Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 13 iunie 2018

Sinistra anatomie a regimului dictatorial din România


      Andreea Deaconescu este elevă în clasa a XII-a la Liceul ,,Iulia Zamfirescu’’ din Mioveni și zilele acestea va intra în emoțiile probelor de bacalaureat. Cu toate acestea, ea și-a găsit timp pentru a participa la concursul IICMER  pentru a ajunge la Universitatea de Vară de la Râmnicu Sărat. Tema de anul acesta - ,,Ce a însemnat comunismul în istoria României’’ a fost abordată cu mult talent, intuiţie și inteligență de Andreea, un om despre care vom mai auzi în viitor. Ideea ei de a scrie o povestire didactică în care personajele, două bunici care au experiențe de viață și atitudini total opuse față de comunism, mi se pare foarte potrivită fiindcă azi este extrem de actuală. Da, pentru că la aproape 3 decenii de la căderea regimului comunist, tot mai mulți din părinții sau bunicii noștri sunt seduși de nostalgia trecutului, în fond a tinereții lor, care de multe ori, potențează lucrurile bune și trece în plan second neajunsurile de tot felul atât de prezente în epocă. Povestirea Andreei reface, într-un stil  personal, distinct, cea mai consistentă  parte a acestui puzzle despre viața cotidiană în România comunistă. Îmi pare atât de elocventă încât cred că poate fi folosită chiar ca material didactic, oferită elevilor pentru a o citi și a reflecta asupra ei. Eu cu siguranță așa o să fac !
    Până la Universitatea de la Râmnicu Sărat de la sfârșitul lunii august, Andreea mai are un obstacol de trecut. Eu îi urez mult succes la Facultatea de Drept, unde sunt sigur că va ajunge și, de asemenea, nu doar ea va avea șansa de a studia, dar și profesorii vor avea plăcerea de a lucra cu un astfel de student!







