Totalul afișărilor de pagină

marți, 16 iunie 2020

Moartea lui Iuliu Maniu în Închisoarea Sighet



Înregistrez acest moment cu obiectivitatea scribului străin în ale credinţei, dar cu obligaţia morală de a transmite o voinţă. Dacă împrejurările nu-mi vor permite să îndeplinesc direct şi personal sarcina pe care mi-am asumat-o, aceste cuvinte pe care le însemn aici să capete greutatea morală pe care adevărul lor îl merită.
De unde îmi vin aceste supraomeneşti puteri de a face faţă? Sănătate bătrânului scădea văzând cu ochii, ca orice om demn de acest nume ar fi făcut, în situaţia mea, la fel. Cum să laşi pe semenul tău să piară fără să-i dai o mână de ajutor mai ales când aceasta mână este singura şi ultima?
Mă simţeam slăbit şi epuizat. Bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior. Îi dădeam să mănânce şi lingura şi conţinutul îi curgea adesea pe haina de ocnaş a statului.

Ceream mereu să vină doctorul, să i se dea doctorii, să fie internat în spital, să fie adus un om de ajutor în celulă. […]
Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur după accent şi subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de şef de operaţii. Supraveghea fazele de la distanţă, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul uşii.
        Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem.
Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distins:
-          Ce frumoasă femeie era Clara.
Retrăind anii tinereţii sale sacrificate, omul acesta, de o reflexie rece, dar de patimi mocnite, a făcut abstracţie chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo, cu imaginea farmacistei din Şimleu, în inimă şi în privire. Tot ceea ce, omenesc, prea omenesc se îndepărtase din cercul conştiinţei sale imediate, trecea pe primul plan profitând de carenţele fizice ale unei agonii care până la ultima suflare fusese într-adevăr o luptă.
Am rămas amândoi împietriţi. Pompiliu a întrerupt cel dintâi tăcerea: ,,Să-i mai spunem odată bătrânului rugăciunile.’’
Drepţi la capul patului, cu bonetele în mână am bolborosit pentru ultima oară ,,Pater Noster’’ şi ,,Ave Maria’’, rugăciunile pe care în fiecare seară i le spuneam înainte de culcare. ( Era în 5 februarie 1953. Maniu împlinise de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin…)
Am tăcut apoi amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore Maniu a fost ridicat din celula ,,în cel mai strict secret’’, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea.
Noaptea, am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor frecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleacase spre groapa comună şi gloria eternă.
Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele  şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

(N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre )





joi, 2 aprilie 2020

Tragedia de pe Vâlsan



În iulie 1951 s-a petrecut pe Valea Valsanului un episod dramatic al luptei dintre partizanii de la Nucșoara şi Securitate. Acesta i-a fost povestit lui Cornel Drăgoi în închisoare chiar de către Titu Jubleanu, unul dintre protagonişti. În acea zi ca oricare alta Titu Jubleanu, soţia sa Marioara, fiul lor Ţică şi Ionel Marinescu (zis Doctorul) au fost surprinşi de trupele de securişti total nepregătiţi. Ultimele cuvinte ale mamei au fost ,,Trage, Titule, să scape băieţii!’’, băieţii au scăpat, dar ea a fost  împuşcată cu un glonţ de zebeu. Titu a fost nevoit să se predea. Povesteşte în continuare Cornel Drăgoi cum ,,L-au pus să sape oleacă de mormânt, cu unghiile, cu degetele, a săpat şi cu o ruptură de lespede. Iute, iute!... A săpat ca un lat de palmă şi au spus: Ajunge!...<<Am pus peste ea cu mâinile nisip şi bolovani, după ce am sărutat-o, şi atât a fost tot…>> Şi pă el l-au dus la Piteşti, la Securitate, unde ne-am văzut şi el mi-a arătat… Mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie…I-au smuls dinţii cu cleşte de cuie… Avea un dinte rupt pe jumătate, un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieţii.’’

Titu Jubleanu in inchisoare

      Această tragică istorisire am aflat-o când am citit ,,Povestea Elisabetei Rizea. Urmată de mărturia lui Cornel Dragoi’’ acum mai bine de zece ani. De atunci am transmis-o şi eu mai departe elevilor mei şi cititorilor paginilor mele de facebook. De curând am găsit însă o altă mărturie, a unui alt participant la acea vânare a partizanilor. Redau mai jos un fragment din jurnalul ţinut de Ţică Jubleanu, luat de Securitate după ce acesta şi-a pierdut viaţa în ultima confruntare din istoria mişcării muscelene, în mai 1958.
     ,,Am mâncat şi ne-am culcat şi dimineaţa tata cu mama s-au sculat mai de dimineaţă şi eu m-am apucat să pingesc ………..şi după ce am terminat m-am încălţat şi în timpul ăsta s-a făcut şi masa gata şi am mâncat şi după aceia eu m-am dus şi am luat nişte lucruri de la o scorbură că aveam de gând să facem baie. Mama a adus apă şi a pus-o să se incalzească și în timpul ăsta doctorul mi-a zis, hai să facem o partidă. Ne-am apucat noi de joc şi am făcut câteva partide şi doctorul se enerva şi vorbea tare şi mama ne tot sucea să terminăm că s-a încălzit apa şi la un moment dat auzim uite unul cu o puşcă ! Vai miliţia !!! Doctorul la auzul acestor cuvinte n-a mai aşteptat şi a rupt-o la fugă desculţ şi fără armă. Eu am apucat pistolul mitralieră şi mama fiind în urma mea a călcat pe el până să-l ridic de jos şi mi-a scăpat din mână şi cum eram pornit nu m-am mai întors după el şi i-am dat şi eu drumul după doctor, iar tata a apucat să ia mauzerul cu patru focuri care erau în el şi cum am plecat individul care era  maxim la 5…….. de noi  a tras dar nu m-a lovit fiindcă n-a tras ochit sau i-a tremurat mâinile şi cum ne-am despărţit noi câţiva metri l-am auzit strigând la ceilalţi, hai încoa băă, că au fugit şi tata a zis să fugim mai iute că au văzut că ne-au rămas armele şi vin după noi şi doar ne-am depărtat noi puţin şi au luat-o şi ei după noi, strigând stăi! şi trăgând la focuri de armă. După o fugă de un km şi ceva i-am auzit cum foșneau frunza pe urmele noastre şi la un moment dat se făcea şi o coastă repede. Doctorul era înainte, tata după el şi eu am luat pe mama de mână şi am ajutat să coboare și când ne aflam sub coastă am auzit unul zicând , hai că uite-I şi mama cu lacrimile în ochi ne-a zis fugi mamă cel puţin să scapi tu şi eu atunci am rupt-o la fugă şi am nimerit la un izvor cu nişte bolovani şi nişte buturi de credeam că nu se mai termenă şi în urmă se auzeau focuri de armă şi strigând stai, sus mâinile şi când m-am văzut la gârlă şi trecut dincolo am zis în sinea mea că am scăpat şi am luat-o la pas că nu mai puteam deloc, abia am mai urcat până am dat de doctor şi acolo am stat puţin de m-am odihnit şi i-am spus că pe tata şi pe mama i-au prins mai mult ca sigur că erau numai acolo ţiganii de ei şi după ce am stat puţin am plecat mai departe.’’
           Am citit acest fragment de mai multe ori, la prima vedere pare că el contrazice o parte din vorbele lui Cornel Drăgoi. Stilul lui Tică Jubleanu, care spune parcă totul dintr-o suflare, torente de propoziţii şi loc prea puţin pentru sentimente, nu -l avantajează pe cititor. Dar poate că trebuie citit printre rânduri şi aşa am putea înţelege groaza celui care fuge de moarte pe munte în picioarele goale, groaza celui care vede cum se trage înspre el de la câţiva metri, dragostea filială când o ţine de mână, încercând s-o ducă cât mai departe şi apoi neputinţa şi spaima când mama nu mai poate, cedează şi ,,[…]cu lacrimile în ochi ne-a zis fugi mamă cel puţin să scapi tu […]. Iar Titu, care se afla înaintea lor, s-a întors şi şi-a înfruntat destinul alături de soţia sa…
       O tragedie care s-a repetat cu sute şi sute de partizani încolţiţi din ţara aceasta, o picătură în marea de amar şi suferinţă a istoriei rezistenţei armate din munţi.
     Tică nu a ştiut o vreme ce s-a întâmplat cu mama sa, a crezut că amândoi au fost prinşi şi s-a temut pentru ce urmau să păţească. Şi atitudinea lui de la final, de la Râpele cu Brazi, unde a luptat până la capăt, cred că are legătură şi cu soarta părinţilor săi. Tânărul erou nu le-a dat satisfacţia deplină să fie prinşi în viaţă toţi partizanii care îi păcăliseră atât timp de  9 ani de zile. S-a dus să se alăture mamei sale, ale cărei ultime cuvinte trebuie să-l fi bântuit, ca şi sentimentul cumplit că a abandonat-o şi n-a putut-o salva…

