Totalul afișărilor de pagină

joi, 22 iunie 2017

Despre istoria rezistenţei şi a represiunii în Argeş - Muscel cu elevii mei

În iunie s-a terminat anul şcolar şi odată cu el şi cursul meu de ,,Istoria rezistenţei anticomuniste şi a represiunii în Arges-Muscel’’. Un curs pe care l-am început în 2008 după o programă realizată de mine, după materiale găsite de mine. Arhiva mea  s-a îmbogăţit pe parcursul anilor cu fiecare interviu pe care l-am luat foştilor deţinuţi politic, cu fiecare carte pe care am citit-o, cu fiecare întâlnire la Sighet, la Piteşti, la Cluj, cu fiecare interacţiune cu elevii mei sau cu alţii în faţa cărora am ţinut lecţii.  Au fost nouă ani rodnici, mi-au trecut prin mâna poate peste două sute de elevi care sper să fi rămas cu multe informaţii, emoţii, sentimente de la aceste întâlniri săptămânale. Dar fiindcă fiecare început are şi un sfârşit, astăzi pun punct acestui curs. I-am rugat pe elevii mei de-a VIII-a, ultimii care au fost cu mine în aceastã cãlãtorie ,,istoricã’’, să îmi scrie câteva cuvinte, impresii, ca un corolar al acestui an şi simbolic, al acestor ani. Ţin să le mulţumesc celor care au dorit să-mi împlinească această dorinţă. Mai jos sunt opiniile lor, aşa cum au văzut şi înţeles cu ochi de copii, poate uneori depăşiţi de vârstă pentru un subiect atât de important, de serios şi tragic în multe din aspectele lui.


Din punctul meu de vedere  luptătorii anticomunişti au fost şi sunt adevărate modele  ce ar trebui să fie urmate şi respectate de toţi. Este impresionantă ambiţia lor de a-şi proteja ţară. Ei au luptat contra jugului comunist ce pusese stăpânire pe ţara şi îşi urmăreau propriile interese. Eu îi consider pe partizani adevăraţi iubitori de ţară şi martiri deoarece şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu şi au luptat pentru păstrarea credinţei. Ne înspăimântăm când auzim prin ce orori şi traume au trecut eroii munţilor. Un lucru este cert, aceştia merită toată stima şi onoarea pe care au căpătat-o în munţi. Cred că amintirea lor trebuie dusă mai departe urmaşilor pentru a se conştientiza ce fel de oameni patrioţi a avut România. Pe mine m-a pasionat subiectul luptătorilor anticomunişti încă de la prima lecţie.  (Andrei Bărbulescu)


    Mie îmi place istoria opţională deoarece trebuie să învăţăm din greşelile trecutului şi pentru că partizanii au avut curajul să încerce. (Leo Bocu)
                          
        ,, Istoria rezistenţei anticomuniste şi a represiunii’’ este o disciplină care o studiez de la începutul acestui an. Mai exact de la începutul clasei a VIII-a. Cu ajutorul domnului profesor Cătălin Nedelcu, am învăţat foarte multe lucruri atât despre comunişti cât şi despre partizani, lucruri foarte interesante. Istoria opţional este o disciplină care nu poate fi doar învăţată, ci şi trăită. Prin '' trăită'' mă refer la faptul că atunci când domnul profesor ne povestea întâmplări, acţiuni reale trăite de acele persoane, noi elevii ne imaginam acele întâmplări şi totodată ne puneam în locul lor. Tot o experienţă foarte interesantă a fost o excurise de acum câteva săptămâni. O excursie organizată de domnul profesor la Memorialul Închisoarea Pitești. Un loc foarte interesant, dar şi foarte dubios. Un loc care îţi trezeşte o tristeţe dar şi o imaginaţie profundă. Intrând în prima cameră începi să îţi imaginezi tot ce ţi se spune şi nu poţi să îţi dai seama cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva. Dar totuşi este real. A fost o experienţă foarte interesantă! Mulţumită domnului profesor!  (Irina Dobre)


