Luni
au reînceput lucrările la CER – Casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. Nu am putut
ajunge încă la Nucşoara, dar am vorbit cu Bogdan, care de ani buni se străduieşte
să salveze casa străbunicii sale. În toamnă se împlinesc deja trei
ani de când acest proiect al memoriei a fost lansat la Palatul Elisabeta din
Bucureşti. Cu banii strânşi într-o primă etapă s-au
făcut lucrările cele mai grabnice – stabilizarea temeliei casei, drenaj pentru
ca apa să nu se mai infiltreze şi să slăbească fundaţia, o anexă din lemn,
acoperită cu șiţă, material tradiţional
al zonei. Cu ceea ce a mai rămas a fost angajată o echipă de meşteri maramureşeni
specialişti în restaurare pe lemn, care au lucrat
inclusiv la Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti. Din păcate nu s-au
strâns suficienţi bani pentru ca aceştia să termine lucrarea, deci vor munci
atât cât permite punga. Aşa că a început o cursă contracronometru –
orice sumă primită îi va reţine pe meşteri în casă, înlocuind cu migală lemnul
sau salvându-l şi tratându-l acolo unde se poate.
Mie
mi se pare că aşa cum ani de zile Gheorghe şi Elisabeta Rizea s-au străduit să
revină la ceea ce era al lor şi le confiscaseră comuniştii, aşa şi Bogdan va
trece prin încercarea de a salva memoria acestor luptători,
an după an, bătând la multe uşi şi având parte de prea puţine rezultate din păcate. Dar perseverenţa saşi prietenii par suficienţi
pentru a continua. Aşa că el merge înainte.
Dacă
aţi auzit de Elisabeta Rizea, dacă aţi văzut filmul ,,Viteaza de la Nucsoara’’,
dacă vă identificaţi cu idealurile ei şi credeţi că aţi putea spune vreodată,
ca şi ea -,,Trei zile dacă mai
trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea’’- atunci
ajutaţi la salvarea casei sale. Puneţi o cărămidă la CER şi când veţi ajunge la
Nucşoara, veţi putea zice- ,,Şi eu am
ajutat puţin aici.’’ Limpeziţi lumea pentru Elisabeta Rizea !
Azi este ziua doamnei Ana Blandiana. Ziua
Bunei Vestiri, îmi imaginez cât de încărcată de sens a fost pentru părinţii săi
!Am început să citesc cartea pe care am
avut bucuria să o primesc de la dumneaei acum câteva zile. Şi m-am oprit când
am ajuns la povestea despre tatăl său, fost deţinut
politic. Eliberarea saîn 1964 şi revederea cu
fiica devenită între timpdin copil
adult este emoţionantă şi semnificativă şi de aceea m-am gândit să o împărtăşesc
aici cu toţi cei care o apreciază şi
o iubesc.
Sunt convinsă
că accidentul tatei a avut legătură cu situaţia lui politică
şi poate şi cu anii de detenţie. Ieşise din închisoare de tei-patru luni, era
un om de 49 de ani. Din perspectiva de acum mi se pare
neverosimil de tânăr. Dar şi atunci când l-am revăzut mi s-a părut incredibil
de tânăr faţă de cum îl ţineam eu minte. Când a fost arestat avea o barbă
impozantă cu două dungi albe de la colţurile gurii în jos, ceea ce îi dădeaun aer expresiv de severitate, iar părul negru
era pieptănat după moda interbelică peste
cap. A revenit fără barbă, cu capul foarte rotund acoperit de o perie gri şi o
gropiţă în bărbie care îi dădea un aer aproape copilăresc.
Uimirea mea în faţa acelui bărbat tânăr, care era cu totul alt personaj decât
Tata pe care îl ţineam minte, a fost probabil la fel de mare ca uimirea lui în
faţa mea, domnişoara sau tânăra doamnă care ţinea locul fetiţei pe care o lăsase.
