rost şi nu reuşea, ca toţi cei ieşiţi din închisoare, să se simtă acasă în lumea care se schimbase între timp. Pe acest fond nervos – care era evident legat de tot ce se întâmplase – a avut loc accidentul. Deşi era absolut nepriceput şi lipsit de simţ practic, a vrut să o ajute pe Mama, care făcea curăţenie şi, fără ca ea să observe, a pus pe foc, ca să se omogenizeze, amestecul de parafină şi petrosin cu care se curăţa pe vremea aceea parchetul. Amestecul a luat foc, el a încercat să îl ia de pe aragaz, focul l-a cuprins şi, speriat, a ieşit în curte unde a ars ca o torţă. E un capitol în Fals tratat de manipulare.

( Serenela Ghiţeanu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana)