Totalul afișărilor de pagină

luni, 24 februarie 2014

Ana Simion si Marina Chirca - doua surori in rezistenta anticomunista de la Nucsoara




            Le-am cunoscut in 2010 pe Ana Simion şi Marina Chirca, două surori nonagenare din localitatea Slatina, care aparţine de comuna Nucşoara. Din discuţiile cu dumnealor, dar şi cu alte persoane care le-au cunoscut sau au avut de-a face cu mişcarea de rezistenţă nucşoareană, din documentarea pe care am făcut-o,  am desprins anumite concluzii pe care doresc să le prezint în această lucrare. Cu siguranţă că studiul arhivelor ar putea să releve noi informaţii, dar de asemenea, mi-e teamă de intoxicarile securiste care ar putea aduce umbre de îndoială asupra vieţii şi acţiunilor celor două surori.
            Mişcarea de rezistenţă anticomunistă s-a desfăşurat în perioada 1949-1958 în zona munţilor Făgăraş, pe versantul sudic al acestora. Iniţial mişcarea a fost condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu, o autoritatea recunoscută de toţi participanţii şi de ajutoarele lor din sate, aşa numitele ,,elemente nedispersate’’. Rolul acestora era de a procura  arme şi muniţii şi de a colecta alimente şi articole de îmbrăcăminte. Asa cum apare într-un raport al securităţii, ,,membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături secrete, dar permanente cu banda, să activeze pentru sprijinirea materială a activităţii bandei”. Niciodată partizanii din munti n-au depăşit cifra de cincisprezece, însă au fost ajutaţi de peste o sută de persoane de-a lungul anilor din sate ca Nucsoara, Slatina, Corbi, Poenarei, Stanesti, Domnesti si altele. Din păcate, după  prima confruntare cu securitatea din iunie 1949, datorită neînţelegerilor legate de strategiile ce urmau a fi aplicate pe viitor, grupul s-a rupt, în zona Nucşoara rămânând şef locotenentul Toma Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu s-a retras spre Câmpulung şi a reuşit să scape din două ambuscade întinse de securişti după care s-a ascuns o lunga perioada de timp la marginea Câmpulungului, oraş frecventat în acea vreme de numeroşi fugari, între care Alexandru Paleologu sau cu domiciliu obligatoriu precum Constantin Noica.

        Între timp sus în munţi mişcarea a continuat cu intensificări şi lupte de primăvara până toamna şi scurte perioade de răgaz iarna. Însă în sate se lucra serios, oamenii erau arestaţi in 1949-1950, erau luaţi cu forţa la posturile de miliţie şi intimidaţi, ameninţaţi, chiar torturaţi. Foarte cunoscut este cazul Elisabetei Rizea, care a fost mediatizat mai mult dupa 1989. Căpitanul Cârnu a fost inchizitorul Nucşoarei : ,, Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a venit Carnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. “Iţi dăm 300 de lei!” “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...” M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.  Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lamba din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani... Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in cârlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut...”
        Însă nici Ana Simion nu a scăpat mai usor din mainile altor securisti. Ca în atâtea şi atâtea cazuri, si căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin grădinile Nucșoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut semne cu mâna unul din băieții lui Chirca, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul dintre părinți. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaște nimic, nu a vrut să o aducă şi pe Marinica în mâinile acestor  călăi. Mărturisirea despre acel prim contact cu securiştii e cutremurătoare - ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun unde e ăla, Gheorghe Mămăliga, că ăla l-a împușcat pe Chirca. Cum era să spui, dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toți şi-i omora din cauza mea pe toți. Mor eu una singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăștia, nu …’’ Au dus-o la sediul securității, probabil la Câmpulung, unde calvarul a continuat - ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum are polițaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecții. […] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un medic.’’

         Fiindcă a rezistat si nu a scos o vorba, a fost trimisă acasă după două săptămâni, într-o stare fizică greu de imaginat. Iată deci ce păţeau aceia asupra cărora planau bănuieli că îi sprijină pe partizani. Sora sa Marina nu a fost arestată, însă soţul şi ceva mai târziu şi cei doi băieţi, au ajuns în beciurile comuniste. Elisabeta Rizea a fost condamnată la 6 ani de închisoare, apoi Ana Simion a fost luată din nou după ce o mătuşă a lui Arsenescu din Câmpulung a mărturisit că i-a dat arme şi medicamente pentru luptătorii din munţi. Au urmat cinci ani grei de închisoare despre care mi-a relatat când cu lacrimi în ochi, când cu un zambet amar pe buze.
         La închisoare la Jilava a regăsit consătence precum Elisabeta Rizea, Laurenția Arnăuțoiu, mama lui Toma si Petre, Victoria Arnăuțoiu, soția lui Petre, Ecaterina Năstase, doamna Marinescu, soția învăţătorului Virgil Marinescu. Despre celelalte persoane nu şi-a mai adus aminte prea bine, dar erau şi doamne deosebite, ,,femei culte’’, cum le spune dumneaei.  - ,, Da, era colea 300 de persoane, m-am mai potolit când      i-am văzut. Hai că am fost noi proşti, o echipă din Nucșoara, dar când am văzut 300 de persoane acolo, profesoare, doctorițe, aviatoare, 5-6 eram de la ţară! Da’ nu m-a întrecut!  M-am ținut tare şi eu după ele şi cu lucru şi cu tot.’’ - ,, Şi studente, mititelele, a strigat la școală că nu vrea regimul ăsta şi i-a luat pe toți. Şi i-a bătut, săracii, vai de mine, ce îi trântea pe ciment, că vedeam pe fereastră. Îi trăgea așa cum e icea la fereastră şi aci îi bătea pe bieții studenți, nu făcuse nimic, decât atâta că nu le place regimul, un cuvânt. I-a distrus, i-a băgat în spital!’’ Dintre toți cei din personalul închisorii i-a ramas în minte un torționar de o răutate ieșită din comun. Era ,,unu surd, bătea până auzea el, scotea târâş şi îi bătea cu cauciucu ăla, băieții tineri de la școală. […] ăsta bătea până orăcăia omu’ sub picioare’’.
De la Jilava la Mislea au fost mutate  într-o noapte, iar în această închisoare, fostă mănăstire de maici, viața a fost ceva mai ușoară. Poate şi datorită faptului că a avut posibilitatea de a munci - ,,acolo am stat atâţia ani şi am lucrat acolo, mamă la covoare d’astea persane care se pune pe jos şi la croitorie.’’Aveau o normă zilnică de îndeplinit, dar ea, obișnuită de acasă cu munca, reușea să o realizeze şi mai apuca să le ajute şi pe ,,doamne’’. Într-o zi  nu a reuşit să termine norma fiindcă i se stricase maşina şi nu îi fusese reparată. Un gardian a venit şi a întrebat care este Ana Simion şi a luat-o la carceră. ,,Hai s-o fac şi p’asta, că n-o mai făcusem!’’La carceră i-a adus o felie de pâine şi o cană cu apa caldă, dar ea i-a spus cu obrăznicie că ,,Nu mănânc, nu mi-e foame, dacă n-am făcut norma de ce să mănânc? A plecat nevlegul cu ele în mână!’’ Dar s-a întors repede fiindcă toate deținutele ce erau la masă au refuzat să primească hrana fiindcă fusese închisă la izolare fără vină - ,,Hai că parcă  le-ai momit p-astea, nu mănâncă nici una fără tine şi nu pot să le pedepsesc pe toate!’’Impresionantă solidaritate a deținutelor care nu poate să demonstreze decât că Ana Simion nu era o persoană oarecare, ci una care merita să se riște pentru ea chiar o osândă comună. Era cu siguranță o femeie care prin felul ei de a fi şi de a se purta, prin ajutorul pe care îl acorda, a putut stârni un sâmbure de revoltă în masa politicelor nemulţumite că e pedepsită pe nedrept.