Venind din Insula Mare a Brăilei în drumul spre casă,
spre Oradea, unde era Mama cu Geta, sora mea mai mică, se oprise la mine la
Cluj, unde eram măritată. Nu-mi amintesc cu adevărat decât primul moment al întâlnirii,
noua lui înfăţişare, încremenită ca într-un stop - cadru uimit de stop-cadrul
noii mele înfăţişări, momentul lung în care ne-am privit aproape cu spaimă, şi
apoi felul în care ne-am căzut în braţe plângând ca nişte copii. Nu ţin minte
ce-am vorbit atunci. În orice caz nu despre ce-a fost, ci mai curând despre noi
înşine, despre bucuria de a fi în familie, despre faptul că acum formez şi eu, împreună
cu Romi, o familie.
A
doua zi a plecat mai departe, la Oradea. Şi acolo a urmat o lungă perioadă în
care casa era plină de oameni care veneau să-l vadă, să-l îmbrăţişeze, să-i vorbească, să-l
încurajeze. În memoria mea mai era o asemenea situaţie, cu mulţi ani în urmă,
iar eu aveam doar vreo 6-7 ani. Era preot într-un cartier de lângă gară, locuit
de ceferişti care, pentru că aveau programul 12 ore cu 24, în timpul liber îşi
lucrau bucăţile de pământ din satele din jurul oraşului, erau jumătate
muncitori, jumătate ţărani, foarte credincioşi şi extrem de ataşaţi de tata. Îmi
amintesc cum la întoarcerea acasă a a tatei se făcuse în stradă o lungă coada
de oameni care intrau pe rând să vadă dacă e sănătos, îl rugau să povestească.
Era în 1948-1949, arestarea cuiva era ceva rar, neobişnuit. Şi tata povestea.
Acum în 1964 nu mai era întrebat, cei care veneau să-l vadă erau intelectuali,
prieteni ai tatei, unii fuseseră şi ei în închisoare de-a lungul anilor,
tuturor le era frică, unii încercau chiar să-l oprească să povestească, dar
tata răspundea ,,Trebuie să se știe’’ – şi povestea.
Am
citit între timp, în sfertul de secol de la Sighet, sute de cărţi de memorii de
închisoare. Toate semănau cu ceea ce povestea Tată, dar cel mai bine îmi amintesc
de atunci relatările despre conferinţele care se tineu în închisoare de către
mari specialişti în diferite domenii, despre faptul că închisorile erau
adevărate universităţi, ca o dovadă că spiritul, spunea el, poate să se
ridice deasupra suferinţei.
Apoi
a urmat o perioadă de depresie, în timpul căreia, nefiind reprimit la Biserica cu
Luna, catedrala ortodoxă unde fusese preot în 1959, momentul arestării, se simţea
fără rost şi nu reuşea, ca toţi cei ieşiţi din închisoare, să se simtă
acasă în lumea care se schimbase între timp. Pe acest fond nervos – care era
evident legat de tot ce se întâmplase – a avut loc accidentul. Deşi era absolut
nepriceput şi lipsit de simţ practic, a vrut să o ajute pe Mama, care făcea curăţenie
şi, fără ca ea să observe, a pus pe foc, ca să se omogenizeze,
amestecul de parafină şi petrosin cu care se curăţa pe vremea aceea
parchetul. Amestecul a luat foc, el a încercat să îl ia de pe aragaz, focul l-a
cuprins şi, speriat, a ieşit în curte unde a ars ca o torţă.
E un capitol în Fals tratat de manipulare.
( Serenela Ghiţeanu, Cartea cu
delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana)
În august 2021 am primit o invitaţie de la
doamna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu pentru a participa la un eveniment
dedicat tatălui său, Toma Arnăuţoiu, la Câmpulung Muscel. M-am bucurat cu
atât mai mult cu cât altă dată nu am putut să ajung la vernisarea unei expoziţii la care aş fi dorit să
merg. Mi-am amintit ce mult a însemnat pentru mine să particip acum şapte ani
la un concert susţinut de dumneaei chiar la Fortul 13 Jilava. Era prima oară când muzica se făceaauzită în fostele celule prin care au trecut
mii, zeci de mii de oameni, ca o
exorcizare făcută nu prin rugăciuni, ci prin sunete, o alinare simbolică a nedreptăţii şi
suferinţei.
Evenimentul la care am fost prezent a fost compus din
două părţi – prezentarea unui film documentar realizat de doamna Cristina
Chirvasie - ,,Toma Arnăuţoiu, aripa din stâncă’’ şi un spectacol de muzică şi versuri din literatură
de detenţie susţinut de doamnele Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu la vioară şi Cristina Chirvasie ca recitator.
Toma Arnăuţoiu
s-a născut pe 14 februarie 1921, dar condiţiile din pandemie cred eu, au împiedicat
susţinerea spectacolului în februarie. Chiar şi acum în august, în Sala
Centrului Cultural Apa Sărată,
au fost luate măsuri pentru a se asigura siguranţa participanţilor. Gazda a
fost domnul Emil Hagi, care cu multă generozitate a oferit sala Muzeului
Automobilului Roman, un loc în care te pierzi într-o altfel de istorie românească.
Am vizionat
filmul cu curiozitate, gândindu-mă şi la faptul că este un film –document care
ar trebui vizionat de elevi, unul dintre acelea despre care în Memorialul
Durerii se spune că este ,,o istorie care nu se învaţă la scoala’’. Însă în
cazul meu, am urmărit de mulţi ani ca aceasta istorie să se înveţe şi la şcoală,
ca elevii să afle că nu
toţi românii au acceptat cu
capul plecat regimul impus de sovietici. Ba mai mult de atât, ne putem găsi
modele printre partizanii din munţi, printre cei care au demonstrat că sunt
demni şi curajoşi în faţa unui tăvălug teribil care a transformat lumea de până
atunci în lacrimi, sânge şi cenuşă. Filmul a fost emoţionant, mi-a plăcut atât
modul cum a fost scoasă la iveală povestea cât şi realizarea artistică. Doamna Arnăuţoiu
a trăit cu intensitate momentul şi am aflat
ulterior căşi
pentru dumneaei era prima oară când îl vedea, aşa că emoţiile au fost pe măsură!
În partea a doua muzica s-a împletit în mod natural cu mărturiile-document pe care doamna
Chirvasie le-a citit. Până şi pentru un profan ca mine în ale muzicii a fost
clar că părţile muzicale au fost alese cu mare grijă pentru a se potrivi cu
textele, unele dintre ele chiar din anchetele partizanilor. Într-unaToma relatează cum şi-a revăzut părinţii după
mai bine de 5 ani, aceştia întorcându-se de la închisoare. Ceea ce spune el
este încadrat în şablonul rece şi inuman al anchetei, poţi doar citi printre rânduri cât de dor i-a fost de
părinţii săi, dar în acelaşi timp cât de precaut era pentru a nu se pune în
pericol pe el şi pe ai lui. Nu a încercat să îi întâlnească şi să îi îmbrăţişeze,
ci doar a stabilit cu
ei prin intermediul Marinicăi
Chirca să iasă
la o anumită oră din casă. IarToma
și Petrei-au îmbrăţişat doar cu privirea, de departe, prin binoclu…
Mă gândesc că şi doamnei Elena Ion (Arnăuţoiu) i-ar fi plăcut tare să fie la acest eveniment, aşa
cum am văzut-o în alţi ani în mai multe împrejurări, trecând peste obstacolele
pe care bătrâneţea i le scotea în cale. Însă vocea dumneaei a fost auzită prin
vocea doamnei Chirvasie şi mi-a amintit de întâlnirile noastre, de discuţiile de
la telefon şi apoi de ultima zi în care am venit la Câmpulung pentru a o
petrece pe ultimul drum. Istoria partizanilor, rudelor şi susţinătorilor este o
poveste tragică a celor ce nu mai sunt, pentru care trebuie să vorbeşti ca ei să
trăiască în amintire, să devină modele şi să ne îmbogăţească viaţa. Un lung şir
de lumânări aprinse şi rugăciuni rostite nu la crucile lor, ci la troiţe bătute de vânt, la monumente ridicate
cu greutate, ori în nemărginirea munţilor unde poţi să-ţi închipui lesne că
sufletele lor încă mai rătăcesc.
Evenimente precum cele de la Câmpulung sunt o alinare
pentru familiile partizanilor, iar efortul pentru a le menţine amintirea vie se
întinde pe trei decenii. Doamna Ioana –Raluca Voicu-Arnăuţoiu a reuşit să depăşească graniţele ţărilor şi
pandemiilor pentru a-şi comemora tatăl şi a-i face dreptate lui şi celorlalţi
partizani, aşa cum instituţiile statului nu o vor face niciodată.
