Întâmplări cu miez pe Via Transilvanica

      Nişte întâmplări aparent banale, dar care pentru noi, cei implicaţi au însemnat ceva, au fost sarea şi piperul a cinci zile petrecute pe Via Transilvanica, în Bucovina.

       În seara în care am ajuns la Sadova s-a lipit de noi un căţel simpatic şi ne-a urmat până la cazare. Aici a întâlnit căţelul gazdei şi s-a jucat cu el în iarba caldă. Era mort de foame, părea pierdut, un biet animal rătăcit de stăpân. Spre surprinderea noastră, a doua zi ne aştepta şi a plecat cu grupul, dar năuc, gata-gata să fie călcat de maşini. Părea că nu are instinct de supravieţuire, mergea ca nebunul pe mijlocul drumului. Ne-a urmat până în Fundul Moldovei, leşinat de oboseală, dar la fiecare plecare îşi aduna forţele şi mergea mai departe. Parcă simţea, bietul de el, că de asta depinde viaţa lui şi trebuie să facă orice ca să îşi schimbe destinul. A mers cu grupul din faţă, a primit apă şi mâncare şi a reuşit să ajungă la Pasul Mestecăniş. La masa pe care am luat-o cu toţii, înainte de a ne despărţi de colegii bucureşteni, s-a odihnit, a dormit, în somn lăbuţele îi tremurau semn că visează vise câineşti cu stăpân bun cum numai în reverie se întâmplă. Monica l-a mângâiat, l-a drăgălit cum numai un iubitor de căţei poate să o facă şi uşor –ușor, parcă în glumă, i-a venit ideea de a-l lua cu ea. În Bucureşti, în apartamentul ei din centru!O mie de oameni să fi întâlnit Lache, cum l-a botezat ea, şi nu cred că doi-trei s-ar fi gândit să adopte căţelul din Bucovina şi să-l ducă cu trenul timp de o zi în capitală.  Dar Lache a fost norocosul anului ! Aşa că Monica l-a introdus mai mult sau mai puţin clandestin în hotel, l-a spălat, l-a hrănit şi i-a oferit o nouă viaţa căţelului cu ochi bătrâni şi rugători.

Lache la destinatie, in casa noua

    În aceeaşi zi în care Lache şi-a urmat destinul câinesc cu îndârjire, am întâlnit pe drum un uriaş şi înfometat câine, un ciobănesc bucovinean. Ne-a asaltat înnebunit, dar nu într-un mod periculos, ci ca un înnecat care se agaţă de ultimul pai, dând din labele lui curbate într-un mod ciudat cum n-am mai văzut, gudurându-se şi implorând. Pentru hrană. Monica l-a mângâiat, a încercat să-l potolească, atât cât să scoată un sendviş din rucsac, dar câinele parcă nu mai avea un minim de răbdare, sărea pe ea, o invada… Cu chiu cu vai a scos mâncarea, dar nu a mai putut să o desfacă, câinele a hălpănit cu totul, cu pungă, sendvişul. Apoi ca prin minune, s-a liniştit, de parcă cineva l-a scos din priză. A mai mers o bucată pe lângă noi, bucuros şi plin de recunoştinţă, de parcă mâncase pe săturate, apoi a rămas în urmă. La câţiva kilometri mai jos , aproape de sat, am întâlnit o femeie în vârstă, slăbuţă, cu o plasă de merinde. Era stăpâna câinelui şi urca cu greu la el, odată la trei zile, să îi ducă de mâncare. Soţul ei se prăpădise în urmă cu câteva luni , el crescuse câinele la stână, acesta nu coborâse niciodată în sat. Cu toate eforturile nu reuşise să-l convingă să plece din locurile unde fusese fericit alături de cioban. Poate că bietul de el îl aştepta în continuare pe stăpân la uşa stânei, un Haciko bucovinean cu picioare încovrigate. Toţi călătorii de pe Via Transilvanica au întâlnit şi vor întâlni o vreme acest câine bolnav, dar majoritatea nu vor şti povestea lui. Aşa că o spun eu aici, cu respect pentru acest animal şi pentru stăpâna lui care face eforturi incredibile să ţină în viaţă, cât va putea, câinele soţului mort…

