Totalul afișărilor de pagină

duminică, 10 septembrie 2017

Cu emotii la Festivalul de pe Valea Pacurarului

            Vacanţa mare a luat sfârşit şi odată cu ea vara care acum ceva timp părea veşnică şi nimic nu ne dădea de înţeles că nu este astfel. Elevii se pregătesc de un nou început, părinţii aleargă să le cumpere cele necesare, profesorii fac ultimele pregătiri pentru a-i primi cât mai decent în şcoală.
            Ultimul eveniment înainte de startul unui lung semestru a fost în localitatea noastră Festivalul Ţuicii de pe Valea Păcurarului, organizat pentru prima oară toamna, a doua zi după Nasterea Maicii Domnului. Elevii noştri au fost solicitaţi să participe şi timp de aproape două săptămâni s-au făcut eforturi intense pentru ca prezenţa lor să fie una care să onoreze şcoala. Eforturi cu atât mai lăudabile cu cât copiii au fost în vacanţă şi ştie toată lumea că nu-i uşor să renunţi la zilele tale libere. În fine, s-au făcut repetiţii intense cu ajutorul  doamnelor Maria Pulpea şi Nicoleta Tronaru, s-a lucrat la măşti şi brăţări pentru standul şcolii, activitatea fiind supervizata de doamna Emanuela Nedelcu.
          Sâmbătă de dimineaţă copiii au fost prezenţi pe Valea Păcurarului, îmbrăcaţi în costume populare, veseli, dar şi emoţionaţi, fiind pentru prima oară când urcă pe o astfel de scenă.



       O prima surpriză oferită lor a fost întâlnirea cu domnul Ioan Rodoş, meşter popular din Nucşoara  specializat în sculptura în lemn. Un om cald, apropiat de copii. Intr-un chip firesc  i-a atras, le-a explicat câteva elemente de bază, le-a spus mici istorii şi anecdote. Apoi i-a implicat într-un concurs, a cărei idee era că ei să şlefuiască nişte mici obiecte, jucării ale copiilor de altădată. Apoi, acestea prin vraja suflată de dl Rodoş, urmau să zboare cât mai sus, câştigătorul primind un mic cadou din partea sculptorului.










                                         


                                         

         Concursul de ,,zbor’’ a fost urmărit cu mare interes de către elevi şi, poate, şi de publicul format din consătenii noştri, perechi ce au trecut de 50 de ani de căsnicie, premiate de către dl primar Nicolae Pană.








Si ultimele pregatiri !



      După premierea amintită, a început cu emoţii spectacolul şcolarilor. În debutul programului Rebeca Miuţă a recitat  poezia ,,Festival la Cosesti'' de Nicolae Braniste, compusa pentru acest eveniment.





    Apoi pe scenă au urcat Cătălin Vezeteu şi Vlad Nedelcu, care au interpretat  ,,Mă dusei la târg’’.




                                         

     Au urmat Anne Marie Mazilescu şi Vlad Nedelcu cu piesa ,,Ţânţarii’’, preluată de la Ada Milea, preferată a băiatului meu.






Gata, au scapat ! !



        A venit rândul celor mai mari să ne arate cum s-au pregătit, Bianca Vlad interpretând două piese - ,,Lupii’’ şi ,,Cântec despre Bucovina’’.  Colegele ei au jucat apoi pe scenă sarbe si hore.








      În final, Leo Bujor, fostul elev al Şcolii Leiceşti, un talentat chitarist, ne-a încântat cu melodiile sale.




                                       

         Emoţiile au luat sfârşit şi copiii au revenit la stand unde au încercat să vândă din produsele făcute cu atâta migală zile în şir. Standul nostru era  însă situat lateral faţă de drum şi de aceea puţin vizitat. Aşa că strategia de marketing a trebuit schimbată din mers şi obiectele prezentate acolo unde oamenii erau strânşi într-un număr mai mare. Această schimbare, plus o mână de ajutor acordată de doamna Nicoleta, au făcut ca în următoarea oră să dispară toate produsele copiilor. Acum ei regretau că nu au lucrat mai multe !