                                       Familia Jubleanu din Nucsoara


luni, 2 martie 2020

Afacerea ,,Foxtrot’’



     În octombrie 1917  a avut loc revoluţia bolşevică din Rusia care a şters pentru totdeauna faţa acestei ţări şi după ani, a influenţat enorm alte ţări între care şi România. Comuniştii ruşi au făcut pace separată cu Puterile Centrală pentru a se canaliza asupra duşmanului din interior. Până atunci peste 2 milioane de soldaţi ruşi îşi dăduseră viaţa pentru Rusia, dar ce a urmat a întrecut orice coşmar. În războiul civil ce s-a întins până în 1922, de fapt războiul unei acerbe lupte de clasă, şi-au pierdut viaţa circa 10 milioane de ruşi şi alte naţionalităţi din fostul Imperiu. Adică aproape 10% din populaţie! În acest an în ţară nu mai exista  vechea aristocraţie care condusese sute de ani, aceasta nu mai avea decât o pondere de 14% ! Cei mai mulţi aristocraţi fuseseră ucişi în timpul războiului civil, o parte reuşiseră să se refugieze din Occident. Supravieţuitorii vor trăi valuri teribile de represiune, această clasă socială trebuia să dispară cu totul, nu mai conta că vlăstarele lor se născuseră după căderea Imperiului. De obicei autorităţile nu aveau nevoie de vreun pretext pentru a-i nimici. Au existat însă şi scurte perioade de relaxare când V. I. Lenin era grav bolnav, iar urmaşii săi erau ocupaţi cu lupta de succesiune.
    Aşa că, de exemplu, în 1924, un bun pretext a fost socotit de autorităţi nici mai mult nici mai puţin decât ,,foxtrotul’’, un decadent dans importat din Occident, care nu putea decât să fie utilizat de decadenţii aristocraţi pentru a submina puterea Sovietelor ! Au fost arestaţi sute de tineri care încercau să uite de viaţă apăsătoare şi se întâlneau să-şi petreacă plăcut serile.
      Printre cei arestaţi s-a numărat şi fiica generalului Danilov, care şi-a transpus suferinţa în versuri ce ridiculizau gravitatea situaţiei sale:
,,Deşi ar putea fi o legendă, a fost un scandal pe Ostojenka,
vedeţi dumneavoastră.
Şi-un grup întreg, toţi mai puţin un puşti, în Ural
au fost deportaţi.
Au uitat de cadeţi şi de eseri, acum avem ,,foxtrotiști’’
Vreo dousprezece duzini, arestaţi de G-P-U… Şi de ce?
Nimeni nu ştie!
Iar noi, veseli şi fără griji, am pornit dansând spre
închisoare fără tărăboi.
Da, să recunoaştem cu inima grea, foxtrotiștii suntem noi!
Eram vreo două sute, de la 10 la 20 de ani, ce vârstă sinistră!
Iubeam şi râdeam, cântam şi dansam, era o nebunie!
Abia de ne ştiam unul pe altul, dar pe ei nu-i deranja.
Aici am venit cu toţii şi toţi cu aceeaşi acuzaţie!
O, foxtrot, foxtrot! Toată lumea ar trebui să te blesteme!
Căci eşti motivul detenţiei noastre! Pentru tine
am dansat într-o închisoare jilavă, bănuiţi de lucruri cumplite.
O foxtrot, foxtrot,  redută a forţelor oculte, fioroasă
reacţiune!
Eşti cuibul contrarev.  în Fed. Rusă Sovietică Socialistă
Eşti speranţa şi temelia sa!
Soarta noastră să fie o lecţie pentru toţi: de veţi fi, din
întâmplare, invitaţi la un foxtrot,
Aveţi grijă să spuneţi, ,,Pardon, dar nu dansez!’’