      Încep prin a vă spune sincer că nu credeam la început că vor fi nişte lecţii atât de interesante, misterioase, dacă pot spune aşa, totodată pline de suferinţă şi chin. Cu fiecare lecţie, am păşit spre adevărul trist al acelei perioade. Perioadă în care comuniştii preluaseră puterea în statul român, amprenta comuniştilor a rămas în timp prin închisori comuniste, dar şi proiecte pentru ţară, precum Barajul Vidraru.
     Multe cruzimi s-au petrecut în timpul perioadei comuniste, mii de persoane erau chinuite în închisori. Erau torturate  pentru interesele politice ale comuniştilor, un lucru nedrept.
Erai sau nu vinovat, erai torturat până spuneai ceva, poate chiar şi mărturie mincinoasă, pentru a scăpa de torturile groaznice.
       Cel mai groaznic loc de tortură sadică, chiar, mi s-a părut închisoarea Piteşti... O clădire obişnuită, la exterior, însă numai pereţii acestei închisori ştiu cruzimile la care deţinuţii de acolo au fost supuşi.
     Bătăi nenumărate, câţiva dintre ei au decedat.
      Atunci când am păşit în închisoare îmi imaginam cum era atunci, cu fiecare cameră, cu fiecare lucru destăinuit de către domnişoara aceea (nu i-am reţinut numele), faptele inumane la care erau supuşi deţinuţii politici.... Îmi imaginam cum scoteau bâte de sub paturi şi începea bătaia,  cruzimea, cum erau băgaţi cu capul în materiile fecale sau în urină.... De-a dreptul înfiorător. Cum un singur sunet, produs la atingera unei chei de o ţeavă (a lui Ţurcanu), poate genera o frică uluitoare, o încremenire de moment.
      Era greu să rezişti fizic, dar şi psihic, doar credinţa faţă de Dumnezeu îi mai ţinea tari. Ritualurile negre, blastemiile, îi făceau să cedeze, să clacheze, îi distrugeau, înnebuneau...
Foarte trist... Înfiorător de trist... Mă bucur că ne-aţi povestit mult mai mult pe baza acestui subiect. Vă mulţumesc! (Roberta Enea - Simion)


         De  la istorie opțional mi-a plăcut cel mai mult reeducarea de la Pitești (cum au fost reeducați deținuții),  momentul când partizani i-au pus pe comuniști să-și mănânce carnetele de partid și când fostul coleg de clasă al lui Toma,  Vică Poenăreanu i-a servit pe cei din grup cu ţuica în care erau somnifere. (Vladut Mihalcea)



Istoria opțională este disciplina care ne învață despre comunism, adică acea perioadă în care niște oameni cu numele de partizani luptau împotriva securităţii pentru libertate, cinste și onoare. Confruntările dintre partizani şi securitate au lăsat multe cicatrici. Urmele se văd şi în zilele noastre prin memorialul Închisorii Pitești. Vizitată de curând împreună cu colegii mei însoțiți de dirigintele nostru ( profesor de istorie), această clădire mi-a lăsat un sentiment aparte. Intrând în ea, parcă am retrăit suferința acelor oameni. Mă bucur că acea perioadă neagră a luat sfârșit și odată cu ea și tortură. (Diana Nedelcioiu)


Nitu Razvan




         Mie vizita la închisoarea de la Piteşti mi-a plăcut foarte mult, deoarece în acea vizită am aflat ceva foarte interesant dar totodată şi dureros. Adică am aflat despre unii oameni care deşi nevinovaţi au ajuns acolo, ei având cele mai mari chinuri pe care le-au avut vreodată. Acea persoană, ghidul din închisoare, ne-a povestit cu încredere toate patimile oamenilor. Deţinuţii erau obligaţi să stea de la trezire şi până la stingere într-o anumită poziţie. Ca mâncare li se dădea o ceaşcă de ceai şi un castron cu ciorba de vită (uneori în mâncare le era pusă şi copita). Țurcanu ca un general al închisorii atunci când verifica celulele, când urca pe scara care ducea la următorul etaj,  bătea cu cheile în scară, iar deţinuţii făceau pe ei de teamă că vor fi bătuţi. În capătul închisorii se află acum  un lăcaş sfânt unde se ţineau săptămânal atunci aşa numitele liturghii negre adică un fel de blasfemie în faţa Domnului şi erau împărtăşiţi cu materii fecale şi cu urina. Deţinuţii erau obligaţi să scrie o dclaratie pe o bucată de săpun. Flavius Rizea