       Doamna Lili Dima de la Şcoală Primară Petreşti a organizat un atelier de lucru manual cu elevii dumneaei.
  




     Lângă noi se aflau elevii de la Centrul de Olărit care făceau demonstraţii ale acestui meşteşug atât de răspândit odinioară în satul Petreşti.







       Şi cu voia dumneavoastră mă plimbam şi eu pe ici pe colo, încercând să surprind o lume în imagini!


joi, 20 iulie 2017

Memoria ca formă de justiţie - studiu de caz: Constantin Mitoi din Dârmăneşti

       În primăvara anului 2014 l-am întâlnit pe Titu Mitoi şi pe mama sa, Florica, acasă la dumnealor, în Dârmăneşti. Ştiam de mult de tatăl lui Titu, învăţătorul Constantin, care fusese deţinut politic în perioada 1958-1964, dar nu se făcuse încă vremea ca să-i cunosc pe cei doi mai bine. Într-o zi de mai tanti Florica şi-a amintit de sacul de haine cu care venise soţul său de la închisoarea de care nu le vorbea niciodată. Ca şi cum lucrurile pe care le pătimise acolo erau atât de teribile, încât nimeni, nici soţie, nici fiică, nici fiu, nu ar fi trebuit să afle o câtime. Atunci, la rugămintea mea, sacul ascuns mai bine de jumătate de secol în podul casei, a fost scos la iveală. Un moment emoţionat pentru ei, dar şi pentru mine.











        I-am rugat să îmi dea hainele pentru a le duce la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, peste câteva luni... Iar ei mi le-au încredinţat. Despre aceasta am scris în alt articol şi reiau câteva din cele de atunci:


      <<În sfârşit, a doua zi, pe 26 iulie, domnul Rusan m-a chemat înainte de conferinţa domnului Jardar Seim şi, cu emoţie, am dezvăluit şi prezentat aceste haine care aduc o mărturie atât de elocventă, materială, despre condiţia de deţinut politic în timpul regimului lui Dej. Ele îşi vor găsi locul într-una din sălile Memorialului, iar eu aduc acest omagiu, cu prietenie, familiei Mitoi, pentru tanti Florica, fiica sa Rodica şi Titu, fiul ei care a avut atâtea de suferit ca şi copil, adolescent, apoi om matur din pricină că omul care a locuit aceste haine a fost tatăl său ! Titu era mereu pus să scrie - ,,ocupaţia tatălui’’ şi invariabil respins pentru că era un pui de bandit !  

        Pentru mine acest moment a însemnat ceva – o mică alinare, o repunere în drepturi, o recunoaştere pentru memoria unui om care a suferit cumplit în închisoare şi a fost urmărit şi silit să treacă periodic pe la Securitate după eliberare. De aceea nici nu a povestit vreodată despre ceea ce a trăit, vrând să-şi scutească familia de necazuri şi întristări şi mai mari. Un om discret, un soţ şi tată grijuliu, un om altruist ce a salvat viaţa unui coleg de detenţie, singurul care l-a vizitat după 1964. Constantin Mitoi se află acum în Memorial, povestea sa, asemenea celei a mii şi zeci de mii de deţinuţi politici nu s-a pierdut, trăieşte, eu am transmis-o mai departe, aşa cum mi-a fost relatată de soţie şi fiu. Pot spune astfel că învăţătorului Constantin Mitoi i s-a făcut o reparaţie morală şi sunt atât de mândru că am contribuit la aceasta!>>





                                           




      Au trecut trei ani de la acest episod. Promisiunea a fost de a se expune într-una din camerele ce urmează a fi amenajate. Până mai deunăzi nu am mai întrebat ce s-a întâmplat cu ele, însă azi Andreea Carstea mi-a trimis fotografiile primite de la colegii ei de la Memorialul Sighet.