             În timpul când si-a ispăşit pedeapsa, sora ei Marinica i-a ajutat constant pe cei din munţi, chiar dacă se schimbase mult situaţia şi în rândul lor. Într-adevăr, în perioada 1950-1952, datorită acţiunilor susţinute ale organelor de represiune, numărul partizanilor se micşorase simţitor. Unii au pierit în confruntările cu trupele de securitate, alţii au fost arestaţi, astfel că, în caţiva ani doar fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria Plop se mai găseau în munţi. Ei îşi făcuseră pentru iarnă un adăpost destul de sigur langă Poenărei la Râpile cu Brazi. Erau căutaţi în  continuare, însă datorită faptului că acţiunile armate încetaseră, situaţia era mai calmă decât în perioada precedentă. În 1955-1956 se termină perioada de detenţie  a mai multor locuitori ai Nucşoarei, între care Elisabeta Rizea şi Ana Simion. Prima a aflat chiar de pe scara de autobuz, când ajungea acasă, că ,,băieţii sunt bine’’, de la preotul Ion Constantinescu, iar pe Ana Simion au căutat-o acasă Toma si Petre fiindcă sperau să le dea veşti despre mama lor, arestată şi ea. Traumatizata, Ana Simion i-a respins initial. ,,A venit în casă peste mine şi n-am vrut să vorbesc cu ei, m-am suit în pat, am tras pătura peste mine, că voi nu știți de unde vin eu, că am făcut 5 ani de zile, mă băgați iară în pușcărie!’’ Toma a încercat s-o liniștească spunându-i că acum sunt aprovizionați din străinătate cu avionul şi nu mai au nevoie de ajutorul ei.
           Ulterior, ca si Elisabeta Rizea, a reinceput sa ii ajute cu alimente, cu haine, cu informatii. La fel sora şi cumnatul său despre care spune că ,,ea cu bărbatu-său, a fost moartă după ei’’. În ultimii ani până luptătorii au fost prinși, s-au ascuns, dupa cum spuneam, la Râpele cu Brazi. Îşi aduce aminte, că odată când a venit în zonă ca să ajute pe o fată la strânsul fânului, aceasta i-a arătat un loc unde se zicea că ar trăi Arnăuţoii. Altfel, niciodată nu a ajuns acolo, fiindcă ,,trebuia să-i anunți, ca trăgea[…] ce, mai avea încredere, trăgea în noi!’’Alimentele ajungeau la fugari fie când aceștia riscau şi mergeau la locuințele surorilor, fie prin intermediul preoților Andreescu si Constantinescu la care acestea le lăsau. Odată  a trimis - o sora ei Marinica împreună cu unul dintre copii ei într-un loc de pe Valea Vâlsanului ca să le lase ceva alimente ,, şi am orăcăit acolo pe pârâul ăla să vină ăştia ai lui Arnăuțoiu, şi am zbierat cu bietul copil şi n-a venit nimeni !’’ În cele din urmă au cules ciuperci şi s-au întors acasă târziu în noapte rupţi de oboseală.
            Ana Simion i-a cunoscut destul de bine şi pe cei din familia Jubleanu, a căror tragedie o înduioșează profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu ! şi mă-sa ! într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o; ce mai femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău , vezi tale soarta, ce le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți? ‘’ Cu obidă zicea despre securiștii care le-au distrus viața - ,,Ăştia a fost câinii din lume, alte arătări, să omori tu omu’ în bâte, să iei tu bani pe bătaie! Oameni de valoare, învăţători şi preoți; da’ preoții ăştia n-avea vină de loc, le-a dat mâncare, le-a fost milă de ei, şi ai noștri din Nucșoara la fel.’’