Ion Mihalache,
marele om politic si patriot, s-a stins din viaţă pe 5 februarie 1963, după ani
teribili de suferinţă în închisorile comuniste. Era condamnat la temniţă grea
pe viaţă din 1947. Corneliu Coposu, Ion Ovidiu-Borcea și Cicerone Ioniţoiu ne-au
lăsat mărturii despre perioada de sfârșit de la Închisoarea Râmnicu-Sărat care
sunt de-a dreptul cutremurătoare…
In
dialogul său cu Vartan Arachelian purtat la puţină vreme după căderea
comunismului, Corneliu Coposu și-a amintit: ,,Da, Ion Mihalache a stat multă
vreme în celula de deasupra celulei mele. O perioadă de timp, cam în deceniul cinci,
pe la început, puteam să comunic printr-un fel de alfabet Morse cu el. El cunoştea un singur alfabet de bătăi în
perete, fiecare literă reprezenta o bătaie în plus. A, o bătaie, B două, vă închipuiţi
că la Z erau 24 de bătăi, un sistem de comunicat oarte dificil. Era singurul pe
care-l pricepea şi am reuşit să schimb cu el cîteva fraze şi să îi răspund după
un efort de o jumătate de zi. "Niculina e sănătoasă". Era vorba de soţia
lui. Şi a priceput, exista un semnal de întrerupere a comunicaţiei şi altul de
OK. După aceea, slăbindu-i auzul, nu s-a mai putut ţine legătura cu el.
Protestele le făcea cu o voce foarte sonoră, exact în momentul schimbării de
gardă, cînd, datorită mişcării celulele scăpau de sub supraveghere. Atunci
venea în dreptul uşii şi, cu o voce puternică, protesta. Din protestele acestea
s-a aflat că patriarhul Justin Marina a fost la el în celulă, încercînd să-l
convingă să dea o declaraţie de blamare a lui Maniu. Am auzit din celula mea
cum a strigat << A fost nenorocitul de patriarh Justin Marina la mine, ca
să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară>>.
Urma
deschiderea celulei, bătaia administrată de gealat şi totul reintra în linişte
şi în normal, încă o dată a protestat, de data aceasta vizitatorul care a
încercat să-l convingă pe Mihalache să dea o declaraţie salvatoare pentru el a
fost Ghelmegeanu. Refuzul şi strigătele lui au fost imediat potolite prin
bătaia administrată de gardieni.
A
avut o comportare foarte demnă, pînă în ultimul moment al vieţii, în ultima fază
nu se mai putea mişca, decît cu foarte mare greutate, după aceea a paralizat
şi, în scurtă vreme, s-a prăpădit.’’
Mărturia lui Ion-Ovidiu Borcea
impresionează profund: „…Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece
continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumărate rânduri a
protestat făcând să răsune tot celularul. Ofiţerul politic (Lupu) şi
comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se
îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata
cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri
pe care le făcusem cu o sârmă în uşă... Dacă n-aş fi fost de faţă această
mărturie n-ar exista. Acum când sunt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest
asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele: <<Fraţilor,
aici este Ion Mihalache. Mă omoară!>>, au răsunat în tot celularul.
Această crimă nu poate fi uitată.”
Cicerone Ioniţoiu a răsfoit rapoartele de
pedeapsă cu izolarea din 30 ianuarie şi 7 decembrie 1957, din 23 iulie şi 30
septembrie 1958, 20 şi 26 septembrie 1959, 23 martie 1960, 11 ianuarie 1961, 26
august 1962 unde era notat că Ion Mihalache a strigat „să-i dăm cu ceva în cap”; …altădată
i s-a luat patul şi a protestat că „e lăsat să moară ca un câine”, …în 1959 a
protestat că „nu-mi daţi medicamente, cu mâncarea asta nu pot trăi şi mă ţineţi
pe nedrept” …aceste sublinieri ale paznicilor care cereau pedepsirea arată prea
puţin, dar grăitor, din tratamentul de exterminare la care era supus.