        O încăpere întunecoasă în care numai televizorul se aude pe fundal, cu pâlpâirile lui specifice. Două femei trecute de vârsta celei de-a doua tinereți își măsoară timpul care s-a scurs, inevitabil, printre arterele pereților în care au locuit. Una dintre ele, Rodica, cunoaște bine acești pereți: un sinistru regim a hotărât că trebuie să-i dărâme casa părintească pentru a construi un bloc de locuințe, în Piteștiul anului 1980. A lucrat de când se știe la Întreprinderea de Automobile Pitești (devenită, între timp, Uzina Dacia Renault) pe post de strungar. Tot ce-i rămânea acum era o ziulică întreagă în care să încurce și să descurce material pentru o vestă și să mai dea câte un pumn televizorului. La stânga ei, cealaltă femeie, pe nume Mioara, venise în vizită de Crăciun din îndepărtatul – cum ea însăși îl socotește adesea – Brașov. Lucra pe vremuri în industria petrochimică și a fost nevoită să se retragă spre sfârșitul anilor 90. Începe discuția puțin sfios, ca și cum s-ar auzi pe sine însăși vorbind prea tare, așa că-și coboară vocea:
- Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă as... Deodată, un trântit de ușă zgârie murmurul copilașilor, printre care mă aflam și eu. Doamna Monica, biata de ea, devenită în foarte scurt timp tovarășa educatoare, asculta îngrijorată ce i se șoptește la ureche de către misteriosul domn îmbrăcat elegant, cu o pălărie neagră de mătase pe cap, în timp ce ne face semn să luăm loc. Era ultima oară când de pe buzele noastre se înălța glasul rugăciunii - Dumnezeu avea să fie interzis. Când, în fapt, ne mai puteam ruga pentru o pâine de care am fost dezlegați până la Revoluție. Singurul lucru de care nu fuseserăm dezlegați erau cozile. Și frigul. Și teama, zise femeia clătinând dezaprobator din cap, ca și cum ar vrea să se convingă de inexistența unei fantome chiar în timp ce se sparge, din senin, un vas.
- Hai mă, Mioaro, că n-o fi chiar așa. Te aude și-asta mică cum zici numai tâmpenii. Pupă mama pe ea de fetiță cuminte, nu vii să stai cu noi? Cum, tu zici aici că n-a fost bine cu Nicu? Uitași cum ne dădea la toți de muncă și aveam de toate? Nu m-o chema pe mine Rodica de nu eram grânarul Europei, proclamă fără drept de apel cealaltă bunică, încurcându-și firele în croșetă.
Fetița le privea pe cele două contrariată. Nu înțelegea prea bine despre ce e vorba. La școală, profesoara de istorie zisese ceva de Nicu – Nicolae? Ceau… cum mai era parcă? – dar, categoric, credea că e vorba de vreo caricatură sau de vreun desen animat. Exclamase, odată, și taică-so, când au nimerit într-un hotel mai modest din Eforie, ceva de forma mă, tată, ușile astea sigur sunt de-ale lu’ Ceașcă. Ține minte că i-a zis atunci cu o ironie ascunsă sub o rochiță roz:
- Tati, n-au cum să fie. S-ar fi spart de mult dacă ar fi fost de ceașcă.
Abia își terminase tema la engleză și se gândea să asculte niște muzică, dar în drum spre sufragerie dădu peste cele două bunici care depănau amintiri. Ce-o făcu pe Rebeca să renunțe la muzică și să rămână cu cele două avea, în fapt, o motivație obiectivă – tata o rugă, în urmă cu o seară, să pară puțin mai interesată de buna Mioara. Era Crăciunul și, zice tata, a dus o viață destul de grea. Însă, niciodată nu încercase să afle de ce a fost grea viața ei – era, desigur, ceva legat de tinerețe și de copii și de Ceau... cum îl chema?
- Ia loc, nepoata mea. Asta numai dacă vrei să-ți umplem capul de trecut, zise brașoveanca. Citeam acum ceva de Thomas Jefferson, dacă ați auzit de el; spunea undeva: ,,dacă ești gata să sacrifici puțin din libertatea ta pentru a te simți în siguranță, tu nu meriți nici una, nici alta.”. Păi n-avea el dreptate? Uite-așa au stat românii o viață cu frica-n sân, tremurând în case cu cartelele pe masă și nimic în frigider. Dar nu-i vina lor, Rebeca. Auzi, tu știi ce a fost comunismul?
- E, ce-a fost comunismul, intervine repede cealaltă bunică. A fost vremea în care însemna și România ceva, că uită-te la noi cum am ajuns azi. Ne-au condamnat la libertate ăștia.
Discuția devenea interesantă. Fetița se cuibări între cele două fără să facă zgomot.
- Că bine zici că v-au condamnat, Rodico, face femeia. Am lângă mine două tipuri care-mi plac cel mai mult: o melancolică bătrână și-o nepoată care nu prea știe cu ce s-a mâncat ciuma asta roșie. Va fi o seară pe cinste. S-o luăm cu începutul, dar: Te slăvim, Românie, pământ părintesc,/ Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator…
- Leninismul mi-e far și tărie și avânt. Ce frumos, că mă făcuși să-mi și amintesc acuma, zice Rodica.
- Frumos? Odios! Asta numeau ei imn de stat în 1953 (la câțiva ani după acapararea puterii de comuniști), dragă nepoțică. Înălțau profunde urale geniului de la Moscova și proslăveau orice decizie a Partidului, că na: Făurim socialismul pe-al țării pământ. În timp ce lor li se umplea sufletul de atâtea osane, Securitatea avea grijă de tot și, mai ales, de toți. Știi ce-ar fi însemnat, scumpa mea, să zici pe vremea aia jos Partidul?
- Spune-mi, bunico. Se supărau pe tine?
- Că bine ar fi fost doar atât! În cel mai optimist caz, te-ar fi închis în pușcărie ani buni. Povestea un regizor montaj de la TVR, prieten de-al meu, cum, la o paradă ce-i hrănea grandomania Secretarului General, în 1985, le-ar fi indicat copiilor ce repetau secvența să se aplece. Uite, că nu ți-am zis contextul: după vizitele lui Ceaușescu în Coreea de Nord, ideea unor Cântări și alte manifestări megalomane părea a fi metoda optimă de a-și demonstra și a demonstra altora cât de iubit e de către popor.