(din ,,Ultimele zile ale aristocraţiei ruse,  Douglas Smith)


Decadentul si periculosul dans occidental...





sâmbătă, 11 ianuarie 2020

Poezia unui anonim de după gratii



              La începutul anului 2020 aş vrea să fac puţină dreptate unui om pe care l-am descoperit  în arhivele Securităţii şi despre care cred că nimeni nu a scris până acum. Probabil că nu mai trăieşte, fiind născut în 1924, nu ştiu nici măcar dacă a apucat zilele căderii comunismului. Căutând informaţii despre mişcarea de rezistenţă armată de la Nucşoara, am găsit poeziile sale confiscate de securişti şi copiate cu grijă, aşa cum un ucigaş îşi păstrează lucruri ale victimei   nevinovate drept trofeu.
              Aş vrea să îl aduc pe domnul Burtea Dumitru în lumină, să-l scot din anonimatul la care l-au silit ei, să fac un minim gest de justiţie.  El a fost agăţat într-un dosar al Nucşoarei parcă aşa în trecere, ca să i se mai dea o lovitură unuia care nu s- a săturat să vorbească contra lor, deşi o mai păţise odată. Da, căci Burtea Dumitru din Dragoslavele a fost arestat mai întâi pentru că a activat în 1948  într-o organizaţie subversivă – Partidul Naţional Ţărănesc. Era începutul represiunii comuniste şi a primit patru ani de închisoare. A venit acasă şi şi-a găsit slujbe glorioase, demne de un intelectual, cum ar fi: gaterist, dulgher, lăcătuş constructor, lăcătuş de întreţinere, educator –pedagog la Seminarul Teologic, mecanic. A continuat însă să viseze, să scrie poezii, să se întâlnească cu prietenii, cu care ,,s-a manifestat duşmănos la adresa regimului democrat’’. Aşa că nu a lipsit prea mult ca să intre din nou în vizorul Securităţii, care în 1959 îl chestiona despre legăturile sale, despre creaţiile sale. Şi nu e greu de înţeles în ce termeni îl ancheta căpitanul de Securitate Bădicuţ Tănase, dacă bietul poet amator îşi caracteriza astfel pasiunea:
          ,,Întrebare – De când ai început să scrii literatură şi de ce fel – gen?
          Răspuns – Am început să scriu în domeniul genului liric – versuri – în 1942 şi de atunci nu am mai publicat nimic până după 23 august 1944. În continuare am mai scris poezii după anul 1954 când m-am eliberat din închisoare. Până în anul 1947 am scris poezii pe numele meu real, iar după 1954 când m-am eliberat din închisoare, am scris sub pseudonimele de ,,Toma Burdu’’ şi ,,Al. Denamad’’.
             Mi-am atribuit aceste pseudonime pentru mai multe motive, între care şi acela că pe numele real nu mi s-ar fi publicat, însă nu ar fi influenţat prea mult această pentru că orice pseudonim aş fi folosit, trebuia să- mi indic adresa şi numele exact pe care să mi se trimită răspunsul.
-          Ce caracter au lucrările dumitale în general?
-          Lucrările mele în general au un caracter pesimist şi idealist. Ele nu numai că nu aduc un aport orânduirii actuale – societăţii în general, dar în multe din ele am manifestări împotriva regimului democrat-popular din R.P.R.’’