Domnul profesor Cătălin Nedelcu ne-a povestit foarte mult despre ,,Rezistenţa anticomunista’’, încât a ajuns să îmi placă foarte mult acesta lecţie.
Ne spunea cum se ascundeau partizanii de securişti prin munţi, cum au luptat cu securiştii şi cum erau ajutaţi de săteni cu hrana, mâncare şi informaţii.
M-a surprins atunci când colegul de clasa al lui Toma Arnautoiu i-a trădat pe partizani, i-a chemat pe Toma şi Petre Arnauţoiu într-o noapte la stână şi le-a dat ţuica cu somnifer în ea. Toma a fost prins, dar Petre a mai reuşit să fugă câteva sute de metri. A mai fost interesant şi atunci când fraţii Arnăoiu l-au ucis pe Ionel Marinescu sub pretextul că acesta ar fi vrut să-I omoare pe ei. (Ana Maria Sandu)




Despre istorie opţional, mă bucur că am putut să fiu alături de dumnevoastră şi să pot învăţa despre partizani, comunişti,  în special despre Haiducii Muscelului,  care a fost lecţia mea preferată. Am avut ocazia să văd Închisoarea de la Piteşti şi atunci să realizez adevărata viaţă a oamenilor care ajungeau acolo.  (Leonard  Stănescu)





    Unii consideră că istoria rezistenţei anticomuniste ca fiind plictisitoare şi neimportantă. Din păcate trebuie să recunosc că şi eu am fost una dintre ei, dar cu timpul, după fiecare lecţie pe care am făcut-o am înţeles cât de interesantă este aceasta. Mă simt onorată de faptul că am făcut parte din ultima clasă în care iubitul nostru profesor de istorie a predat această materie. Cel mai mult mi-a plăcut lecţia despre Reeducarea de la Piteşti, în special pentru că am făcut o excursie la închisoarea unde a avut loc şi chiar am o carte despre istoria rezistenţei anticomuniste pe care abia aştept să o citesc vara aceasta. Îmi pare rău ca elevii care vin din urmă nu apreciază această materie şi mă dezamăgeşte gândul că lupta contra comuniştilor va rămâne o parte uitată a istoriei ţării noastre. (Andrada Veselu)

Aş încheia cu o melodie – îndemn care ar trebui să ne pună puţin pe gânduri – Mori, a formaţiei Viţa de Vie.





sâmbătă, 10 iunie 2017

În vizitã cu elevii mei la Memorialul Închisoarea Piteşti

Anul acesta am reuşit să vizitez Memorialul Închisoarea Piteşti atât cu elevii mei din clasa a VIII-a de la Coseşti cât şi cu elevi din clasele a VII-a şi a VIII-a de la Dârmăneşti, două săptămâni mai târziu. 







Nu pare ceva prea greu de făcut, dar când apar tot felul de situaţii care ţi se pun împotrivă, una după alta, vizita la un obiectiv din oraş pare o adevărată realizare ! Cel puţin cu elevii mei de la Dârmăneşti planurile s-au schimbat de 3-4 ori până  când am renunţat de-a dreptul, din cauze obiective ghidul nostru, Maria, neputând ajunge la ora şi în ziua găsită cu greu. Până la urmă, printr-un gest de încredere şi generozitate, ni s-a deschis Memorialul şi am făcut eu ghidajul pentru copii. 

















Dar să mă întorc puţin în timp.
Prima oară când am avut de-a face cu ideea reeducării şi cu Închisoarea a fost în 2010 când l-am adus la Scoala Leicesti pe domnul Aristide Ionescu, fost deţinut politic trecut prin acest cumplit experiment. Apoi în anul următor în primăvara i-am dus pe primii mei elevi de la Cercul de Istorie în vizită, avându-l ca ghid pe domnul Aristide Ionescu. Închisoarea şi-a deschis atunci porţile nesperat fiindcă nu era nimic amenajat acolo şi dacă nu aveai pe cineva cu tine care să îţi poată povesti, nu înţelegeai mare lucru







Şi bineînţeles că nici nu aveai cum să simţi ceva deosebit. Aici este povestea de acum 6 ani pe care au trăit-o alţi elevi de-ai mei alături de domnul Ionescu.
De câţiva ani statutul Închisorii s-a schimbat, s-a înfiinţat Fundaţia Sfinţii Închisorilor de care se ocupa Maria Axinte şi localul este în plină amenajare. Se colaborează cu IICMER, sunt derulate proiecte pentru elevi şi studenţi, dar şi alte categorii de persoane. Bucuria mea a fost ca anul trecut trei eleve de-ale mele să participe la un astfel de Atelier al memoriei ţinut de Ioana Hasu, nepoata partizanul Gheorghe Hasu din Grupul Carpatin Fagarasan. Experienţa a fost de neuitat ori cel puţin aşa mi-au spus elevele mele !