- Și ce frumoase erau maică, intervine cealaltă bunică.
- Normal, era nemaipomenit să alcătuiești numele lui Ceaușescu din corpuri umane și să defilezi prin orașe cu tablourile iluștrilor genii ai socialismului cu 4 clase, nu-i așa? Dar, să continui povestirea: prietenul meu de la montaj le indica acelor copii să se aplece, în timpul jocului lor din corpuri, astfel că la microfon s-a auzit jos Ceaușescu. Imediat securistul de serviciu apăru de după colț, iar prietenul meu... dus a fost. Am mai auzit de el după vreo două săptămâni, iar dinții nu-i mai stăteau atât de bine și pe față avea numai urme arămii. El zice că de la tălpile de pantof ale șefilor de miliție. Cu o ureche nu mai aude bine de atunci. Cum să-ți fie dor de vremurile alea, cum să nu-ți prețuiești măcar atât de puțin libertatea pe care o ai azi încât să nu-ți fie silă să te gândești la discursuri și parade și osane și portocale de Crăciun?
- Pe asta nu o știam, Mioaro, zise buna Rodica expediind un fir de praf imaginar jos de pe haină.
- Nu știai multe, dar las’ că le afli acum; bunăoară, știi cum a fost la nunta mea cu bărbată-mio, Dumnezeu să-l ierte? Se întâmpla prin ’71, în plină epocă a lui Ceaușescu. I-am spus că vreau cununie religioasă, că asta mi-e datoria de creștin și că îmi risc și pielea, numai să știu că Partidul nu mi l-a luat până și pe Dumnezeu. Practicarea religiei era interzisă de ani buni și o știam – numai că a fost o dorință de-a mea, de când eram mică, să spun da, când va fi vremea, și în fața Domnului. Bărbată-mio mi-a zis simplu: atunci, facem. Am mers la niște rude în Ploiești care mi-au făcut cunoștință cu un preot dispus să ne unească. Totul s-a întâmplat la dânsul acasă, în câteva minute. Am mai stat să bem o cafea, ne schimbaserăm de haine și conversam despre situația Brașovului, când auzim la ușă: Deschideți, miliția! Tremurând, preotul se ridică și încearcă să crape ușa – prea târziu, cele două pălugi de la Securitate deja o trântiseră cu tot cu cadru. Am aflat după câțiva ani că un vecin binevoitor raportase ,,zumzăială” prin curtea familiei Gheorghe. Știai că rușii inventaseră o pildă despre un copil care și-a denunțat propriii părinți, fiind socotit, pe urmă, erou al patriei? Uite-așa îi îndemnau pe oameni să se întoarcă unul împotriva altuia. De pildă, prin ’87 am auzit că au împușcat în cap un producător de vin pe care doar îl bănuiau că vinde marfă contrafăcută.
- Bunico! Securitatea a dărâmat ușa... acolo rămăsesei! zise fetița cu un real interes, marcat de niște ochi larg deschiși și de un cap legănat ușor, ajuns în poala bunicii. Cum a rămas cu voi?
- Așa e. Mă ramolesc... face femeia, dând la iveală niște dinți scurți și drepți. Rebecăi i-au plăcut mereu dinții bunicii. Cum spuneam, ne trezim cu doi securiști înalți, se vedeau de la o poștă. Ne-ntreabă scurt și apăsat: ,,Ce faceți voi aici?”. Liniște. ,,Parcă te lăsasei de dumnezei și de astea alea voastre, tovarășe Nelu.” Preotul zice că într-adevăr, tovarăș, că stătea numai de vorbă cu vechi prieteni. Vechi prieteni? Din Brașov? Cum au ajuns aici și de ce? Au urmat două ore de întrebări în care, am calculat eu, gândisem și spusesem peste 200 de minciuni. Ne-au lăsat baltă, într-un final. La întoarcere, ne uitam până și la umbrele noastre, să vedem dacă merg simultan cu noi sau încearcă să ne spioneze.
- Mă gândesc de ce nu am aflat până acum lucrurile astea, bunico... Dar parcă aș vrea să te aud și pe tine, spuse fetița întorcându-și capul spre cea care torcea de zor, fără glas. De ce spuneai că era mai bine pe vremea aia?
- N-aveam grija zilei de mâine și aveam locuri de muncă. Ne dădeau case, aveam bani. Păcat că n-aveam ce face cu ei, că voiam să ne luăm o Dacie în ’89, da’ n-am mai apucat, și în ’90, după Revoluție, când și-a făcut maică-ta nunta, abia ne-au ajuns de un costum de mire pentru taică-to.
- Cum n-aveați ce face cu ei?
- După anii 80, mândra noastră republică socialistă se confrunta cu ceva probleme economice, pare-se, intervine bunica Mioara. Așa că Ceaușescu a introdus politica limitării consumului de alimente prin alocarea acestora doar pe baza cartelei. Practic, erai condamnat la existența codașă, cum îmi place mie să-i zic. Adică imensa coadă. Cartela asta, ce ne-a mai mâncat nouă viața! Ce fel de om poate să stabilească faptul că un individ are nevoie, pentru o dezvoltare armonioasă și un trai decent, de o jumătate de pâine pe zi, de un litru de ulei și de un kilogram de zahăr pe lună? Și totuși, așa am trăit timp de zece ani. Puii de la alimentară, când existau, aveau dimensiunile unui porumbel. În rest... adidași de porc sau tacâmuri de pasăre. Când mergea Edi, taică-to, la liceu, știi care era singurul lucru pe care puteam să i-l dau la pachet? Sandvici cu zacuscă. N-o să uit niciodată cum îi ziceam în serile de vară, sărăcuțul mamei: ,,Edi, mâine te roagă mama să te scoli la prânz că n-are ce să-ți facă să mănânci dimineața.”