       






      Acum pot spune că s-a mai făcut puţină dreptate, puţină justiţie. Iar memoria ca formă de justiţie a funcţionat în cazul lui Constantin Mitoi din Dârmăneşti de Argeş !

joi, 13 iulie 2017

CUM SĂ EVIŢI UN CURS DE ISTORIE A REPRESIUNII COMUNISTE


     Acum nouă ani am participat la prima Şcoală de Vară de la Sighet pentru elevi şi profesori, lucru ce a avut o importanţă extrem de mare pentru mine ca profesor, dar mai ales ca om. Din 2008 am început să predau cursul opţional ,,Rezistenţa anticomunistă şi represiunea în Argeş-Muscel’’ şi m-am implicat în alte activităţi legate de istoria recentă. De curând am primit de la dna Ana Blandiana cartea ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ având în centru preocupările domnului Romulus Rusan din ultimii douăzeci de ani. Mai jos redau acest articol, atât de semnificativ şi de actual.





          Cu o jumătate de an în urmă lansam un concurs de admitere la Şcoala de Vară (ediţia a XI-a) care avea să desfăşoare la Memorialul Sighet între 14 şi 21 iulie. Temna concursului consta în descrierea unui curs de istorie a represiunii comuniste. Este inutil să spun că intenţia era de a determina prin această şcoală-antrenament - condusă de Stphane Courtois introducerea urgentă a acestui curs în programa şcolară. Era de altfel una din recomandările Raportului de condamnare a comunismului şi Ministerul Educaţiei a acceptat să ni se asocieze, ca partener, susţinând financiar prezenţa a cincizeci de profesori secundari.
         Pentru a sugera pasiunea cu care tema şcolii de vară şi implicit a concursului — a fost primită de participanţi, voi cita câteva fragmente din lucrarea elevei Adriana Dănăilă din clasa a XI-a a Liceului „Vasile Alecsandri" din Galaţi:
       „[...]Comunismul a devenit în România noastră, atât obişnuită să-şi uite eroii, ceva ce s-a întâmplat, a trecut şi despre care nu mai are rost să se vorbească. Românul se vrea evoluat şi a învăţat de la occidental să privească înainte. A greşit insa încercând s-o facă întorcând spatele istoriei. Azi păstrăm doar istoria glorioasă, doar ea are nevoie de publicitate agresivă. Ştefan cel Mare e cel mai mare român, că doar a câştigat atâtea şi atâtea bătălii. Restul, istoria murdară, faptul că timp de zeci ani am permis o sinucidere colectivă, trebuie uitat, ascuns, Poate să dispară. Dar de ce nu este cel mai mare român soldatul X, mort încercând să urmărească un vis prea mare pentru o naţiune care acum îl respinge? De ce nu Y, profesor mort în noaptea unei închisori doar pentru că gândurile lui luminau prea tare? De ce nu ei? De ce să-i uităm? De ce să nu recunoaştem că am greşit?
       [...] Azi generaţia mea nu prea ştie ce a fost şi cu „comunismu' ăsta" de care tot aude. Uneori mi-e teamă că nici eu ştiu prea bine. Pentru noi comunismul e o piesă de teatru cu ţin tiran căruia nu-i plăcea laptele şi care dădea pâine pe cartele. [...] Ceauşescu a devenit singurul „erou" al comunismului român. Un fel de Che Guevara mioritic. Poate mai lipsit de spiritul latino, dar în nici un caz mai puţin comercial. De fapt, noi, tinerii, îl adorăm pe Ceauşescu. Pe el şi pe Dracula. Îi luăm oriunde cu noi ca să ne reprezinte. Doi criminali în memoria