Dar iată o poezie ,,dușmănoasă’’ la adresa republicii populare, cred eu, un manifest literar al său:

                      Eu
        Dece mă-ntrebi străine cine sînt?
        Sălbatic sînt și-s tânăr. Nu-s un vreasc,
        Doar inima-mi miroase a pământ
        Când vremea mă striveşte ca un teasc.

        N-am fost vreodată trist şi nici solemn,
        Copil doar al nădejdilor în sbor
        Îmi fură strâmte criptele de lemn,
        Şi m-am desprins prin visuri călător.

        Ci visul când l-am prins cu două mîni
        Şi-am vrut să-l dărui omului, în spice,
       Mă alungară-n uliţi, ca pe cîni,
       Din porţi, în trupu-mi au izbit cu bice.

      În sufletu-mi, viorile s-au frânt,
      Şi-am stat ca plopu-ncremenit în ger,
     Bătut cu bici de trăznet şi de vânt,
     Hrănit cu ploi şi grindină din cer.

     Şi-n nopţi de veghe, vorbele mi-am strâns,
     Să-mi ticluiască viaţa, an de an.
    Sălbatic sînt şi pentru cât am plâns,
    Mi-am ars durerea-n vers, ca-n porţelan.



(Din lucrarea 
 în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958)’’