            De mare ajutor au fost in perioada cand s-a nascut  in munte  Ioana, fiica Mariei si a lui Toma. Ana Simion îşi aducea bine aminte cum Maria venea uneori noaptea cu copilul mic de câteva luni să caute de mâncare. ,,Era o fată inimoasă, ce-a mai amărât, să târăşti tu de un copil în spinare, nemâncat; copilu’ plângea de foame, ea  n-avea ce-i da!’’Acest episod a revenit în memoria sa de câteva ori în timpul discuției noastre şi, de fiecare dată, vocea i s-a înecat a plâns. Au trecut 50 de ani, dar această femeie cu suflet mare încă mai retrăia durerea mamei ce alerga hăituită în munte încercând să înăbușe scâncetele de foame ale fiicei sale. La fel si sora sa Marinica Chirca isi aminteste bine de mama si copil, de cum le-a ajutat, de botezul care s-a petrecut in ascuns la Poenarei, preot fiind parintele Ioan Constantinescu si fiica sa Iuliana care a ţinut-o în braţe pe micuţa Ioana. Doi ani mai târziu va plati cumplit acest gest creştinesc, intrând în închisoare însărcinată în luna a şaptea, născând acolo şi trebuind să renunţe la fetiţa ei pe care a numit-o simbolic Libertatea, pentru şase ani lungi si grei.
             În 1957-1958 securistii s-au apropiat foarte mult de rezolvarea cazului banditilor si teroristilor de la Nucsoara, cum ii numeau. După un scenariu demn de un film politist, au planificat pana in cele mai mici detalii prinderea ultimilor partizani. Un lucrator din servicii a fost infiltrat in zona sub pretextul ca il inlocuieste pe un gestionar la magazinul satesc Slatina. În cateva luni s-a apropiat extrem de mult de surorile din Slatina, mai ales de Ana, careia i-a facut o curte asidua. Ajunsese una dintre cele mai invidiate femei din zona, caci Vasile Linie pe numele sau de faţada, o răsfăţa, avea grija de ea, începusera sa se comporte ca un adevarat cuplu si chiar aparusera planuri de nunta. În discuţia cu Ana Simion, aceasta nu s-a aratat prea dornica sa vorbim despre subiect, care era unul extrem de delicat şi dupa atăţia ani. A afirmat  că a ştiut de la inceput cine este respectivul, că i s-a spus de la Sfat că persoana este de la securitate şi are şi doi copii, iar apoi ,,se cunoştea pă mersură, că avea mersură de colonel, nu de gestionar. Păi eu făcând atâţia ani, nu l-am cunoscut  cine e?’’Într-adevăr fusese rugată  să le pregătească ea mâncarea, lui şi altor două persoane, fiind plătită pentru aceasta. Inițial securistul a vrut să ajungă în preajma Marinicăi, însă ea avea un copil cu piciorul rupt, zăcea la pat şi de aceea l-a trimis la sora ei pentru a-l ajuta cu pregătirea alimentelor. În mai multe rânduri acest Vasile Linie a adus vorba despre partizani, exprimându-se cum că, daca ar ști unde sunt, s-ar duce şi el să li se alăture în lupta contra regimului. Având însă suspiciuni, nu i s-au dat nici un fel de informații despre grupul Arnăuțoiu. La întrebarea mea daca a plecat într-o călătorie cu acesta în Ardeal în timpul căreia ar fi fost arestați chiar în tren sub pretextul că transportau țuică şi au fost apoi anchetați de securitate, mi-a răspuns că ,,Nu e adevărat mamă, nu e adevărat, că v-aş spune -  iote ce s-a întâmplat, că acu s-a trecut toate;  a mințit el, ca să nu rămâie de prost, că l-am păcălit, cum a venit așa a plecat, că el a venit să câștige ceva în comună, nu a câștigat nimic.’’