. Femeia izbucni în lacrimi. Îi urăsc! Nici n-aveai cum să gătești ceva seara, când veneai epuizat de la muncă – n-aveai curent. Nici nu știu de câte ori n-am tăiat ceapă la lumânare. Dar nu o fi totul numai despre mâncare și curent și apă – zise bunica și se mai liniști. Îmi amintesc cum mă ruga taică-to să-i cumpăr și lui o carte, că se face de râs la școală că nu citește lecturile obligatorii. Cum, ne-cum, am strâns ceva bani și i-am luat copilului cărți. Bineînțeles, am inclus și unele pentru care mi-am riscat pielea, semnate de Mircea Eliade sau Vasile Alecsandri. Cred că expresia ,,pe sub mânăîn timpul lui Ceaușescu s-a inventat. Citeam undeva că în perioada comunistă s-a tipărit un volum de peste 500 de pagini ce cuprindea titluri de publicații interzise. Cărțile din bibliotecile publice și din casele oamenilor care contraveneau pretențiilor Partidului au fost confiscate și distruse. Zi-mi tu, acum, ce-ar putea învăța mititelul de clase primare din abecedarul unde sunt inserate versuri ca Oriunde merg/ În tot ce simt/ Alături eşti/ Iubit partid/ Eşti şcoala nouă/ Cartea frumoasă/ Eşti pâinea caldă/ Ce-o avem pe masă/ Eşti câmpul verde/ Ziua senină/ Hidrocentrala/ Ce dă lumină, în afară de a fi manipulat și îndobitocit? Poate faptul că Partidul e o hidrocentrală, ceea ce e foarte relevant, nu? Observi, am folosit singularul pentru ,,abecedar”. Existau manuale unice, unde, bineînțeles, pe prima pagină trona poza făuritorului patriei socialiste, a liderului glorios, Nicolae Ceaușescu. Uite unde am ajuns, că vorbeam despre bani. Ideea lui cu raționalizarea alimentelor și înfometarea populației părea, la început, destul de nobilă: plata datoriei externe trebuia lichidată cu orice preț. Însă știi ce s-a descoperit între timp, puiule? Că datoria externă a fost lichidată în prea puțină măsură din înfometarea noastră; mare parte din ea s-a plătit din sudoarea celor delegați să muncească în afara granițelor diferite proiecte excentrice.
- Bunico... eu nu pricep. Cum putea cineva să trăiască așa? Fără mâncare și curent la discreție, nici nu știu ce aș face. Și nici cărți n-aveați... Buni... tu ai dus o viață grea, zise fetița. O viață pe care eu n-aș putea să o duc.
- Dar cumva, am dus-o, intervine buna Rodica. Cu bune, cu rele – am făcut relele bune și ce n-am putut să mai ducem pe umeri am lăsat să ne mai cadă și pe jos. Ei, ce ți-e și cu astea!
- Rebeca, tu ai o prietenă de suflet? O fată cu care să împărtășești cele mai mari secrete, căreia să-i spui gândurile tale și de la care să aștepți sfaturi? o întrebă buna Mioara.
- Da, buni. O cheamă Diana și e colega mea de bancă, ne știm de la grădiniță. Facem totul împreună!
- Ce frumos! Așa să rămâneți mereu. Hai să-ți povestesc despre cea mai bună prietenă a mea, Dumnezeu s-o odihnească. Ne cunoscusem la o nuntă, aveam în jur de 7 ani și mă învârteam pe acolo fără vreun scop, purtând în mână o bucată de lemn cu care mă jucam ziua – eram o familie modestă, iar mama, săraca, mi-a zis, pe patul de moarte, că cel mai mult regretă că nu am avut o păpușă a mea. O fetiță-mi pune mâna pe umăr și-mi zice ,,Am găsit un pui de vrabie după gard, vrei să-l vezi?”. M-am dus. Zi de zi, timp de 3 ani. Mă obișnuisem cu casa celei mai bune prietene a mele, Ioana. Vrăbiuța a murit când aveam vreo 10 ani, însă prietenia noastră a rămas pentru totdeauna - și așa, am ajuns să lucrăm în același combinat, la Brazi - eu contabil, iar ea tehnician. Ne măritasem, tatăl tău avea 3 ani prin ’70, când vine Ioana și-mi spune: ,,Mioaro, sunt gravidă iar”, și-ncepe a plânge șiroaie. Avea deja patru copii acasă și fusese declarată mamă-eroină. N-avea cu ce să-i crească, o vedeam din ce în ce mai slabă. Săraca de ea, își lua de la gură ca să le dea celor mici. Eram neputincioase. Îi zic: ,,Ce vrei să faci acum, Ioana?”. Mă privește gol. Mi-am dat seama – voia să avorteze. În urmă cu 4 ani fusese introdus Decretul anti-avort, o altă condamnare la care femeile nu aveau cum să cârtească, așa că singura variantă ar fi fost avortul ilegal, făcut prin vreun motel cu mijloace insalubre – așa cum a hotărât și Ioana să facă. Am însoțit-o, cu sufletul cât un purice. Totul a decurs bine, nu am fost descoperite – însă, dupa 3 zile, Ioana începe să tremure. Apoi face febră mare, inima începe să-i bată foarte tare (ne-am gândit că pentru a compensa inima tocmai pierdută din pântece, însă nu era așa). Trebuia să luăm o decizie imediat. Cu greu am convins-o să mergem la spital. Știi ce s-a întâmplat, Rebeca, apoi? Prietena mea n-a vrut să recunoască nimic din ce se întâmplase, chiar dacă asistentele știau prea bine. S-a  trezit cu un securist în cameră. Așa a și murit – cu el la cap. Făcuse septicemie... i-au scris în fișa de deces ,,cauze necunoscute”. Patru copii au rămas orfani de mamă de-atunci, spuse femeia în timp ce i se tăie vocea.
- Sunt niște criminali! Bunico, ți-au omorât cea mai bună prietenă. Cum ai putut să-i ierți? zise fata clar, într-un plâns sincer și mut.
Bunica Rodica se tot fâstâcea pe canapea. Nu știa de toate acestea, era vizibil – fetița citise undeva că la oamenii de vârstă înaintată se poate întâlni fenomenul ,,nostalgia tinereții”: ei tind, spre sfârșitul vieții, să-și amintească numai lucrurile bune ce li s-au întâmplat ca să fie, cumva, împăcați cu situațiile pe care nu le-au putut controla, dar care au fost inevitabile, precum apariția unei cangrene la un diabetic: vasul de sânge se blochează, piciorul se necrozează și trebuie să-l tai. Însă aici intervine diferența: comunismul nu trebuie tăiat, în niciun caz, de pe lista materiilor de studiu de la școală.
- Nu i-am iertat, copilă. Are grijă Dumnezeu de toți. Au dărâmat, au construit – cu ce preț? Se poate estima viața omului într-un preț convenabil? Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sinistru! Sute de morți, mii de orfani rămași să păzească fantomele tinereții de la care au fost privați, spuse Mioara.
- Bunico, vreau să-ți fac o promisiune. Până acum, istoria mi s-a părut o simplă denumire de materie școlară. Însă, de acum, o să o studiez. Vreau să fiu capabilă să discern adevărul de minciună! spuse fata, privindu-le cu atâta dragoste pe cele două, încât simțea că va prinde rădăcini de lumină în acea canapea. 