sâmbătă, 21 decembrie 2019

Copiii de azi despre comunism


      Copiii percep altfel timpul decât noi adulţii. Pentru ei acum 30 de ani poate să însemne la fel de bine acum 130 de ani sau chiar şi mai mult. E ceva ce s-a întâmplat tare demult. Odată când aveam în jur de 35 de ani mă surprindeau văzând în privirea lor uimirea, n-o spuneau dar o înţelegeam – eu eram deja bătrân. Chiar dacă părinţii lor erau şi mai în vârstă. Acum oare ce să mai spun?
       Aşa că perioada comunistă le pare, la început, când prindem să discutăm despre ea, atât de îndepărtată ca oricare alta, că domnia lui Vlad Ţepeş bunăoară sau cea a primului război mondial. Nu este uşor să îi readuci în timpul istoriei recente – doar atunci au trăit bunicii lor în tinereţe, poate şi unii dintre părinţi.  Şi duci o muncă de lămurire apoi ca ei să lase telefonul sau laptopul deoparte pentru a cere informaţii alor lor, adică să discute cu martorii acelei istorii, să facă poate un mic interviu, să se joace de-a jurnalistul. Pare uşor, dar unii sunt mulţi mai comozi, prefera să acceseze prima pagină din Wikipedia şi să scrie ce au scris şi trăit alţii. Şi totuşi rudele lor sunt tot la un clik – distanţă, mai bine zis la un sărut-mâna sau bună – ziua distanţă. Şi de obicei foarte dornici să mai discute cu nepoţii, să mai povestească despre perioada tinereţii lor, viaţa în vremea lui Ceauşescu.
        După care ne întâlnim și discutăm, îşi prezintă descoperirile cu mirare şi uneori neîncredere, ne contrazicem şi sperăm să iasă ceva bun din toate acestea.
        Dacă i-aş întreba după o vreme care sunt primele cuvinte ce le vin în minte legate de comunism ei mi-ar răspunde: un lucru în care greu ne putem imagina în ziua de azi, trai mai simplu şi mult mai diferit decât cel din zilele noastre,  un fior – mi se pare că a fost o perioadă cumplită, un lucru bun deoarece oamenii aveau locuri de muncă stabile, Nicolae Ceauşescu, securism, raţie, miliţia, Elena Ceauşescu, partizanii, munca pentru stat, Canalul Dunăre – Marea Neagră, nu aveai voie să te uiţi la televizor după ora 10, frică, frig, durere,  oamenii nu aveau drepturi, vremuri grele pe care oamenii erau nevoiţi să le suporte, securitate şi partizani, comunism ca lipsă de libertate, tiranul cel mai mare – Ceauşescu, dureri pe care oamenii le aveau pe acea vreme deoarece nu erau liberi, sărăcie, duritate, Ceauşescu şi dictatură
        Acestea ar fi cuvintele cu care ei ar zugrăvi rapid o epocă, nu alta decât cea numită atunci epoca de aur! Aurul îşi pierde strălucirea şi lasă realitatea crudă la îndemână curiozităţii copiilor, a judecăţii lor care se face din două, din trei surse şi îi obligă să confrunte rezultate diferite, chiar opuse uneori.
        Dacă i-aş întreba cum le-ar fi plăcut să trăiască în perioada comunistă, răspunsurile ar fi aproape exclusiv pe aceeaşi linie – nu, de fapt un NU ! Pentru că viaţa era grea, oamenii nu erau liberi să facă nimic, oamenii erau chinuiţi în acel timp şi sunt norocos că m-am născut în perioada aceasta, nu aveai dreptul la mâncare mai bună, la apă caldă şi căldură iarna, cozile erau interminabile la zahăr, ulei, pâine etc, deoarece puteam fi luată la închisoare, n-aş fi vrut să mă chinuiesc să trăiesc suportând frigul şi cozile, ar fi fost foarte greu pentru mine căci ne puneau să facem practică agricolă, nu îmi plăcea fiindcă de Crăciun când tăiai un animal domestic trebuia să împărţi pe jumătate cu statul, regimul era foarte strict şi copiii trebuiau să muncească în folosul ţării, elevii purtau uniforme, oamenii nu puteau ieşi din ţară, treceam prin frig, foamete, atunci totul pare mai dificil şi în ziua de azi poţi fi mai liber şi poţi să faci ce îţi doreşti…
        Dar nu chiar totul era negru, oamenii erau mai bogaţi sufleteşte, chiar dacă financiar nu. Chiar dacă nu aveau bani, maşini, averi, chiar dacă aşteptau mult la coadă pentru a-şi cumpăra mâncare, chiar dacă nu aveau condiţii, ei, oamenii erau mai bogaţi sufleteşte, aveau înţelegere, armonie, pace, credinţă, oameni cu frica lui Dumnezeu. Poate atunci erau mai miloşi, mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea aceea, deoarece oamenii erau mult mai naturali decât acum, nu erau atât de falşi şi de lacomi, ca cei din ziua de azi. Altcineva ar spune că în primul rând i-ar fi plăcut fiindcă orice om avea un loc de muncă stabil şi primea salariul cuvenit, i-ar fi plăcut fiindcă la şcoală copiii aveau respect pentru profesorii lor în orice moment.
          Dacă i-aş întreba, în cazul în care ar fi trăit totuşi în acea vreme, ce le-ar fi lipsit mai mult, răspunsurile ar fi destul de previzibile în prima instanţă: telefonul, căldura, apa caldă, tehnologia de azi care nu era aşa de avansată atunci,  calculatorul, instagram, youtube,  muzica, prietenii, televizorul, bicicleta, mâncarea ce nu o puteam cumpăra decât pe cartelă,  hainele mai de calitate, diversitatea alimentelor …
        Dar pentru că nu tot ţine de confortul fizic şi de distracţie, alţi copii cu siguranţă că mi-ar răspunde: libertatea de astăzi, care pentru mine e cea mai preţioasă, libertatea de a călători oriunde în lume, puterea de a-ţi exprima liber opinia, puterea de a mă exprima liber, bucuria, fericirea…

                                            (Sursa: Podul.ro)
        Cu voia dumneavoastre, ultima este fericirea, care de fapt cuprinde totul – dreptul la a fi fericit pe care o societate totalitară, o societate comunistă i-l rezervă cetăţenilor săi în viitor. Veţi fi fericiţi, dar mai încolo, până atunci, cu sacrificii uriaşe, trebuie, e datoria vostra, să pregătiţi fericirea generaţiei ce va veni.
        Dar fiindcă a existat un 1989, momentul acesta a făcut cu putinţă ca  generaţia viitorului să aibe șansa de a-și căuta singură fericirea,  nu înregimentat, ci individ cu individ, de fapt om cu om. Fericirea la a cărei bază stă  libertatea. Iar acest lucru m-a dus cu gândul la ieşirea lui Florin Constantin Pavlovici din închisoare în 1964 şi gândurile lui acolo, pe peronul gării de unde lua trenul spre casă:  ,,Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate’’



miercuri, 11 decembrie 2019

Who is Elisabeta Rizea from Nucşoara?