            Adevarul este că lucrurile au mers mult mai departe. Plecarea la Miercurea Ciuc, la o aşa zisă rudă a lui Vasile Linie a avut loc, la fel şi interceptarea celor doi pe motivul că transportau ţuică pentru a o vinde ilegal. Se pare ca, într-o noapte groaznică în arestul miliţiei de la Sfântu Gheorghe, Ana Simion a fost nevoită să dea un nume – cel al preotului Nicolae Andreescu din Poenărei. La venirea precipitată acasa, cu remuscari şi cu multe temeri pentru viitor, cu durerea in suflet că relatia în care îşi pusese încrederea fusese o simpla manevra, s-a intalnit cu sora sa si au luat o hotarare foarte grava, aceea de a fugi din Nucsoara. Ana Simion a lasat un bilet de adio lui Vasile Linie in care îi spunea ,, nu mai suport situatia aceasta, simt ca nu mai pot sa traiesc; sa nu te superi pe mine pentru ceea ce fac; eu plec; sa ai insa grija sa dai si pentru mine o paine de pomana. ’’  Şi au plecat amandoua  în plină zi spre Câmpulung, însă acolo au ajuns la un baraj al miliției şi fiindcă s-au temut să nu fie recunoscute s-au întors pe Valea Doamnei în Corbi. Aici au fost găzduite de Ion Florea, finul Marinicăi într-un pod de grajd pentru aproape 5 ani cu câteva întreruperi. Ana nu a stat permanent în Corbi, căutându-si şi alte gazde - ,,… eu am stat la schit la Slănic, le-am spus la călugări că m-a bătut soțul şi nu mă mai primește acasă, că dacă oi spune că sunt fugită îi ia şi pe ei, dar aşa dacă m-o prinde, să rămâie ei, că eu sunt vinovată, că i-am minţit şi m-a primit de milă, aşa spuneam şi scăpau, că îi lua pe toţi’’. O vreme a rămas la mănăstire, dar când în apropiere a început exploatarea forestieră a unei păduri la care lucrau şi muncitori ce o cunoșteau, a fost nevoită să plece din acest loc ascuns şi ferit privirilor fiindcă ar fi ajuns să bage ,, oamenii în belea, îi chinuie pentru noi degeaba’’.Viaţa de fugar a continuat  cu multele ei necazuri - ,,am umblat noaptea prin sat, pe la niște fete, am amărât mult, mamă, nu te primea nimeni că îi era frică că îi ia şi pe ei; dar fetele astea era mai simple, ne-a mai ţinut într-un pod de grajd, ne-a mai adus mâncare acolo.’’ În cele din urmă au fost prinse în anul 1963 cum altfel decât tot prin trădare – au fost pârâte de un pădurar sau brigadier pe nume Ungureanu care avea strânse legături cu securitatea.
            Au fost judecate si condamnate la 15, respectiv 10 ani de inchisoare, dar norocul lor a fost ca in 1964 a aparut acel decret de eliberare al tuturor detnutilor politici si s-au intors acasa, unde viata a fost teribil de grea. Nu mai aveau nimic, totul le fusese confiscat si cu mare greutate au primit inapoi casutele lor modeste. Anul de inchisoare a fost unul relative lejer pentru Ana Simion, care mi-a spus ca atunci a fost mai bine fiindca nu au mai batut-o, insa pentru sora lucrurile au stat altfel, Marina fiind bagata intr-o celula cu regim de izolare totala. Daca nu ar fi aparut decretul de eliberare, cu siguranta ca ar fi fost exterminate.
            Cu lacrimi in ochi, Marina Chirca mi-a povestit cum, dupa intoarcerea acasa,  i  s-a refuzat chiar si pâinea cea de toate zilele, reproşându-i-se de către vanzatorul de la magazin că pentru bandite nu au paine.