duminică, 22 aprilie 2018

„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”




Astăzi este o zi frumoasă de aprilie, o zi de 21 luminoasă și calmă, ca multe ale acestei luni a primăverii. Îmi aduce aminte de o alta, cea de acum doi ani, când pe dealurile de lângă Mateiaș am participat la cel mai însemnat eveniment al vieții mele legat de cinstirea memoriei – sfințirea Crucii Haiducilor Musceleni. Câte emoții am avut atunci…  Poate pentru că a trebuit să transmit mesajul doamnei Ana Blandiana  către oamenii adunați pentru ceremonia premergătoare sfințirii Crucii în sala Primăriei Câmpulung.



        În curtea mare a fostei închisori de la Pitesti s-au adunat multe persoane, sunt oameni de calitate, care au ajuns aici fiindcă și-au dorit să fie aici în acest moment unde se scrie istoria, cum a spus unul dintre invitați.  Acum, când se deschide Expoziția permanentă a Memorialului Închisoarea Pitești. Când se dezvăluie planurile unor oameni, a unei echipe care a visat, a gândit, a sistematizat, a ales și a pus în practică  într-un spațiu expozițional unic o viziune asupra ,,celei mai teribile barbarii a lumii contemporane’’ – Experimentul Pitești. Probabil sunt ani, ani buni în care Maria Axinte, Alin Mureșan, Lucian Vasile și ceilalți au decantat enorma informație clădită pe o infinită suferită și ne-au oferit-o nouă azi. De acum înainte este disponibilă tuturor pentru a se face o minimă justiție memoriei.

Va fi un spațiu în care sute și mii vor intra zâmbind și vor ieși serioși, preocupați, neîncrezători parcă în ceea ce au auzit, de ceea ce au trăit aici între aceste ziduri reci care nu au puterea de a transmite ele, singure, simple și goale, inimaginabilul. O călătorie în iad, acolo unde ,, Atât de cumplite au fost suferințele că mulți dintre noi în noaptea aceea și-au pierdut mințile, iar alțîi și-au pierdut veșnicia’’ , după cum atât de clar a simțit-o  ,,pitesteanul’’ Sergiu Mandinescu. Asta trebuie să fie Muzeul Închisorii Pitești pentru a înțelege măcar în parte  latura represiv- diabolică a regimului comunist. Și a capăta instrumentele memoriei pentru a –l combate.
Primul moment al evenimentului a fost slujba religioasă ținută de Episcopului Calinic al Argeșului și Muscelului. Vocea sa ajungea înjumătățită la mine, aflat destul de departe. Deși liniștea era adâncă. Singurele zgomote erau acelea venite din Închisoare, n-am înțeles de unde puteau proveni, ce ecouri le purtau, slabe, ca și vocea episcopului. Brusc mi-a trecut prin minte că ar putea fi vocile damnaţilor, vocile reeducaţilor, care se împleteau în chip tragic și rugător cu inflexiunile micului cor preoțesc ad-hoc.






                                        ( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)
Apoi dintr-o dată - ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ am spus și eu alături de toată adunarea, de la ultimul până la cei câțiva foști deținuți –politic, unii trecuți prin reeducarea piteșteană. Și să ne ierte și pe noi dacă va judecăm pe voi, căci și noi am fi căzut, ca și voi, când Țurcanu ne va fi găsit punctul de fierbere ! Vocile-ecou din mintea mea au încetat și episcopul Calinic și-a început imediat, fără pauză, discursul. De fapt câteva vorbe spuse cu aceeași voce înceată, cu ochii închiși din când în când. Ne-a reamintit de primele scrieri în care este abordată reeducarea, cele ale lui Virgil Ierunca și Dumitru Bacu, despre necesitatea de a se cunoaște ceea ce a fost. De fapt de atunci la acestea s-au adăugat sute și sute de alte mărturii care sunt luate în seama și alcătuiesc carte cu carte, foaie cu foaie, adevărul despre Pitești.
Apoi a vorbi domnul Preda, președinte executiv al IICMER, care a sprijinit de la început inițiativa de a se realiza această expoziție. În câteva cuvinte a explicat necesitatea acestui demers la care a pus umărul o instituție a statului român – IICMER.



O scurtă intervenție a avut și Alin Mureșan, director general al IICMER. Modest și la obiect. Azi în România se deschide un nou muzeu. Este al doilea care are ca obiect represiunea comunistă de la începutul instalării regimului comunist în România. Și a mai zis ceva cu miez - ,,Din nefericire sau poate din fericire, este o inițiativa privată !’’ Da, într-adevăr, căci știm cu toții ce administrator priceput la proiecte este statul român. Mai ales de istorie recentă, când mereu mai poate fi cosmetizat sau băgat sub preș niște gunoi. Căci gunoi înseamnă pentru statul nostru mortii și suferința, fie că vorbim de anii  1950- 1960 sau de mult mai apropiatul 1989. Muzeul Memorial este realizat de familia Axinte, cea care detine de ani buni cladirea. Maria Axinte este sufletul Memorialului, asa cum Alin Mureşan, zic eu, este creierul.