     Ultimul episod este mult mai prozaic şi înseamnă ceva doar pentru noi, cei şase. Şi mai mult, cred pentru mine. Am plecat dimineaţa de la Pasul Mestecăniş spre Vatra Dornei fără a mai mânca, fără a lua nici măcar o cafea, totul fiind închis la 7,30. Să pleci fără măcar să te trezească bine cafeaua e destul de inconfortabil. Aveam însă un gând şi o speranţă. Îl urmărisem pe Sebastian Munteanu care făcuse Via cu o săptămână în urmă şi ştiam că undeva la ora 11 el ajunsese la Cabana Gigi Ursu, cu o abatere de o jumătate de km. Dar aici a întâlnit o gazdă binevoitoare şi şi-a încărcat bine bateriile. Deci aveam cuvântul lui Sebastian! Însă s-a făcut 11, s-a făcut 11, 30 şi noi tot n-am dat de indicator. Prietenii mă tachinau, eu rezistam, prietenii îmi făceau reproşuri, eu rezistam ! În sfârşit dăm de indicator – dar presimţirea , piaza rea sau ce-o mai fi ne-a şoptit – ,,Dacă nu e nimeni la cabană?!’’ Eram înfometaţi la 12, dar să mai mergem aşa încă 4 ore?! În fine, am ajuns şi am văzut o poiană ca în poveşti, cabana şi ceva mai jos turla unei mănăstiri. Cred că aţi ghicit deja că era pustiu în zonă mai ceva ca în burţile noastre! Ne-am întins pe sacii galbeni din faţa clădirii şi după ceva încercări am reuşit să luăm legătura cu proprietara. Nu avea cum să  vină să ne hrănească, era în oraş, dar ne-a propus să mergem la mănăstire, la Maica Spiridona şi  să o rugăm, din partea ei, să ne dea ceva de mâncare din cele ce mai avea şi dumneaei. Ne-am cam ruşinat la partea asta – adică să te duci la o călugăriţă şi să-i ceri mâncarea proprie ! Părea cam exagerat. Am pus ruşinea pe un taler şi foamea/perspectiva viitoarei foame pe alt taler şi primul a tras brusc în sus spre cer şi s-a evaporate brusc. Aşa că doamnele au plecat în grabă spre mănăstire şi s-au întors curând cu Maica Spiridona, adânc cunoscătoare a slăbiciunilor noastre omeneşti, cum am văzut mai târziu. Şi cu un borcan de zacuscă, ceva brânză şi cârnaţi, slănină, ceapă şi roşie, câteva felii de pâine câte mai avea şi dânsa. Ne-a condus în bucătăria cabanei şi ne-am pus la masă. Eu am dat o scurtă privire căutând ceva anume, nici eu neştiind prea bine ce… Dar Maica ştia  - ,,Te uiţi după ceva de băut? Păi ia sticla asta, că merge bine.’’ Şi a mers. Cel mai bine, prima şi ultima palincă bucovineană, care m-a făcut să înţeleg, în sfârşit, sensul vieţii. El nu poate fi desluşit decât la Cabana Gigi Ursu din Bucovina, dacă îi ai alături pe prieteni şi pe Măicuţa Spiridona cu inima mare şi înţelegătoare a patimilor altora. Din atâtea mese bune de pe Via T., aceasta, cea mai simplă, masa primară, a fost cea mai binevenită, de care îmi voi aminti tot timpul. Să fii hrănit de o călugăriţă cu ce a mai găsit prin mica sa cămară, cu bunătate şi jovialitate, cu inimă deschisă. Cred că acesta este spiritul Bucovinei, spiritul Viei Transilvanica.  Fără să ştii, mici întâmplări de genul acesta cauţi când pleci la drum greu, o dată cu ele  prietenie, bunătate, amabilitate, dăruire, vorbe bune, suflete deschise. Asta rămâne după ce dăm la o parte greutăţile şi ostenelile traseului…