                   The symbol of the anti-communist resistance in Romania.
                 She was born on June 28, 1912 in the village Domneşti, Muscel and passed away on October 6, 2003 in Nucşoara.
                 A model for Romanians, a model of dignity, courage and resistance to injustice.
                     A brave woman from Nucsoara, a courageous peasant, who faced Security for years, both in her village and in detention.
                    Granddaughter of the peasant leader Gheorghe Şuta in Domneşti, assassinated by the Communists near the 1946 elections.

[“This is why I did what I did, mam! I'm in front of the icon and God help me if I lie ... They killed my uncle. They shot him when the Communists came. He was cousin of my father, their parents were brothers. They couldn’t expand communist party because of him, that’s why they shot him.”]
                 Active participant in the armed resistance movement in the Făgăraş mountains, the southern part, known as Haiducii Muscelului (The Muscels Outlaws) from Nucşoara or Partizanii Libertatii (The Freedom Partisans).
                  A fervent supporter of the anti-communist partisans, both she and her husband Gheorghe, her daughters and other relatives who had suffered from this involvement.

[“Three of my brothers took the oath, Naie, Ghita and Luca. But they are gone, only Luca is still alive… Luca ran away from the village, but he did not ran long, afterwards he surrendered. He was hiding out at his sister-in-law's, at home in his mother’s attic of the stable, wherever he could. And then he surrendered. He didn't stay in the mountains. And after they arrested him and he came home, when he arrived home, because he did not have a phone to announce that he was coming, they brought him from Brasov to Pitesti and from Pitesti he came by himself and, mam, what happened, his wife couldn’t take itanymore, they kissed and she fell down on him dead. She died. […] From our family many people went to prison, let me tell you: my brothers Naie and Luca, brother-in-law Vlădescu, Petre Vlădescu, married to my sister Elena Vlădescu, my daughter Laurenția, me, my husband Gheorghe, my other daughter Lenuța’s husband Vasile, Belu as we call him, Belescu, and Belu’s father, Ghica Belescu, Lenuța’s father-in -law. What can you say?! And I don’t speak anymore about the others, how many were taken away from their houses in their sleep, in the night, from their beds, for questionings.”]
                   Devoted to the leader of the partisans, Toma Arnăuţoiu from Nucşoara, friend and confidant of his parents, Iancu and Laurentia Arnăuţoiu.

[The first person she met when she was coming from the prison in 1956, right when getting off the bus that was going from Piteşti to Domneşti, was the priest Constantinescu - “He greeted me, sending me << compliments from the boys >> and telling they are healthy. '' Questioned later, after two years, when she was arrested again, Elizabeth boldly declared that “I stated that I am determined to continue my activity with them at any risk and that I will procure money and food, which I really did.”]
                    Political prisoner, arrested several times, sentenced to prison in 1950 for 6 years and in 1958 for 25 years of forced labor.
                    A strong woman, who did not give in to the tortures she was subjected to, she did not give in to the temptations and promises of the Communist Security, kept her integrity in prison.
[“When Cârnu beat me the worst, he took me into a room of Militia. He brought a table. It had a big hook in the middle there. And Cârnu pulled a chair near the table, tied my hands behind the back of the chair, with a rope, he then raised the chair up to another chair and climbed the chairs together on the table and tied my tail up there in the hook. And there was a chain and he put the chain here after the rope, as it was tied to my hands. And I was scared (...) and I sat and screamed and said, 'Sir, shoot me, cut my head, take off my eyes, cut my tongue, I don't know about them, don't ask me, I do not know!". When he got me all the way up, he let go ofmy tail, untied my hair, and left only my hands. I still didn't sell them ... And then he took me down, untied my hands, there was a kettle of water on the stove there and he dipped a sack in the water, squeezed it, took my skirt offand after he put the sack like that on me. And hetookthat rubber thingin his right hand, like that, with a rope, and he mademe all just thickstripes as big as my hand. Ten days I stayed in the hospital only on the forehead and knees "]
         The first voice of a woman from the anti-communist resistance heard after the revolution, thanks to the participation in the program of Mrs. Lucia Hossu-Longin, Memorialul Durerii (Pain Memorial).
         Devoted to democratic ideas understood simply and soundly as respecting the right to property, the non-interference of the state in private life, the freedom of unrestrained opinion.
        Convinced monarchist, faithful to His Majesty King Mihai whom she met in Nucşoara in the years of the World War and then after the fall of the communist regime on several occasions, first in 1992 at Curtea de Argeş.