unei specii apărută din pustiu, plantă fără rădăcini, denumită popular românul post-decembrist. O cultură cu astfel de specii şi subspecii va genera o naţiune slabă, indiferentă faţă de propriile-i poveşti. [...] E doar un popor adolescent, de 18 ani, care trebuie sa se redescopere, să îşi amintească de faptul că înainte de el a fost ceva. Şi o va face. Trebuie doar să înveţe cum. [...] O oră de istorie pe săptămână nu e suficientă pentru crearea unei culturi istorice. Trei-patru ore de istorie pe an nu sunt  suficiente pentru crearea unei conştiinţe naţionale, nici pentru crearea unui sentiment de implicare. Dar poate că acest aspect nu poate fi reglementat. Poate că nu cantitatea contează. Contează însă cum decurge predarea, cum ia naştere un trecut organic în realitatea existenţială a individului..."
         Între timp, şcoala de vară a avut loc, elevii sunt în vacanţă, vor intra la facultate. Prea puţini ne-au spus că se vor duce la Istorie. Li se pare o profesiune fără viitor. Numărul de ore a fost redus considerabil atât la clasele „mici", cât şi la liceu. Istoria Românilor a fost amestecată cu Istoria universală, se predă conceptual, fără nerv, necronologic, epurată de evenimente. Nu din cauza profesorilor, ci a programei. Conflictele „epice" nu prea există, ca şi cum întreaga istorie s-ar fi petrecut ca un curs de politologie sau sociologie. Şi, în consecinţă, atractivitatea a fost inlocuită cu o metodologie ternă, greu digerabilă, plictisitoare. Practic, Istoria a fost retrogradată în categoria „dexterităţilor" de pe vremuri, pusă la concurenţă cu Geografia, scoasă din materiile obligatorii de bacalaureat.
      Dar, pe de altă parte, ce vedem în afara şcolii? Pofta de epic este preluată de televiziuni, de ziare, de edituri. Vedem film cu Fidel Castro comentate elogios, filme cu Che Guevara, jurnal lui Che Guevara şi, de ce nu?, amintirile fiicei lui Che Guevara. Citim preferinţele fotbalistice ale familiei Ceauşescu, mărtu-risirile spionului Ames, viaţa lui Lenin în colecţia „Oamenilor secolului XX". Nu mai trebuie să spun că fotografia unui om politic martirizat de comunişti (dacă prin absurd ar apărea pe un ecran de televizor) ar părea a unui impostor, infiltrat în marea starlete cu prenume graţioase care ocupă spaţiul mediatie, Lumea se distrează, are tot dreptul, dar nemaivrând să ştie nimie despre trecut. Exemplul cel mai frapant despre ce se poate întâmpla şi până unde se poate ajunge vine chiar din Rusia Arhipelagului Gulag, cel ce a înghiţit zeci de milioane de morţi: în timp ce frumoasele petersburgheze din nomenclatură s-au plictisit de căţeii de companie înlocuindu-i cu „porci pitici", sondajele de opinie au ajuns să-l desemneze pe Stalin drept personalitatea cea mai importantă din istoria dintotdeauna a ţării. Odată ce cultura de consum a alungat bunul gust şi bunul simţ, tiranii sunt eroizaţi, călăii trezesc nostalgii.