 

 

 

 

Şantier în curtea Elisabetei Rizea de la Nucșoara

     Săptămâna trecută şi aceasta s-a lucrat de zor la casa Elisabetei Rizea. Până joi trebuia ca meşterii să termine tot ceea ce şi-au pus în plan. Şi în bani, căci aici s-a aplicat vechiul proverb românesc -  ,,Să te întinzi cât îţi este plapuma’’. Mare păcat că meşterii vor pleca şi cine ştie când vor mai veni şi pentru ceea ce a rămas.

     Dar destul cu lamentările. Ce s-a făcut până acum?

     Popii noi de stejar ai prispei sunt montați. Parapetul şi el aproape gata. Zona foarte deteriorată din spate, cu cele două mici cămăruțe a fost refăcută integral după forma originală, lățuirea a fost realizată.

     Este un pas bun pentru primăvara asta, acum speram că vom strânge bani cât mai curând şi poate, în toamna, să readucem meşterii maramureşeni în curtea de la Nucşoara. Dar avem nevoie de ajutorul dvs, aşa cum aţi donat şi acum doi ani, acum un an, poate o veţi face din nou. Vă mulţumim!

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

Titular cont: Asociatia Elisabeta Rizea reprezentata de Vîrvoreanu Bogdan

 

O mai ţineau doar rugăciunile…

 

       Astăzi am mai primit câteva informaţii despre starea în care se găseşte casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. Matei, coordonatorul proiectului CER, mi-a spus că stâlpii prispei erau atât de afectaţi încât meşterii maramureşeni au rămas de-a dreptul uimiţi cum de nu s-au prăbuşit, antrenând şi căderea casei. Până la Crăciun nu credeau că ar mai fi rezistat, deci intervenţia actuală e de-a dreptul salutară!

     ,,Au mai ţinut-o rugăciunile! – mi-a completat inspirat Matei. Poate şi rugăciunile celor de dincolo…

      În locul lor au fost plantaţi pentru eternitate inimi de stejari maramureşeni. O idee foare interesantă culeasă de la Matei este şi aceea că nimic nu va fi aruncat la renovarea casei, iar ce nu va mai putea fi folosit va fi oferit muzeelor şi caselor memoriale ale rezistenţei anticomuniste din toată ţara. Şi astfel seminţele memoriei nucșorene vor ajunge peste tot unde va fi nevoie de ele !

      Aş vrea la final să îi mulţumesc în mod special domnului Ion-Andrei Gherasim, preşedinte al  Fundaţiei Corneliu Coposu, care, ca şi la precedenta strângere de fonduri, a fost primul ce a sărit în ajutorul CER!

 

 

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

Titular cont: Vîrvoreanu Bogdan

Limpeziţi lumea pentru Elisabeta Rizea din Nucşoara!

 

Luni au reînceput lucrările la CER – Casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. Nu am putut ajunge încă la Nucşoara, dar am vorbit cu Bogdan, care de ani buni se străduieşte să salveze casa străbunicii sale. În toamnă se împlinesc deja trei ani de când acest proiect al memoriei a fost lansat la Palatul Elisabeta din Bucureşti. Cu banii strânşi într-o primă etapă s-au făcut lucrările cele mai grabnice – stabilizarea temeliei casei, drenaj pentru ca apa să nu se mai infiltreze şi să slăbească fundaţia, o anexă din lemn, acoperită cu șiţă, material tradiţional al zonei. Cu ceea ce a mai rămas a fost angajată o echipă de meşteri maramureşeni specialişti în restaurare pe lemn, care au lucrat inclusiv la Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti. Din păcate nu s-au strâns suficienţi bani pentru ca aceştia să termine lucrarea, deci vor munci atât cât permite punga. Aşa că a început o cursă contracronometru – orice sumă primită îi va reţine pe meşteri în casă, înlocuind cu migală lemnul sau salvându-l şi tratându-l acolo unde se poate.