Ana Simion mi-a zpus că ,, Acasă era toţi ţiganii, trei-patru rânduri de ţigani cu copii cu tot”. După o vreme, când i s-a restituit casa, a fost chemată la primărie chiar în noaptea de Înviere şi i s-a spus de către contabil  că nu are dreptul decât la casă, nu şi la curte sau grădină -  ,,să mergi așa, să intri pe potecuță numai în casă.’’ Aceste cuvinte au stârnit furia Anei care l-a blestemat să moară înțepenit pe scaun, căci ea îşi ispășise pedeapsa cu vârf şi îndesat . ,, Şi aşa a murit, înțepenit pe scaun la sfat, cum i-am zis, așa a murit!’’ Dar viața trebuie să continue -  ,, Şi o iau iar de la lingură, nu era nimic!’’ In primele săptămâni nu a avut nici ce să mănânce, dar nici nu s-a dus în sat să ceară la lume. A adunat zmeură şi a dat-o unei fine în schimbul a două pâini. Era privită cu dispreţ şi răutate şi considerată o bandită de mulți din sat. ,, Era dușmani pă noi că am făcut pușcărie, am fost contra lor, că era comuniști mulți, toate amarurile era comuniști, nu era oameni de valoare la noi să zici că e un om care a intrat în ăştia.’’ Iar unii din sat ,,mai era şi rudă cu noi unii, s-a trecut în partid, ‚’ceai că s-a trecut la Dumnezeu să-i ia, așa era de bucuroși  că  i-a băgat în samă!’’
Anii au trecut, lucrurile s-au mai calmat, s-au mai asezat, amintirile s-au mai estompat. A venit apoi momentul 1989 şi libertatea dupa care au jinduit atat cei de la Nucsoara. Însă în zonă s-au manifestat încă din primii ani niste conflicte mai mult sau mai puţin mocnite între cei ce au suferit, au luptat, si-au pierdut proprietăţile şi ceilalţi care au profitat de această situaţie. O voce puternică şi curajoasă a fost cea a Elisabetei Rizea, care a devenit si simbolul rezistenţei anticomuniste din zona Fagaraşilor. Surorile din Slatina au ramas în anonimat, mai ales ca asupra lor plana o nemeritată acuzaţie că ar fi trădat cauza partizanilor. Unele cuvinte aruncate de Elisabeta Rizea, dar şi de fiica ei, Elena Belu pe care am întalnit-o anul trecut m-au facut să înţeleg că,  într-un anume fel,  s-a ,,confiscat’’ contribuţia adusă de cele doua surori la acţiunea din zona Nucsoara. Îndrăznesc să spun, că, fără nicio umbră de îndoială, Marina Chirca, aflăndu-se toata perioada în care au activat partizanii în libertate, i-a putut ajuta pe aceştia în cea mai mare măsură, alături de familiile preoţilor Constantinescu şi Andreescu ce i-au ţinut în ultimii cinci ani la Poenărei. De altfel si Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu a afirmat într-un interviu că îi sunt foarte dragi surorile Ana si Marina fiindcă ele i-au sprijinit cel mai mult pe părinţii săi. De asemenea,  ea o considera pe Marina un adevărat stâlp al rezistenţei de la Nucsoara, o femeie care s-a implicat încă de la început în aceste acţiuni, timp de nouă ani slujind cauzei cu o abnegaţie greu de imaginat. A fost printre puţinii sustinători care au ştiut toate evenimentele importante din cadrul grupului, care a alimentat pe luptători atât cu hrană cât şi cu muniţie şi arme, a strâns informaţii, a fost mereu în preajma familiei Arnautoiu, sfătuindu-se şi încurajându-i dupa venirea părinţilor celor doi  fraţi de la închisoare. Discretia, generozitatea si integritatea morala a facut din aceasta femeie un reper, iar Ioana - Raluca Voicu - Arnautoiu a inteles foarte bine aceste lucruri, asa cum rezulta din aprecierile facute, din grija cu care le trateaza pe Marina, dar si pe Ana. Aceeasi impresie am avut-o si eu de cate ori m-am intalnit cu Ana Simion si cu Marina Chirca. Din păcate acum câteva luni sora cea mica, dupa o lunga suferinţă, a trecut la cele veşnice. Îmi amintesc de ultima întalnire, când, dupa ce am discutat de boala dumneaei şi de eforturile ce le făcea să meargă la Bucureşti să se trateze, mi-a oferit câteva ouă ca să nu plec ,,cu mâna goală’’. Niciodata nu am plecat cu mâna goală şi îi sunt recunoscator pentru toate momentele în care ne-am putut întâlni si mi-a putut povesti, deşi era atât de bolnava încât abea putea să vorbească.