Primul dintre deținuții politic ce a avut inițiativa unui discurs  a fost domnul Sergiu Rizescu, președintele AFDPR Argeș. A mulțumit familiei Axinte pentru eforturile făcute și am înțeles încă odată, deși simplă prezența a domnului Rizescu mi-a demonstrat-o de la început, că s-a trecut peste orgolii și s-a făcut pace în sfârșit între Asociație și cei care dețin clădirea închisorii, în speță firma domnului Axinte. De fapt am priceput mai demult de la Maria Axinte, că mâna sa a fost întinsă în mai multe rânduri celor din Asociație. În sfârșit, acum a fost strânsă în mod oficial spre folosul tuturor. Doar suntem într-un an al unității naționale, nu?






( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)


A vorbit și domnul Ioan Chiriac, venit de departe, de la Galați. Fost deținut politic trecut prin chinurile reeducării în tinerețe aici, la Pitești. Foarte articulat și precis, nu a lăsat că vârsta și bătrânețea să îi umbrească discursul. A povestit câteva moment importante trăite aici, cele care i s-au imprimat cu forță maximă. Cu un zâmbet amar ne-a zis că a avut cinstea de a fi fost bătut chiar de către Țurcanu.




( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)





M-a impresionat mult domnul Jacques Iamandi, care în ciuda celor două bastoane cu care își ajuta cu greu picioarele neputincioase, mi-a apărut ca un spirit puternic, așa cum l-am cunoscut din memoriile sale. Păr alb de haiduc bătrân ajuns la vremea poveștilor pentru strănepoții săi, minte ascuțită și plenară. În câteva cuvinte  a spus esențialul despre Pitești. De fapt ne-a lăsat pe noi să înțelegem esențialul din cele zise de părintele Calciu -  „Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar florile primite, într-un gest cavaleresc dintr-o lume apusă, le-a dăruit Mariei. Și a mai spus un lucru interesant – că s-a scris mult despre Pitești, că unii trecuți pe aici au prezentat lucrurile într-un mod personal, poate cu subiectivitate și pasiune.  Dar trebuie să îi iertăm pentru că ei au fost nevoiți să lase orice speranță la intrare, precum cei din infernul lui Dante şi să trăiască şi să moară iar şi iar…




Domnul Ioan Nicolae Dumitru, pitşteanul nostru, seniorul de  98 de ani, a trecut prin Închisoarea Pitești când încă nu începuse reeducarea, undeva prin 1947. Ne-a povestit cu mândrie despre revolta la care a luat parte atunci, când după trei zile grele de înfometare, deținuții i-au alungat pe gardieni și au fost liberi pentru șase ore. Ore plătite scump mai apoi, dar au demonstrat că pot să reziste încă la opresiune !




(Ioan Nicolae Dumitru militar - sursa: Denis Grigorescu, Adevarul)

Domnul Tache Rodas, o adevărată legendă printre  ,,piteșteni’’ a fost prezent, deși starea de sănătate a dumnealui era cu adevărat deteriorată. Dar spiritul îi e încă atât de tânăr! Și îi place să fie înconjurat de tineri!




( Doi ,,pitesteni'' - Tache Rodas si Ioan Chiriac; Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)



( Tache Rodas in tinerete)

Ultimul a vorbit Constantin Marta, o voce puternică și clară, participant la rezistența anticomunistă de la Capu Piscului. L-am întâlnit cu ani în urmă la Aninoasa, unde i-am luat un  interviu pentru Institutul de Istorie Orală al Fundației Academia Civică. Iată ce spunea atunci:




                                         

La sfârșit Maria Axinte i-a rugat pe cei prezenți să intre și să viziteze expoziția, cu rugămintea ca, fiind atât de mulți, să se răspândească în tot spațiul muzeal alcătuit din circa 35 de săli.





( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)
                             
După o vreme am intrat și eu și încă nu mă hotărâm încotro să merg, când am fost strigat de cineva. O nouă bucurie – o prietenă de la prima mea școală unde am avut contract ca titular, pe care nu o mai văzusem de 14 ani. Așa că, după câteva amintiri și reamintiri, mi-a făcut plăcere să fac pe ghidul pentru ea, unul haotic, căci nu am urmat deloc șirul normal al sălilor.
Calitatea imaginilor este deosebită, îmi amintește de Muzeul de la Sighet. În câteva săli suntem succint informați despre contextul în care regimul comunist  se instalează în țară. Există și săli cu rezistența armata din zona Nucsoarei, ceea ce e foarte bine.



Apoi, bineînțeles, majoritatea sunt dedicate experimentului reeducării prin tortură. Sala 4 spital, cel mai teribil spațiu al reeducării, este acum paraclis. Cine știe cât va mai trece până când slujbele religioase de aici vor ajunge să exorcizeze, să domolească suferințele, umilințele, torturile greu de imaginat…







Este o expoziție care cred că se va îmbogăți permanent, se vor adăuga noi și noi materiale. Ceea ce cred că îi lipsește, dar probabil că se vor face eforturi și în acest sens – obiecte ce au aparținut deținuților politic.
Dar primii pași s-au făcut pentru ca ,,pitestenilor’’ să li se facă dreptate. Memoria ca formă a justiției a început să funcționeze la Pitești!


                                         ( Reportaj realizat de Trinitas TV)


         


sâmbătă, 13 ianuarie 2018

A fost unul dintre cei treisprezece

În anul 2006 eram profesor de istorie la Școala Coșești, după ce ieșise la pensie domnul Cicerone Georgescu, un om deosebit, dintre cei rari, care se nasc cu un talent dintre cele mai apreciate – talentul de a povești.  Mie îmi place să spun că este un mare povestaș, care a încântat generații de copii cu istoriile locurilor si oamenilor, dar și cu istoria românească. Dar nu despre dumnealui vreau să vorbesc acum, ci despre tatăl său, care are același nume, dar era cunoscut de prieteni și consăteni drept Domnul Cice. L-am cunoscut pe când împlinise 99 de ani, a fost prima mea experiență de acest fel, cu un asemenea senior, veteran și un om foarte lucid, cu o memorie pe care trecerea timpului nu numai că i-a lăsat-o intactă, dar parcă i-a și ascuțit-o! Din păcate în acele vremuri nu dispuneam decât de un aparat foto slab care avea și funcția de a înregistra audio, însă la fel de slab. Cu toate acestea am reușit să pun pe hârtie câteva din amintirile povestite de venerabilul Domn Cice. Fiindcă nu le-am fructificat în vreun fel, mulți ani uitarea s-a întins peste ele, nu le-am mai găsit, n-am mai știut nimic despre ele. Iată însă că azi, 13 ianuarie, căutând cu totul altceva în măruntaiele calculatorului, am găsit notițele vechi de la acea întâlnire. Cu surprindere și bucurie am observat că azi era ziua de naștere a lui Domn Cice. Așa că am luat hotărârea, chiar dacă nu dețin alte materiale, să aduc la lumină povestea sa despre război, așa cum mi-a relatat-o atunci. Îmi face plăcere să readuc în lume o părticică din viață unui om care a însemnat ceva, care a lăsat urme în veacul ce l-a străbătut !