                                                              

Mie mi se pare că aşa cum ani de zile Gheorghe şi Elisabeta Rizea s-au străduit să revină la ceea ce era al lor şi le confiscaseră comuniştii, aşa şi Bogdan va trece prin încercarea de a salva memoria acestor luptători, an după an, bătând la multe uşi şi având parte de prea puţine rezultate din păcate. Dar perseverenţa sa şi prietenii par suficienţi pentru a continua. Aşa că el merge înainte.

Dacă aţi auzit de Elisabeta Rizea, dacă aţi văzut filmul ,,Viteaza de la Nucsoara’’, dacă vă identificaţi cu idealurile ei şi credeţi că aţi putea spune vreodată, ca şi ea -  ,,Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea’’- atunci ajutaţi la salvarea casei sale. Puneţi o cărămidă la CER şi când veţi ajunge la Nucşoara, veţi putea zice  - ,,Şi eu am ajutat puţin aici.’’ Limpeziţi lumea pentru Elisabeta Rizea !

 

Pentru donaţii :

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

Titular cont: Vîrvoreanu Bogdan

 

 

Când Tata vine de la închisoare

        Azi este ziua doamnei Ana Blandiana. Ziua Bunei Vestiri, îmi imaginez cât de încărcată de sens a fost pentru părinţii săi !  Am început să citesc cartea pe care am avut bucuria să o primesc de la dumneaei acum câteva zile. Şi m-am oprit când am ajuns la povestea despre tatăl său, fost deţinut politic. Eliberarea sa în 1964 şi revederea cu fiica devenită între timp  din copil adult este emoţionantă şi semnificativă şi de aceea m-am gândit să o împărtăşesc aici cu toţi cei care o apreciază şi o iubesc.

 

         Sunt convinsă că accidentul tatei a avut legătură cu situaţia lui politică şi poate şi cu anii de detenţie. Ieşise din închisoare de tei-patru luni, era un om de 49 de ani. Din perspectiva de acum mi se pare neverosimil de tânăr. Dar şi atunci când l-am revăzut mi s-a părut incredibil de tânăr faţă de cum îl ţineam eu minte. Când a fost arestat avea o barbă impozantă cu două dungi albe de la colţurile gurii în jos, ceea ce îi dădea  un aer expresiv de severitate, iar părul negru era pieptănat după moda interbelică peste cap. A revenit fără barbă, cu capul foarte rotund acoperit de o perie gri şi o gropiţă în bărbie care îi dădea un aer aproape copilăresc. Uimirea mea în faţa acelui bărbat tânăr, care era cu totul alt personaj decât Tata pe care îl ţineam minte, a fost probabil la fel de mare ca uimirea lui în faţa mea, domnişoara sau tânăra doamnă care ţinea locul fetiţei pe care o lăsase. Venind din Insula Mare a Brăilei în drumul spre casă, spre Oradea, unde era Mama cu Geta, sora mea mai mică, se oprise la mine la Cluj, unde eram măritată. Nu-mi amintesc cu adevărat decât primul moment al întâlnirii, noua lui înfăţişare, încremenită ca într-un stop - cadru uimit de stop-cadrul noii mele înfăţişări, momentul lung în care ne-am privit aproape cu spaimă, şi apoi felul în care ne-am căzut în braţe plângând ca nişte copii. Nu ţin minte ce-am vorbit atunci. În orice caz nu despre ce-a fost, ci mai curând despre noi înşine, despre bucuria de a fi în familie, despre faptul că acum formez şi eu, împreună cu Romi, o familie.