Surorile din Slatina mai au ceva deosebit în comun, o credinţă adâncă şi curată, dublată de un îndemn permanent pe care ţi-l adresează - ,,să ai credinţă, mamă, să ai credinţă!’’ De altfel, Ana Simion şi-a găsit mereu un reazem în anii grei ai detenţiei şi după aceea în ortodoxism şi fiecare lovitură dată necredincioşilor şi turnătorilor a explicat-o prin aplicarea justiţiei divine.  Credința ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi creştinesc au susținut-o în toată această perioadă.  De asemenea, avea o părere de neclintit că Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti tuturor după binele sau răul pe care l-au făcut. Ea il vedea bine pe Ion Chirca, cel care a trădat-o ca ,, zace de ani în pat, numai cât m-a chinuit pentru el’’. Tanti Ana așteapta ca justiția divină implacabilă să se înfăptuiască. În lunga ei viață a văzut multe şi credea că, într-un fel, Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracteriza sec şi semnificativ ,,Niște prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai găseai!’’ De asemenea si brigadierul Ungureanu care avea strânse legături cu securitatea si a dat-o in mana acesteia in 1963 ,,a zăcut ce nu s-a pomenit’’ înainte de a muri. ,,Şi a murit şi eu am rămas, un hoţ!’’
Credinţa puternică şi frica de Dumnezeu le-au ţinut pe aceste femei simple, dar darze si asa imi explic eu actiunile lor din acea perioada tulbure. Nu se poate vorbi la ele de o ideologie anticomunista, ci de o ură îndreptată împotriva comuniştilor şi a securiştilor, cei care lucrau ca să menţină prin forţă o orânduire represivă şi brutală. Aceste femei aveau un simţ politic rudimentar, dar sănătos ce le indica atât – asta e rău, asta e bine – lucru suficient şi au ales să slujească binele în acea lume nouă în care toate valorile se răsturnaseră cu susul în jos. Educaţia primită de la părinţi şi mila crestinească au fost alte doua resorturi puternice ce le-au făcut să fie trup şi suflet alături de mişcarea de rezistenţă din zona Nucşoarei. Cei pe care îi ajutau erau foştii lor colegi de şcoală, oameni ai satului, fiii învăţătorilor pentru care nutreau un respect profund şi îi urmau în acţiunile lor cu încredere. Încrederea în judecata lor superioara a fost alt imbold care le-a impins să sprijine pe partizani, ca şi promisiunile făcute iniţial de Gheorghe Arsenescu despre ajutorul pe care îl are mişcarea de la Legaţia franceză, de la puterile occidentale, de asemenea şi teama de a nu se realiza în zona de catre comunişti colhoz ca la ruşi.
Marina Chirca trăieşte şi rememorează acele vremuri trecute, crude, dar eroice. Ana Simion a plecat spre o viaţă mai bună şi mi-a lăsat nişte cuvinte pe care vi le transmit şi eu, pe care le consider un îndreptar, un crez şi un sprijin în viaţa acestei femei deosebite:  - ,,Toate e cu Dumnezeu, faci rele, rău îţi dă Dumnezeu. Numai dacă gândești rău, degeaba muncești, nu-ţi ajută Dumnezeu!’’





Ana Simion s-a stins in anul 2011, sora ei Marina Chirca in septembrie 2013. Au dus cu ele in mormant secrete si o alta lume, cea a haiducilor musceleni. Dumnezeu sa le ierte si sa le odihneasca!