             Domnul Cicerone Georgescu s-a născut pe 13 ianuarie 1907 în localitatea Jupâneşti din județul Muscel. A învățat primii ani în sat, a continuat la Școala Normală și în anul 1926 a devenit  învățător.
În perioada 1928-1929 a efectuat serviciul militar la termen redus la regimentul 30 Câmpulung Muscel (de la 1 septembrie 1928 la 1 august 1929). Apoi intră la Școala Militară de  la București, iar după ce e lăsat la vatră nu mai găsește post de învățător acasă, nici măcar în județul Argeș. Împreună cu un coleg caută un post disponibil în alte județe și ajung în Teleorman, în localitatea  Piatra. De acolo cu greu reușește să obțină o detașare la Tigveni, lângă Curtea de Argeș.
             În 1939 primește ordin de încorporare și pleacă la Câmpulung. Era într-un batalion de infanterie. A făcut instrucție, aplicații militare și a păzit granița cu URSS, pe Nistru, între Tighina și Chișinău. Acolo a fost surprins de evenimentele din iunie 1940, de ordinul de părăsire a Basarabiei.
Pentru ceea ce s-a întâmplat în 1940, pentru distrugerea României Mari,  îl consideră vinovat pe regele Carol al II – lea. Despre el vorbește cu dispreț și furie, a făcut doar rău țării, de când a venit și până în 1940. Îmi amintește de o afacere cu un timbru al Aviației ce se aplica obligatoriu pe toate actele oficiale, iar banii intrau în contul sau. De asemenea despre depozitele bancare făcute de Carol al II -lea în Elveția, despre care se vorbea în epoca. Fiul dumnealui mi-a spus cât de revoltat a fost domnul Cice când a aflat că rămășițele lui Carol al II - lea au fost aduse în țară și  i s-a făcut un mormânt  la Curtea de Argeș. Deși e un om profund credincios, a spus cuvinte grele când a auzit de repatrierea trupului lui Carol. De asemenea îl învinovățește pe Iuliu Maniu și pe țărăniști de aducerea sa în țară în 1930. Venirea lui Ion Antonescu la conducerea țării domnul Cice a considerat-o o salvare. Vestea a fost primită cu bucurie, se cunoștea activitatea sa chiar de la participarea la războiul de reîntregire, de la Versailles. Se ştia de opoziția lui față de Carol, perioada de detenție a generalului la ordinul regelui la Mănăstirea Bistrița.
             În toamna lui 1940  este din nou acasă unde s-a aflat însă în mare pericol, alături de alți prieteni și consăteni precum preotul Diaconu. Se organizaseră și pe plan local legionarii care erau conduși de Barbu, Dumitrachescu, șef fiind  Costică Miulescu.
             Aceștia făcuseră o echipa a morții care i-a vizat și  pe ei, însă  acest Costică Miulescu era prieten cu domnul Cice și când a auzit de planurile subalternilor i-a chemat la apel, i-a tras la răspundere: ,,Sunteți nebuni! Ce echipă a morții faceți voi de capul vostru ! Fără să anunțați șefii!’’
            Așa a scăpat!
Pe 17 iulie 1941 primește de la jandarmul satului ordinul AT 3 prin care era chemat la Câmpulung (rezervă a unității). Este mobilizat alături de alți consăteni- Nelu Mateescu, Nae Mihai etc. Avea gradul militar de sergent.  În acele zile fuseseră niște ploi mari, se rupseseră șoselele, liniile de tren erau distruse. E nevoit să plece cu căruța la unitate, trecând peste dealurile de la Domnești.
            E îmbarcat pentru front la data de 27 iulie, de Pantelimon și pleacă cu un tren de la Ciumeşti, unde linia ferată era bună. Ajunge cu trenul la Fălciu în județul Huși și este încadrat în Divizia a III -a condusă de generalul Şteflea. Trece Prutul pe podul de la Albița şi ulterior află că la acest pod a lucrat și colonelul Dumitrescu Ion, din Jupâneşti .  
             Erau în marș spre Chișinău și după trecerea Prutului se opresc pentru odihnă la Lăpușna. Aici au mâncat, și-au așezat armele în piramidă și se pregătea să doarmă, fiecare pe unde putea, pe la umbra salcamilor, a gardurilor, fiind ora 16. Se trezește la un moment dat că trage cineva de el: era un vecin Gheorghe Pârlea de la alt batalion - 1 Vânători. Acesta îi spune că îl cheamă domnu colonel Ionel Dumitrescu, care auzind că în apropiere sunt soldați din Jupanesti, îi invită să povestească de acasă. Întâlnirea a fost emoționantă, mai ales că se cunoștea bine cu colonelul. Mai era acolo și Aurel Manolescu, alt consătean. Colonelul a pus imediat niște soldați să facă niște frigărui și a scos o damigeană de vin. Au vorbit până seară târziu, a doua zi colonelul așteptând să fie trimis la Tighina. Acesta a întrebat de părinții săi, dacă tatăl sau a cosit iarba pe deal, dacă ploile au stricat drumurile. A fost informat că Grăjdan, care era soldat în același batalion cu domnul Cice, îi cosise iarba înainte să fie chemat la război. Întâlnirea lor a fost binevenită, un ultim răgaz înainte ca batalionul să intre în luptă.
             A doua zi, dis de dimineață, la ora 4 s-a dat alarma și soldații au plecat în marș forțat spre Chișinău. Odată ajunși acolo, s-au oprit pe una din străzile principale și au fost încartiruiți prin locuințele basarabenilor. Un consătean de la plutonul II a venit la el și i-a povestit cu mare mândrie că el doarme în casa lui Ion Inculet. Ca dovadă îi dăruiește o cravată de-a acestuia, pe care domnul Cice a păstrat-o până de curând.
             În Chișinău batalionul său a stat 2-3 zile, prilej de a merge și la Catedrală, despre care se aflase deja că e arsă de comuniști, de ruși. Scăpase ca prin minune o icoană a Maicii Domnului care nici măcar nu se afumase de la incendiu. De aici a cumpărat și iconițele cu Sf. Nicolae și Mântuitorul Isus pe care a scris  ,,6 august 1941. Mergem pe front. Destinație Odessa. Sf. Nicolae mi-a ajutat” și “ Mântuitorul Hristos mi-a ajutat”. Iconițele cât podul palmei le-a ținut tot timpul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Crede că numai credința și rugăciunile l-au ajutat să scape nevătămat.
            După ce a căzut Tighina în mâinile românilor, batalionul său a fost dus pe malul Nistrului, într-o comună mare, în apropierea Tighinei. Aici a văzut prima oară mori de vânt și modalitatea prin care țăranii treierau grâul cu ajutorul cailor. A fost interesat, mai ales că era posesorul unei mori în satul natal.
             Ca să se completeze lipsurile de la regiment a fost adusă compania a 7-a la care era și el, în batalionul III. După ce au trecut de Tighina a primit botezul focului în bătălia de la Ştern. Își aduce aminte că era o zi frumoasă, cu un soare strălucitor și lupta a durat de la 9-10 până spre seară. La întrebarea mea dacă i-a fost frică a evitat să răspundă, precizându-mi doar că se ruga tot timpul, avea mereu în gând numele Maicii Domnului, Mântuitorului și al Sf. Nicolae. În acea luptă s-a prăpădit în apropierea sa un învățător din Corbi și un cofetar din Câmpulung pe care îi știa mai bine. Domnul Cice a săpat o groapă și ascunzându-se bine a scăpat, prilej de a spune : ,,Atunci am văzut că  singura scăpare era pământul!”
Rușii aveau puști bune, ușoare, puști cu lunete performante, branduri de 120 mm, care pe o rază de 10 metri rădeau pământul. Aveau și tancuri și ,,ieșise un zvon că un tanc a fost distrus de un comandant de tun din Dărmănesti, Ion V Ion”. Terminarea luptei în favoarea românilor s-a datorat ajutorului eficace al artileriei, care a distrus punctele inamice.
             După Stern a urmat o scurtă perioada de refacere și completare a companiilor și s-a intrat apoi în luptă la Vigoda. Aici era stație de cale ferată. Într-u coș al unei fabrici a fost găsit un partizan rus care transmitea date inamicilor. Repede a fost judecat și împușcat.
  Pe frontul de la Vigoda întâlnește un soldat bine îmbrăcat, dar neinstruit, Nicolae Nica, soțul unei principese Știrbei. Îl învață cum să supraviețuiască, cum să ,,se târască precum șarpele.’’În acest timp un glonț lovește cascheta acestuia și ricoşează direct în bocanc, îi despică talpa bocancului, dar ,,de piele nu s-a atins”.
             O altă pățanie e legată de un dar pe care îl primește de la un soldat, Mucenic Vasile, din Corbi, în civilie cioban. Acesta era cam nătărău, râdea mereu fără rost. Lua bidoanele camarazilor, le aducea apă și odată a venit cu o putinică de miere și a împărțit-o cu ceilalţi A luat și el și și-a pus miere într-un bidon de apă. La un atac al rușilor a simțit cum i se lipește mâna de pantaloni din cauza mierii. Când colo un glonț îi zburase centura, sacul de merinde și îi spărsese bidonul cu miere!
            O altă întâmplare e legată de Busuioc Petre, învățător din Câmpulung, ,,neinstruit și el, fiu de mamă văduvă” . Acesta era oropsit tot timpul de un caporal tâmpit, un cioban, care își bătea joc de el, îl trimite pe la closete să spele, să care lemne. L-a ajutat de a scăpat de aceste corvezi, drept pentru care Busuioc i-a fost profund recunoscător. Ulterior acesta a ajuns inspector șef la Câmpulung.
 O altă lupta s-a dat la Carpova.
  La întrebarea mea despre modul în care primeau hrană, și-a adus aminte că mâncarea era foarte bună, mai ales ciorba la barmije. Bucătar era Gheorghe Țiganu din Jupâneşti care îi fusese recomandat căpitanului chiar de către domnul Cice.
Domnul Cice era considerat norocos și de aceea doi soldaţi, doi țigani, Burulea din Lereşti și Viorel din Conţești  nu se desprindeau de el în timpul luptelor nici cu 10 pași.