A doua zi a plecat mai departe, la Oradea. Şi acolo a urmat o lungă perioadă în care casa era plină de oameni care veneau să-l vadă, să-l îmbrăţişeze, să-i vorbească, să-l încurajeze. În memoria mea mai era o asemenea situaţie, cu mulţi ani în urmă, iar eu aveam doar vreo 6-7 ani. Era preot într-un cartier de lângă gară, locuit de ceferişti care, pentru că aveau programul 12 ore cu 24, în timpul liber îşi lucrau bucăţile de pământ din satele din jurul oraşului, erau jumătate muncitori, jumătate ţărani, foarte credincioşi şi extrem de ataşaţi de tata. Îmi amintesc cum la întoarcerea acasă a a tatei se făcuse în stradă o lungă coada de oameni care intrau pe rând să vadă dacă e sănătos, îl rugau să povestească. Era în 1948-1949, arestarea cuiva era ceva rar, neobişnuit. Şi tata povestea. Acum în 1964 nu mai era întrebat, cei care veneau să-l vadă erau intelectuali, prieteni ai tatei, unii fuseseră şi ei în închisoare de-a lungul anilor, tuturor le era frică, unii încercau chiar să-l oprească să povestească, dar tata răspundea ,,Trebuie să se știe’’ – şi povestea.

Am citit între timp, în sfertul de secol de la Sighet, sute de cărţi de memorii de închisoare. Toate semănau cu ceea ce povestea Tată, dar cel mai bine îmi amintesc de atunci relatările despre conferinţele care se tineu în închisoare de către mari specialişti în diferite domenii, despre faptul că închisorile erau adevărate universităţi, ca o dovadă că spiritul, spunea el, poate să se ridice deasupra suferinţei.

Apoi a urmat o perioadă de depresie, în timpul căreia, nefiind reprimit la Biserica cu Luna, catedrala ortodoxă unde fusese preot în 1959, momentul arestării, se simţea fără rost şi nu reuşea, ca toţi cei ieşiţi din închisoare, să se simtă acasă în lumea care se schimbase între timp. Pe acest fond nervos – care era evident legat de tot ce se întâmplase – a avut loc accidentul. Deşi era absolut nepriceput şi lipsit de simţ practic, a vrut să o ajute pe Mama, care făcea curăţenie şi, fără ca ea să observe, a pus pe foc, ca să se omogenizeze, amestecul de parafină şi petrosin cu care se curăţa pe vremea aceea parchetul. Amestecul a luat foc, el a încercat să îl ia de pe aragaz, focul l-a cuprins şi, speriat, a ieşit în curte unde a ars ca o torţă. E un capitol în Fals tratat de manipulare.

( Serenela Ghiţeanu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana)

 

100 de ani de la nașterea lui Toma Arnăuţoiu

      În august 2021 am primit o invitaţie de la doamna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu pentru a participa la un eveniment dedicat tatălui său, Toma Arnăuţoiu, la Câmpulung Muscel. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât altă dată nu am putut să ajung la vernisarea unei expoziţii la care aş fi dorit să merg. Mi-am amintit ce mult a însemnat pentru mine să particip acum şapte ani la un concert susţinut de dumneaei chiar la Fortul 13 Jilava. Era prima oară când muzica se făcea  auzită în fostele celule prin care au trecut mii, zeci de mii de oameni, ca o exorcizare făcută nu prin rugăciuni, ci prin sunete, o alinare simbolică a nedreptăţii şi suferinţei.

        Evenimentul la care am fost prezent a fost compus din două părţi – prezentarea unui film documentar realizat de doamna Cristina Chirvasie - ,,Toma Arnăuţoiu, aripa din stâncă’’ şi un spectacol de muzică şi versuri din literatură de detenţie susţinut de doamnele Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu la vioară şi Cristina Chirvasie ca recitator.