         Ediţia din acest an a şcolii de vară a avut un scop bine definit: să aducă alături de elevii de liceu, beneficiarii de până acum, pe profesorii lor, pentru ca împreună să găsim posibilitatea introducerii în programa de învăţământ şi a studiului istoriei recente, adică al istoriei represiunii din anii comunis-mului. Atraşi de carisma marilor conferenţiari prezenţi în programul şcolii, elevii s-au arătat foarte entuziaşti, iar profesorii la fel, aceştia din urmă atrăgând totuşi atenţia că acceptarea introducerii va echivala cu o odisee birocratică fără sfârşit: se va obiecta că elevii sunt şi aşa destul de ocupaţi, că memoria lor este şi aşa destul de solicitată, se va pretexta că tinerii nu mai suni preocupaţi de trecut, iar aprobarea unui manual necesită luni, poate ani de comisii şi concursuri.
       Pe de altă parte, dacă aceste vor fi opţionale şi nu obligatorii (aşa cum ar fi normal), puţini directori de licee ar opta pentru ele, astfel încât s-ar ajunge la o formă fără fond.
      O altă problemă va fi lipsa profesorilor pregătiţi să predea o materie care, din păcate, nu se predă sistematic nici în in facultăţile de istorie.
       Previziunile acestea ni s-au părut prăpăstioase, încât cu asentimentul majorităţii profesorilor şi elevilor — şi bineînţeles si al iluştrilor conferenţiari — am redactat o scrisoare pe care am predat-o joia trecută la registratura Ministerului Educaţiei (cabinetul ministrului), precum şi (spre ştiinţă) la cabinetul primului ministru, urmând ca după douăzeci şi patru de ore de răgaz să trimitem textul şi presei, spre publicare.
      Reacţia ministerului a fost fulgerătoare, dar opusă comunicatului nostru: a doua zi a anunţat prin presă că din toamnă se va introduce cursul cerut, dar nu obligatoriu, ci opţional. Exact soluţia formală de care ne temeam! (la francezi, glumea Stphane Courtois, asta se cheamă „a îneca peştii"). Mai mult, deşi ştiam că mai mulţi istorici aveau în lucru avansat un manual, în aceeaşi seară o doamnă secretar de stat anunţa că lecţiile vor fi predate fără manual (o improvizaţie care aminteşte precipitata reformă a învăţământului din 1948! Doar că atunci manualul lui Mihail Roller a fost terminat de urgenţă). Din cu totul alte motive, birocraţii noştri de azi, gata să cheme „Europa" In ajutorul inerţiei şi al amânării, devin şi ei versaţi în arta eludării.
      Epilogul este pe măsura idealismului nostru: când, după cele douăzeci şi patru de ore politicoase, am trimis comunicatul nostru şi presei, aceasta (confirmându-şi efemeritatea) nu l-a mai publicat, considerându-l tardiv. Şi, ca să distragă definitiv atenţia de la problema cursurilor obligatorii, MECT a publicat — o zi mai târziu — un nou comunicat, de astă dată despre problema, mult mai captivantă, a evitării fraudelor de la bacalaureat.
         Şi astfel ne-am pomenit că toată şcoala de vară a devenit ea însăşi un exerciţiu de virtuozitate, dar care n-a făcut să se mişte o fibră în mentalul pedagogilor noştri. Toate astea în condiţiile în care şcoala de vară a fost concepută ca un parteneriat între autorităţile statului şi infinit clamata „societate civilă.
        Mult citata butadă a lui Poincare despre „Porţile Orientului" unde totul „se ia în uşor" nu este întrecută decât de referirea geamănă a lui Cioran: „In România totul este posibil, dar nimic nu are consecinţe".
(Romulus Rusan, Cum sa eviti un curs de istorie a represiunii comuniste, in ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ , Fundatia Academia Civica, p. 110-114)