În adeverinţa-caracterizare semnată de
comandantul Vişinescu se precizează, după moarte că: „Deţinutul C.R. Ion
Mihalache… a fost depus în acest penitenciar, la data de 29. 07. 1955 şi de la
această dată a fost pedepsit de 7 ori cu regim sever de izolare pentru cazuri
de indisciplină, nerespectarea programului… Are manifestări duşmănoase faţă de
regimul de deţinere şi faţă de regimul de Democraţie Populară.”
Iar doctorul în procesul verbal de
constatare a decesului scrie că din 1957 au început semne de boală, primele
semne de involuţie… în 1959 are cord decompensat… în 1962 luna martie
prezentând incontinenţă de urină, fecale, disartrie, dischinezie de bază pentru
care a rămas la pat permanent… pe 1. 06. 1962 prezintă hemipareză (membru
inferior stâng şi membru superior stâng)… în ziua de 4. 02. 1963 numitul a
intrat în stare comatoasă, iar la orele 2,20 noaptea din 5. 02. 1963
decedează...
Cu toate că era bolnav, comandantul A.
Vişinescu i-a refuzat patul, mâncarea, medicamentele şi l-a bătut în nenumărate
rânduri, aruncând găleţi cu apă pe el, contribuind personal la exterminarea
lui.
Acesta a fost sfârșitul unui mare dușman al partidului și statului comunist,
care l-a ucis premeditat, așa cum a făcut-o exact cu 10 ani înainte și cu Iuliu
Maniu la Sighet.
(Surse: Vartan Arachelian în dialog cu
Corneliu Coposu si Cicerone Ioniţoiu, Râmnicu Sărat – cea mai odioasă
închisoare îin Revista Memoria)
Ultimii partizani din grupul Haiducii Muscelului din Nucşoara au fost
prinşi la 9 ani de când începuse mişcarea contra regimului comunist. Pe 20 mai
1958 fraţii Toma şi Petre au fost încercuiţi de trupele de Securitate lângă o
stână din comuna Corbi, Maria Plop şi fiica sa Ioana s-au predat, iar Tică Jubleanu a luptat până la moarte cu securiştii. În Nucşoara şi în satele din
jur domnea o atmosferă de nelinişte, mulţi dintre săteni fiind implicaţi de-a
lungul timpului în sprijinirea partizanilor, iar acum se întrebau dacă vor avea
de suferit. Un învăţător din Nucşoara însă nu îşi făcea probleme şi nici
mustrări de conştiinţă nu avea. El a dat o declaraţie despre atmosfera din sat,
nu ştiu dacă la cererea organelor represive sau din proprie iniţiativă. Oricum
ar fi, chiar de la început el încearcă să se delimiteze de sătenii cărora le
educa copiii, arătând că este parvenit în sat prin căsătorie, un venetic, de
aceea nici nu poate avea vreo minimă legătură cu ,,fugarii’’. Din cele scrise
transpare un ton slugarnic, laudativ şi prevenitor faţă de şefii Securităţii.
Dar mai bine să citim singuri această declaraţie, cu scrisul ei frumos,
caligrafic, un înveliş frumos din care se simte mirosul fetid de laşitate, oportunism
şi ticăloşie.
Declaraţie,
Subsemnatul, Radu N. Ion
învăţător în com. Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, venit în această comună
prin căsătorie în toamna anului 1945; mutat în interesul învăţământului în anul
1951 până în 1954 în com. Corbu raionul Potcoava, - venit în toamna anului 1954
la Nucşoara; în legătură cu fugarii din comună şi prinşi, declar următoarele:
-Cauza
plecării în munţi nu o cunosc, neavând legături mai intime cu ei, eu fiind
venit aici.
-Plecarea
lor însă a pricinuit comunei Nucşoara o pată grea, dând naştere la diferite
cercetări, cheltuieli, purtând titlul de ,,reacţionari’’.
-După
mine şi părerea locuitorilor, ei au fost nişte oameni încăpăţânaţi care au
căutat numai să dicteze. Dornici de măriri şi foarte răzbunători.
-În
timpul cât au stat fugiţi s-au dedat la omoruri. Mergeam la munte la ,,miţuitul
mieilor’’. Pe drum m-am întâlnit cu oamenii ce aduceau pe targă pe tov.