           În continuarea acestor activităţi era normal să îi aduc şi pe elevii mei la Memorial. Cei de la Coşeşti cunoşteau problema reeducării de la orele despre  ,,Istoria rezistenţei anticomuniste’’, dar întâlnirea cu Maria care ,,povesteşte atât de frumos, de clar, de pătrunzător’’, cum mi-a zis cineva, a fost  cu totul deosebită. Ştiu că le va rămâne în memorie, aşa cum ştiu că orele mele despre această istorie ascunsă şi-au făcut efectul şi acum ei au imaginea de ansamblu a cum poate să acţioneze organele represive într-un regim totalitar.
       Eleva mea Roberta a scris despre experienţa ei astfel ,, Cel mai groaznic loc de tortură sadică, chiar, mi s-a părut închisoarea Piteşti... O clădire obişnuită, la exterior, însă numai pereţii acestei închisori ştiu cruzimile la care deţinuţii de acolo au fost supuşi. Bătăi nenumărate, câţiva dintre ei au decedat.
        Atunci când am păşit în închisoare îmi imaginam cum era atunci, cu fiecare cameră, cu fiecare lucru destăinuit de către domnişoara aceea (nu i-am reţinut numele), faptele inumane la care erau supuşi deţinuţii politici.... Îmi imaginam cum scoteau bâte de sub paturi şi începea bătaia, de cruzime, cum erau băgaţi cu capul în materiile fecale sau în urină... De-a dreptul înfiorător. Cum un singur sunet, produs la atingera unuei chei de o ţeavă, poate genera o frică uluitoare, o încremenire de moment.’’
          Aceste cuvinte, această trăire nu mai au nevoie de alte comentarii !
          Cu elevii de la Dârmăneşti, însoţiţi de doamna director Liliana Ducan problema s-a pus mai altfel fiindcă doar câţiva ştiau puţin despre fenomen, cât le putusem povesti într-o oră de cultură civică. Fiind un ghid ad-hoc, mi-am făcut cu grijă planul, m-am folosit şi de informaţiile pe care le-am aflat şi eu de la vizita anterioară, mai ales cele legate de istoricul clădirii. Şi am mers pe urmele paşilor Mariei, din cameră în cameră, de la subsol la etaj, până la infama Cameră 4 Spital transformată acum în paraclis. În mai bine de o oră cred că elevii au putut să înţeleagă destul de bine ce a însemnat acestă ,, cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ după expresia lui Alexander Soljeniţân. Mi s-au pus şi întrebări, atât de la elevi cât şi de la adulţi, adică doamna director Ducan, Părintele Păiuş, Codruţa şi fosta mea eleva Melania. Cu noi a fost şi altă fostă elevă a mea, Ana Maria, pentru a treia oară la Închisoarea Piteşti.







         În Camera 4 Spital le-am citit despre grozăvia renunţării la credinţă, la care erau siliţi studenţii reeducaţi. Un fragment care m-a impresionat acum ani şi ani când l-am citit prima oară, aparţinându-i lui Dumitru Bordeianu: ,, Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un Gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Pastile anului 1954.’’


          Şi apoi, după o lungă perioadă, reîntoarcerea la Hristos: 
        ,,Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.
Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu:
       <<Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta>>.
        În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: <<Doamne, fie-Ţi milă de mine!>>N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire că a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile.’’
        Teribile lecţii de viaţă, lecţii de moarte poţi învăţa venind aici. De aceea cred că fiecare piteştean ar trebui să calce în acest loc şi să îi afle secretele atât de bine ascunse până acum câteva decenii. Şi nu doar piteştenii, cu siguranţă…
         Vizita noastră s-a încheiat, vor urma cu siguranţă şi altele care vor avea rolul de a face puţină dreptate pentru memoria celor care au suferit aici chinuri inimaginabile, care au căzut şi nu s-au mai ridicat, care au căzut şi au avut totuşi puterea să se mai ridice şi să mărturisească…
         Aşa cum spunea doamna Ana Blandiana ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de jusţitie’’.