luni, 10 iulie 2017

Impresii de la Școala de Vară pentru Liceeni, Braşov





Eram Andreea - și acum sunt Andreea - dar, recunosc, într-o măsură mai mică. Acum sunt puțin din fiecare om pe care l-am cunoscut la Școala de Vară, fac slalom nestingherită printre biografiile eroilor și am grijă să nu-mi frâng vreo aripă. Conform DEX, empatia este definită ca “Formă de intuire a realității prin identificare afectivă; Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc.”.
În sens personal și metaforic, empatia se definește ca șederea pe un scaun din inima Brașovului, într-o încăpere mobilată cu rămășițe de amintiri frânte de trecerea anilor și de neîndurătoare tratamente (pantaloni găuriți ai deținuților, o ușă desprinsă din cadrul peretelui închisorii și altele), sorbind cuvintele celui ce azi este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici. Empatia se mai definește și ca mersul la pas printre ruinele unei uzine ce a fost odată (ca niciodată, îmi vine să adaug) sufletul “începutului sfârșitului pentru regimul totalitar”, după cum anunță și plăcuța de afară, singur martor neînsuflețit, dar grăitor, al celor ce s-au întâmplat la 15 noiembrie 1987.
  
Când am sosit în așezarea de pe deal care mi-a servit drept domiciliu flotant pentru șase zile, după o teribilă țeapă a unui taximetrist (o daună minoră de 20 lei/ 5 km), mi-am spus Chestia e pe bune? Noi chiar avem baie cu cabină și borcănele de șampon? Trecând de la extazul de ordin vizual la retorisme de felul Ce e o școală de vară? Parcă am văzut odată un film, dar erau toți îmbrăcați în uniforme și tot ce făceau era să recite poezii și ceva plimbări cu barca, nu aveam să știu că o școală de vară (și nu orice școală, ci Școala de la Brașov) înseamnă să stai față în față cu istoria, transpunându-te în piele de eroi și investigând dosare, să cinstești memorii și să asculți adevărate lecții de românism, să palpezi umbrele partizanilor stinși și să intri în dialog cu "făcători de istorie". Nu aveam să știu. Dar am aflat-o. Am trăit-o. Și sunt mândră că n-am trecut prin liceu fără să am ocazia de a cunoaște atâția oameni și atâtea povești.
  În prima zi (sau seară), când am fost invitați la cină, mă gândeam Aici chiar sunt mulți oameni, și-s atât de diferiți, și încercam să analizez fața fiecăruia. Mă uitam la organizatori - Lucian, Ana și Ioana -, neștiind că-s ei (conversasem doar pe mail)  și-mi spuneam că sala asta chiar e însuflețită. Apoi mi-am mutat privirea la ceilalți domni și la participanți. Sala asta chiar e însuflețită, aveam să-mi repet după toate prezentările din sala de conferință, după firescul Spune-ne numele tău și ce te-a făcut să participi la concurs. Eram înconjurată de tineri entuziaști, din toată paleta de specializări, reale și umane.  
Prelegerile captivante de a doua zi au vizat capacitatea de transpunere în pielea personajelor istorice și găsirea unor soluții în contextul unei alegeri (am trecut testul cu brio!), înțelegerea personalității controversate a lui Alexandru Vișinescu și prezentarea fenomenului represiunii în perioada comunistă. Vizionarea filmului Demascarea pregătit de experții IICCMER a fost, probabil, cireașa de pe tortul unei seri perfecte. Plini de compasiune și încărcați de un sentiment al cunoașterii parțiale a ceea ce s-a întâmplat la Pitești, ne-am adăpostit în sala care avea să fie loc de diseminare a informațiilor și relaxare prin joculețe de voluntariat – buncărul hotelului.



(jucând „Ghicește episodul”)

Marți a fost, cred eu, apogeul – dacă poate fi numit așa – al cunoașterii experimentale. După o prelegere a Asociației „15 noiembrie 1987” despre evenimentele ce s-au petrecut și la care au asistat la sfârșitul anilor ’80, prelegere care ne-a emoționat pe fiecare - priveam eroii, în carne și oase, care au dat naștere unei Revolte! Priveam documente, priveam pereții sediului tapetați cu afișe ce se fluturau acum 3 decenii, priveam buze ce povesteau lunile grele de chinuri și anchete dureroase - am vizitat Uzina „Steagul Roșu”.






   

       Am stat, din nou, de vorbă cu eroii. Numai că acum, ochii eroilor păreau mai triști – ceea ce era, s-a distrus. Aproape nimic nu mai amintește de gloria uzinei, în afară de chipurile muncite ale celor câțiva care au mai rămas. 









  
        
         A urmat vizita la monumentul lui Liviu Babeș, cel ce s-a sacrificat pentru un ideal – acela al unei țări democratice, a unei țări libere. A fost momentul în care mi-am dat cu adevărat seama că oamenii pot fi în stare de orice pentru a-și apăra valorile – chiar și de a se autoincendia și arunca în gol, cu schiurile, de pe pârtie, în semn de protest contra regimului comunist.
  