            Când plecase pe front soția să era gravidă. A trimis scrisoare să i se pună numele pruncului Nicolae de va fi băiat și Maria de va fi fată. În același timp a primit scrisoarea de acasă cu fericita veste că are un băiat. Scrisoarea sa ajunsese prea târziu, deja fusese botezat cu numele de Cicerone. La Biserică însă l-au trecut și Nicolae, la botez. Scrisoarea ajunsese pe front când el era în față în tranșee, trei zile și trei nopți nu părăsise postul. Dar când a sosit din tranșee murat și obosit l-au întâmpinat doi țigani lăutari din Priseaca, Iosif și Gheorghe al Joiţei care i-au ieșit în față cântându-i “ Soldatelul lui tăticu!” că doar era tată !  Au serbat evenimentul cu cartofi copți la tigaie și cu cântecele lăutarilor!




( Cantecul cu care a fost intampinat domnul Cice la venirea din transee, interpretat nu de celebrul Zavaidoc care l-a transformat in slagar, ci de basarabeanul Vladimir Triboi)

             Cea mai tristă și sângeroasă bătălie a fost cea de la Dalnic, un fel de mahala a Odessei. Bătălia a ținut o săptămână. Își aduce aminte cum a cucerit groapa unde se ascundea un grup de ruși. Au văzut un steag alb ridicându-se,  iar rușii, vreo 4 la număr, au ridicat mâinile ca să se predea. Camarazii lui au vrut să bage baionetele în ei, dar el, fiind sergent, mai mare în grad, i-a oprit. Unul dintre ruși avea pe chipiu o stea, era deci ofițer. A înțeles din ce a scăpat datorită lui, s-a apropiat de el și i-a sărutat mâna după care i-a dăruit lopata lui de război.  ,,Am ținut lopata aia până acum câțiva ani. Și acum o văd în ochi, avea o coadă verde, era diferită de ale noastre. Era bună la săpat gropi pentru pruni”.
             Ai noștri primiseră niște puști ca niște cățele, iar Cice era deschizător de pluton pe când învățătorul Dumitru Drăgușin din Călinești era închizător de pluton. Acesta nu și-a îndeplinit misiunea de a sta în spate și a venit lângă el. I-a zis răspicat: ,,Cice, nu plec de lângă ține, că ai noroc de viață!” Și așa au înaintat cei doi învățători, umăr la umăr înfruntând moartea. La un moment dat Burulea îl strigă și îi zice că soldatul cu pușcă mitralieră a fost lovit și ,, cățeaua”  acestuia s-a blocat pe poziție de tragere. Domnul Cice se deplasează 10-15 pași spre acesta şi fix în acel moment pe Drăgușin cade un obuz. Retezat de la jumătatea trupului, el a mai apucat să spună:  ,,Mor, măi, Cice!” Cu ceva timp înainte el încercase să îi dea lui Cice stiloul și ceasul să îl trimită soției fiindcă avea presimțirea că o să moară. Domnul Cice nu le-a primit și l-a încurajat să treacă peste gândurile negre. În cele din urmă le-a lăsat la companie și, într-adevăr, au ajuns după moartea sa la soție.  Dacă nu s-ar fi dus în acel moment după pușcă mitralieră și el fi fost mort! Norocul juca un rol esențial în viața celor de pe front, însă el crede cu tărie că rugăciunile și iconițele purtate lângă inima l-au salvat în cele mai grele momente.
După ani de zile de la terminarea războiului a participat la un cerc pedagogic, unde a întâlnit-o și pe soția colegului sau Drăgușin. Cu emoție i-a povestit despre toate cele întâmplate…
 Războiul a continuat cu intensitate sporită, iar în 1943 a început retragerea din teritoriile sovietice. Domnul Cice a reușit să supraviețuiască și să ajungă acasă, unde la intoarcerea de pe front la Câmpulung a fost informat de furierul companiei că din 250 de soldați  doar 13 s-au întors în viață!
El era unul dintre cei treisprezece…






duminică, 10 septembrie 2017

Cu emotii la Festivalul de pe Valea Pacurarului

            Vacanţa mare a luat sfârşit şi odată cu ea vara care acum ceva timp părea veşnică şi nimic nu ne dădea de înţeles că nu este astfel. Elevii se pregătesc de un nou început, părinţii aleargă să le cumpere cele necesare, profesorii fac ultimele pregătiri pentru a-i primi cât mai decent în şcoală.
            Ultimul eveniment înainte de startul unui lung semestru a fost în localitatea noastră Festivalul Ţuicii de pe Valea Păcurarului, organizat pentru prima oară toamna, a doua zi după Nasterea Maicii Domnului. Elevii noştri au fost solicitaţi să participe şi timp de aproape două săptămâni s-au făcut eforturi intense pentru ca prezenţa lor să fie una care să onoreze şcoala. Eforturi cu atât mai lăudabile cu cât copiii au fost în vacanţă şi ştie toată lumea că nu-i uşor să renunţi la zilele tale libere. În fine, s-au făcut repetiţii intense cu ajutorul  doamnelor Maria Pulpea şi Nicoleta Tronaru, s-a lucrat la măşti şi brăţări pentru standul şcolii, activitatea fiind supervizata de doamna Emanuela Nedelcu.
          Sâmbătă de dimineaţă copiii au fost prezenţi pe Valea Păcurarului, îmbrăcaţi în costume populare, veseli, dar şi emoţionaţi, fiind pentru prima oară când urcă pe o astfel de scenă.



       O prima surpriză oferită lor a fost întâlnirea cu domnul Ioan Rodoş, meşter popular din Nucşoara  specializat în sculptura în lemn. Un om cald, apropiat de copii. Intr-un chip firesc  i-a atras, le-a explicat câteva elemente de bază, le-a spus mici istorii şi anecdote. Apoi i-a implicat într-un concurs, a cărei idee era că ei să şlefuiască nişte mici obiecte, jucării ale copiilor de altădată. Apoi, acestea prin vraja suflată de dl Rodoş, urmau să zboare cât mai sus, câştigătorul primind un mic cadou din partea sculptorului.










                                         


                                         

         Concursul de ,,zbor’’ a fost urmărit cu mare interes de către elevi şi, poate, şi de publicul format din consătenii noştri, perechi ce au trecut de 50 de ani de căsnicie, premiate de către dl primar Nicolae Pană.








Si ultimele pregatiri !



      După premierea amintită, a început cu emoţii spectacolul şcolarilor. În debutul programului Rebeca Miuţă a recitat  poezia ,,Festival la Cosesti'' de Nicolae Braniste, compusa pentru acest eveniment.





    Apoi pe scenă au urcat Cătălin Vezeteu şi Vlad Nedelcu, care au interpretat  ,,Mă dusei la târg’’.




                                         

     Au urmat Anne Marie Mazilescu şi Vlad Nedelcu cu piesa ,,Ţânţarii’’, preluată de la Ada Milea, preferată a băiatului meu.






Gata, au scapat ! !



        A venit rândul celor mai mari să ne arate cum s-au pregătit, Bianca Vlad interpretând două piese - ,,Lupii’’ şi ,,Cântec despre Bucovina’’.  Colegele ei au jucat apoi pe scenă sarbe si hore.








      În final, Leo Bujor, fostul elev al Şcolii Leiceşti, un talentat chitarist, ne-a încântat cu melodiile sale.




                                       

         Emoţiile au luat sfârşit şi copiii au revenit la stand unde au încercat să vândă din produsele făcute cu atâta migală zile în şir. Standul nostru era  însă situat lateral faţă de drum şi de aceea puţin vizitat. Aşa că strategia de marketing a trebuit schimbată din mers şi obiectele prezentate acolo unde oamenii erau strânşi într-un număr mai mare. Această schimbare, plus o mână de ajutor acordată de doamna Nicoleta, au făcut ca în următoarea oră să dispară toate produsele copiilor. Acum ei regretau că nu au lucrat mai multe !







       Doamna Lili Dima de la Şcoală Primară Petreşti a organizat un atelier de lucru manual cu elevii dumneaei.
  




     Lângă noi se aflau elevii de la Centrul de Olărit care făceau demonstraţii ale acestui meşteşug atât de răspândit odinioară în satul Petreşti.







       Şi cu voia dumneavoastră mă plimbam şi eu pe ici pe colo, încercând să surprind o lume în imagini!