Băncescu Gh. Ion rănit la plămâni. Ni s-a spus că Banu Darie este mort. De
frică m-am înapoiat cu rănitul şi oamenii, contribuind la aducerea lui în sat.
-Ne mai
auzindu-se de ei, populaţia comunei s-a mai uşurat, crezând că au murit.
În ziua de 21 mai 1958 orele 9 după prima oră de
curs tov Dumitrescu Gh. Ion mi-a adus la cunoştinţă că ,, fugarii Arnăuţoiu’’
au fost prinşi în com. Corbi în urma urmei ce le-a luat-o tov. Ploscaru prin
telegrama lui Arnăuţoiu tată – care a chemat să-l vadă , fiind bolnav, fata
dela Câmpulung şi fiul din Ardeal. Primul care a fost prins, a fost P. Arnăuţoiu,
descoperit în capătul de nord al com. Corbi, surprins, a mers prin apa râului
Doamnei până la Vică Poinăreanu, unde a ieşit ascunzându-se în nişte buruieni.
Prins de organele securităţii, el a spus unde se găsesc şi ceilanţi ( Toma Arnăuţoiu
şi Maria Plop) care are copii cu ei.
În ziua de 23 mai a.c. tov. Pârvu Gh. mi-a spus
că fugarii au fost prinşi, Toma Arnăuţoiu mort, şi că în lupta dintre
,,fugari’’ şi organele de securitate tov. Ploscaru ar avea mâna sucită în lupta
cu Toma Arnăuţoiu.
În comună, în legătură cu prinderea lor se
vorbeşte diferit, întrucât acţiunea de prindere a lor s-a petrecut departe de
comuna noastră. Prinderea lor însă a produs asupra populaţiei din Nucşoara o
satisfacţie sufletească, pe considerentele că cu această ocazie viaţa comunei
se va schimba, fiind priviţi ca o comună de locuitori paşnici, dornici de a
munci în linişte pentru înflorirea R.P.R.
Se vor descoperi acum toţi acei ce au avut
legături cu ,,fugarii’’, cari conform legilor în vigoare vor fi sancţionaţi.
La 15 ani când viitorul ţi se deschide în
faţă şi abia aştepţi să îţi trăieşti viaţa, cu curiozitate şi cu nerăbdare, o
adolescentă pe nume Nina intra la închisoare. Era anul 1959 şi regimul comunist
condus de Gheorghe Gheorghiu Dej îşi propusese să arate cât de stabil, de
puternic şi independent poate să fie, cum nu poate fi clintit de nimeni, chiar
dacă decisese să ceară retragerea armatei sovietice ,,prietene’’ cu un an înainte.
Aşa că în toată ţara s-au ţinut procese exemplare, cu pedepse exemplare pentru
cei ce doar au îndrăznit să gândească la o formă de opoziţie. Aşa a fost
procesul Noica-Pillat, cu scopul de a descuraja pe ultimii curajoşi care se întâlneau
să citească şi să discute depre opere literare interzise de dogma comunistă.
La Reghin au fost arestate 20 de
persoane, toţi elevi, cu o singură excepţie, tatăl Ninei, căruia nu i-au putut
pune în seamă decât o acuzaţie adevărată – că asculta postul de
radio Vocea Americii ! Suficient pentru a primi 20 de ani de închisoare.
(Nina Moica; Sursa: podul .ro)
Nina a fost arestată la balul liceului,
după ce câţiva colegi ai săi au furat nişte arme cu gândul de a pleca în munţi şi
a se alătura partizanilor. Gând naiv, căci în 1959 nu mai acţiona nici un grup
de partizani, ultimii fiind cei de la Nucşoara, care fuseseră prinși cu un
an înainte. Mă gândesc că băiatul meu este acum de vârsta ce o avea atunci Nina
şi nu-mi pot imagina cum ar veni poliţiştii la mine să-mi spună că îl vor
aresta ! Sau cum elevii mei de clasa a VIII-a ar putea intra la închisoare!