       Toma Arnăuţoiu s-a născut pe 14 februarie 1921, dar condiţiile din pandemie cred eu, au împiedicat susţinerea spectacolului în februarie. Chiar şi acum în august, în Sala Centrului Cultural Apa Sărată, au fost luate măsuri pentru a se asigura siguranţa participanţilor. Gazda a fost domnul Emil Hagi, care cu multă generozitate a oferit sala Muzeului Automobilului Roman, un loc în care te pierzi într-o altfel de istorie românească.

       Am vizionat filmul cu curiozitate, gândindu-mă şi la faptul că este un film –document care ar trebui vizionat de elevi, unul dintre acelea despre care în Memorialul Durerii se spune că este ,,o istorie care nu se învaţă la scoala’’. Însă în cazul meu, am urmărit de mulţi ani ca aceasta istorie să se înveţe şi la şcoală, ca elevii să afle că nu toţi românii au acceptat cu capul plecat regimul impus de sovietici. Ba mai mult de atât, ne putem găsi modele printre partizanii din munţi, printre cei care au demonstrat că sunt demni şi curajoşi în faţa unui tăvălug teribil care a transformat lumea de până atunci în lacrimi, sânge şi cenuşă. Filmul a fost emoţionant, mi-a plăcut atât modul cum a fost scoasă la iveală povestea cât şi realizarea artistică. Doamna Arnăuţoiu a trăit cu intensitate momentul şi am aflat ulterior că şi pentru dumneaei era prima oară când îl vedea, aşa că emoţiile au fost pe măsură!

      În partea a doua muzica s-a împletit în mod natural cu mărturiile-document pe care doamna Chirvasie le-a citit. Până şi pentru un profan ca mine în ale muzicii a fost clar că părţile muzicale au fost alese cu mare grijă pentru a se potrivi cu textele, unele dintre ele chiar din anchetele partizanilor. Într-una  Toma relatează cum şi-a revăzut părinţii după mai bine de 5 ani, aceştia întorcându-se de la închisoare. Ceea ce spune el este încadrat în şablonul rece şi inuman al anchetei, poţi doar citi printre rânduri cât de dor i-a fost de părinţii săi, dar în acelaşi timp cât de precaut era pentru a nu se pune în pericol pe el şi pe ai lui. Nu a încercat să îi întâlnească şi să îi îmbrăţişeze, ci doar a stabilit cu ei prin intermediul Marinicăi Chirca să iasă la o anumită oră din casă. Iar Toma și Petre i-au îmbrăţişat doar cu privirea, de departe, prin binoclu…

      Mă gândesc că şi doamnei Elena Ion (Arnăuţoiu) i-ar fi plăcut tare să fie la acest eveniment, aşa cum am văzut-o în alţi ani în mai multe împrejurări, trecând peste obstacolele pe care bătrâneţea i le scotea în cale. Însă vocea dumneaei a fost auzită prin vocea doamnei Chirvasie şi mi-a amintit de întâlnirile noastre, de discuţiile de la telefon şi apoi de ultima zi în care am venit la Câmpulung pentru a o petrece pe ultimul drum. Istoria partizanilor, rudelor şi susţinătorilor este o poveste tragică a celor ce nu mai sunt, pentru care trebuie să vorbeşti ca ei să trăiască în amintire, să devină modele şi să ne îmbogăţească viaţa. Un lung şir de lumânări aprinse şi rugăciuni rostite nu la crucile lor, ci la troiţe bătute de vânt, la monumente ridicate cu greutate, ori în nemărginirea munţilor unde poţi să-ţi închipui lesne că sufletele lor încă mai rătăcesc.

      Evenimente precum cele de la Câmpulung sunt o alinare pentru familiile partizanilor, iar efortul pentru a le menţine amintirea vie se întinde pe trei decenii. Doamna Ioana –Raluca Voicu-Arnăuţoiu a reuşit să depăşească graniţele ţărilor şi pandemiilor pentru a-şi comemora tatăl şi a-i face dreptate lui şi celorlalţi partizani, aşa cum instituţiile statului nu o vor face niciodată.