["I love him to death like I love my eyes. I want him to be the king of Romania, to always be in the country ”]
[,, I was visiting the monastery Curtea de Argeş, the place where my ancestors are sleeping. While I was inside thechurch I saw an old woman in a wheelchair. She wanted to kiss my hand, I didn't know who she was. I had, of course, heard about Elizabeta Rizea, but I didn't know her face. I immediately asked Ticu Dumitrescu, who was next to me, who this person was ... He told me that she was Elisabeta Rizea. When I found out who she was, I felt, I do not know how to tell you, maybe not very bad, but in any case it hit me very hard. I wanted then to speak more to Elizabeta Rizea, but she had have already left. In this situation, when I returned to Versoix, I immediately wrote her a letter explaining what had happened and I made a promise to her that, when I will return to Romania, I will go see her at home. (...) I notified her in writing before I went to her home. Nucşoara village is a small mountain village (...) and, unfortunately, a lot of people gathered in her yard, knowing that I come, some even tried to make a political capital out of this visit (...) they tried to take advantage of this visit, and I did not liked this at all. When I entered the courtyard, I saw a large number of people, but I could see nowhere Elisabeta Rizea, whomI had actually came to. Eventually I found her behind a group of people, but, being in the wheelchair, she couldn't be seenin the crowd, I could hardly see her head. I asked the crowd to step aside, so I could at least say hello to her ... Then the people lift her up with the wheelchair and put her at the table. The authorities insisted that I sit no more, no less than at the head of the table. The authorities continued to insist, but I said no, I said I did not come to see them, but to see Elizabeta Rizea. '']



        It is the woman from Romania who most impressed Regina Ana, according to her own statement.
       She is the person who has been visited in Nucşoara by numerous politicians, journalists, members of the government. But also by His Majesty King Mihai, by CorneliuCoposu, by the President of Romania at that time, Emil Constantinescu. She told everyone to escape the country of communism, of the consequences of deep-rooted communism in institutions and people. Her testamentary words impress us even today, as if more than ever: "Three days if I live more, I want to know that the world has been cleared!"



       Elisabeta Rizea asked and gained in 1997, thanks to the help given by the Minister of Public Works Nicolae Noica, to pave the road in Nucşoara from the intersection with the village of Slatina to the Church and City Hall.
       Elisabeta Rizea lived in a divided Nucşoara, with few friends and many enemies, she was admired and hated, but she put the small mountain village, Nucşoara, on the Romanian memory map. And she did a little justice with the help of her memory!







        FOR ALL THIS, ELIZABETH RIZEA MUST HAVE A MEMORIAL HOUSE IN NUCŞOARA. THE ROAD TO THE HEAVEN ( CER) IS GIVING YOUR WELFARE. PLEASE BE WITH US. ENTER ON http://casaelisabetarizea.ro/ AND YOU WILL FIND ALL THE INFORMATION RELATED TO THE PROJECT. THANK YOU !




(Traducerea - Andrei Tudorean)