Sunt lucruri atât de absurde, de teribile pentru noi azi. Dar atunci se întâmplau
pentru că românii trăiau într-un regim totalitar dur. Doamna Nina
Moica ar trebui invitată în toate şcolile din ţara noastră să povestească ce
a însemnat comunismul şi să îi scuture un pic pe copiii noştri pe care i-am
crescut în mare parte atât de răsfăţaţi şi departe de greutăţi. Dar asta nu se
va întâmpla, aşa cum nu se va studia istoria comunismului şi a represiunii
comunisteîn mod serios. Copiii nu
trebuie să ştie că mare parte din slăbiciunile statului democratic actual, din
corupţie, din mentalitatea noastră, din indiferenţa faţă de celălalt, ba
chiar ura sau resentimentele unora, au un izvor cert – 45 de ani de comunism.
Nu trebuie să ştie că a existat o revoluţie în 1989 şi o Proclamaţie de la Timişoara
al cărui punct opt spunea: ,, […] propunem
ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive
dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al
foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este
principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea
românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența
lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea
electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști
comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. ‘’ Şi astfel s-a
ratat şansa unui început onest, aşa că nu vom învăţa niciodată despre cei ce
ne-au oprimat timp de 45 de ani dintr-un motiv atât de simplu şi banal – copiii
şi nepoţii lor conduc azi destinele ţării, destinele noastre.
Doamna
Nina a fost condamnată la închisoare 20 de ani, apoi pedeapsa i-a fost redusă
la 12 ani din care mai bine de un an a fost ţinută la izolare. Un cuvânt pe
care nu-l putem procesa
cu adevărat, nu ne putem imagina cum ar fi să ai 16 ani şi să
stai singur într-o celulă rece, fără să vorbeşti cu cineva, fără să vezi faţa
cuiva atâta timp... Mă gândesc la unii dintre elevii mei care nu pot lăsa un
telefon din mână pentru o oră şi parcă o forţă magnetică îi atrage mereu spre
acesta. Oare cum ar rezista ei câteva zile la ,,izolare,’’ fără telefon, muzică
sau jocuri?!
Am întâlnit-o
pe doamna Nina Moicaîn două rânduri, la Memorial Închisoarea Piteşti, am avut plăcerea
de a o asculta, chiar dacă povestea dumneaei e atât de dramatică, de tristă. Am
aflat că a cunoscut-o în detenţie pe Iuliana Preduţ-Constantinescu,
fiica preotului din Poenărei, Ioan Constantinescu, executat în lotul Arnăuţoiu. O persoană
luminoasă, cu care s-a împrietenit, colegele de celulă o alintau ,,Lilica’’. Am
discutat la telefon despre dumneaei, am crezut că după 1989 nu a mai ştiut nimic
despre dânsa, dar reuşiseră să restabilească legătura.
( Cu doamna Galina Raduleanu si doamna Nina Moica, in dreapta)
După
eliberarea din 1964 a urmat viaţa în ,,marea inchisoare’’, cu toate problemele şi
piedicile ce se puneau foştilor deţinuţi politic. Cu greu a reuşit să-şi mai
termine liceul şi doar la seral, nu a avut curajul să mai încerce să urmeze o
facultate şi a muncit drept contabilă. Detenţia i-a marcat tot viitorul, iar după
1989 studiind arhivele CNSAS a putut vedea în ce măsură a fost urmărită şi viaţa
sa privată invadată de informatori.
Mi-a rămas în minte ce i-a spus domnului Răzvan Gheorghe într-un
interviu: ,, Cel mai trist este că acum sunt foarte mulți oameni din generația mea
care susțin că nu știau ce se întâmpla. Cum e posibil să nu știi, când se
făceau mii de arestări, când dispăreau oameni nevinovați peste noapte? Probabil
că nu voiau să știe. Peste dramele sutelor de mii de deținuți politici,
comuniștii au presărat o amnezie controlată. Din nefericire, cred că o vină o
poartă și poporul ăsta al nostru, care s-a obișnuit să uite mult, mult prea
repede. ‘’
Este o concluzie tare tristă,
cu atât mai mult cu cât aflăm că totuşi se poate că de la anul să se introducă
la liceu o oră de istorie a holocaustului, dar în nici un caz o oră de istorie
a comunismului şi represiunii comuniste în România. Ambele la fel de necesare
pentru ca să nu mai repetăm greşelile istoriei. Dar să nu uităm cine ne sunt
conducătorii…