Apoi, domnul Jozsef Török ne-a vorbit despre minoritatea maghiară și rezistența anticomunistă, invitându-ne în beciul reconstituit de dânsul după chipul și asemănarea unei temnițe.


        Prejmer, Cetatea Făgărașului, Biserica “Cuvioasa Parascheva” din Victoria – acestea au fost obiectivele noastre culturale de miercuri. Am aflat la Prejmer despre sași în anii comunismului, la Făgăraș despre vestiții haiduci în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu și am dialogat cu părintele despre destinul bisericii creștine în timpul regimului comunist.




(stând de vorbă despre simboluri, la Prejmer)




(Cetatea Făgărașului oglindită în ape)




(la o discuție despre soarta religiei în regimul comunist, Victoria)

Penultima zi sosește nerăbdătoare și ne surprinde cu un subiect inedit – «Lirica populară românească în anii ‘50». Am aflat de la Ioana cât de ușor era manipulată populația odată cu instaurarea regimului și am memorat, involuntar, niște versuri incredibile: «Când pornește ea tractorul,/ Mi se-aprinde-n suflet dorul». Încă zâmbesc la amintirea asta. Probabil nu numai eu.
Un alt moment memorabil al zilei a fost prelegerea Lucianei despre copilărie și abandon într-o esență a orfelinatelor României concentrată la Sighet - o Românie căreia nu-i păsa dacă ai o simplă tulburare schizoafectivă, dar te califica drept irecuperabil ca mai apoi să te părăsească într-un colț de lume mizer și atemporal.
Acum, vine partea mea preferată – preferată prin specific, prin conținut, prin toate emoțiile a ceea ce a însemnat întâlnirea cu domnul Octav Bjoza. Probabil aș putea povesti într-o carte experiența, și tot mi-ar părea un rezumat. Am intrat pe porțile Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Brașov tăcută. Parcă știam că avea să urmeze ceva altfel. M-am așezat, tot tăcută, pe unul dintre primele locuri (de obicei fac asta, îmi place să fiu cât mai aproape de povestitor pentru a mă identifica și a sorbi cuvinte mai bine). După câteva momente de răsuflu, vine și întrebarea: Cine sunteți și de unde veniți? Lucian a încercat să răspundă. Afirmația că suntem elevi ai școlii de vară și că suntem interesați de experiența de viață a dumnealui pare să-l mulțumească. Însă nu îndeajuns. După ce ne introduce în atmosfera solemnă a sălii (mă simțeam ca într-o biserică, unde icoanele nu sunt pictate și nu reprezintă sfinți, ci iau forma chipurilor studenților și partizanilor expuse pe pereți), ne dă o adevărate lecție de românism, despre a lupta cu îndârjire pentru o țară normală, despre a-ți susține frații din închisoare și despre așteptare. Domnul Bjoza va rămâne, cu siguranță, memoria vie a unei perioade în care ignoranța majorității năștea puternice drame ale celor puțini, drame ale celor care au rezistat.

                  

Piesa de teatru „Julieta” care descria viața unei mame deportate împreună cu copiii în Câmpia Bărăganului încheia ciclul momentelor unice pe care le-am trăit aici.
Momentul concluziilor, nu? Școala de vară de la Brașov a însemnat aprinderea unei candele ce va lumina, de-acum încolo, pe veci, traseul pe care îl voi urma în viață. Acest traseu este marcat de un interes deosebit pentru legendele istoriei, pentru oamenii din spatele legendelor și pentru cei care ne fac posibilă intruziunea în mijlocul  fragmentelor  de istorie. A însemnat bucurie, educație, entuziasm pentru nou, compasiune, dar și lacrimi vărsate în memoria celor care au luptat și s-au zbătut în închisori și în munți. Mulțumesc organizatorilor și tuturor celor care s-au implicat în desfășurarea proiectului!    

                                                                                  de Andreea-Maria Deaconescu