Totalul afișărilor de pagină

joi, 22 august 2019

MEMORIALUL DIN CREAŢIA UNUI ANONIM


De 11 ani cercetez cu asiduitate regimul comunist în Romania, mai precis un aspect al acestuia – rezistenţa anticomunistă și represiunea. Am trecut printr-o bibliografie amplă, din ce în ce mai generoasă, an cu an. Era inevitabil să îl ,,întâlnesc’’ pe domnul Mihai Rădulescu, care alături de Cicerone Ioniţoiu și Romulus Rusan, este un cercetător împătimit al istoriei recente a României, un depozitar al memoriei. Mai mult, a trăit acea parte de istorie tragică pe propria piele, în gulagul autohton. Este primul care dupa 1990 încearcă să inventarieze lucrările despre detenţia politică, scriind o istorie a literaturii de acest tip. Eu am avut bucuria să descopăr întâmplător lucrarea ,,Sânge pe Râul Doamnei’’, care mă interesa enorm. Iată că după mai bine de 15 ani am început să calc și eu pe urmele domnului Rădulescu, ascultând mărturii, luând interviuri, încercând să înţeleg cât mai mult din evenimentele tragice de la Nucșoara. Așa că l-am simţit și mai apropiat pe domnul Rădulescu, la fel, stilul dumnealui mi se potrivește, scrie din suflet, scrie cum simte, nu ca un istoric, ci ca un martor. Așa cum mai târziu am descoperit că scrie, de-a dreptul fabulos, Svetlana Aleksievici. Zilele acestea folosindu-i cartea pentru a posta pe pagina mea de facebook ,,Destine frânte în închisorile comuniste’’, am avut bucuria de a găsi o scriere a unei doamne despre mentorul său, Mihai Rădulescu. Am reușit să iau legătura cu dumneaei și mi-a transmis un articol scris atunci când s-au împlinit zece ani de la trecerea la Domnul a acestui truditor întru adevăr. Îl postez și eu aici, pentru a-i face cunoscute eforturile și străduinţa.


Suntem în pragul lui 2019. Anul acesta, pe 19 ianuarie, se împlinesc zece ani de la trecerea lui Mihai Rădulescu la cele veșnice. Cifra rotundă îndeamnă la retrospectivă și bilanț, căci multe se pot întâmpla în răstimpul unui deceniu, fie ca este vorba de viața noastră personală sau cea a unei întregi societăți. Dar înainte de a continua, se cade să răspund la întrebarea pe care unii dintre cititorii acestor rânduri probabil și-o pun – cine a fost Mihai Rădulescu și ce a reprezentat el pentru cultura și lupta de rezistență spirituală a poporului român?
Nu este ușor să prezinți un om căruia destinul i-a hărăzit încercări aspre și grele, condamnându-l în cele din urmă, pe nedrept, la nerecunoaștere și uitare. În ceruri sunt sigură că cel în memoria căruia scriu se bucură de veșnica pomenire, însă în lumea noastră trecătoare și de multe ori atât de nedreaptă cu semenii săi, scriitorul Mihai Rădulescu a fost și este prea puțin cunoscut; din ignoranță sau din rea voință, neprețuit la adevărata sa valoare. Personalitate remarcabilă a culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX, demn să ocupe un loc de cinste în memoria poporului său, Mihai Rădulescu s-ar fi putut număra printre nemuritorii acestui neam, dacă veșnicia nu i-ar fi fost ascunsă sub straturi groase de indiferență și ideologie, dacă mesajul sau nu ar fi fost ignorat. Din păcate, cei zece ani scurși din 2009 au mai adăugat un strat gros de uitare la cel existent deja.
Revenind la întrebarea de mai sus, aș putea cita din pagini de wikipedia, prezentându-l pe Mihai Rădulescu ca pe un luptător anticomunist, scriitor de beletristică – prozator, poet și dramaturg -, cercetător de antropologie stilistică și al artelor plastice, armenolog pasionat și editor de excepție. Oricât de elogioasă ar fi această prezentare, ea îmi pare formală și rece.
Aș putea să povestesc că Mihai Rădulescu mi-a fost profesor în clasa a IX-a, în scurta perioadă în care a predat engleza la Liceul nr. 33 din cartierul Drumul Taberei. Mi-l amintesc ca pe un dascăl de excepție, profesor remarcabil și bun cititor al sufletelor noastre de adolescenți în căutare, neîntrecut în arta de a ne susține pe calea descoperirii și cunoașterii de sine. Dar și aceste rânduri cu notă atât de personală, deși izvorâte din inima, îmi par a reda prea puțin din câte ar trebui spuse despre un om atât de special.
Având în vedere că vorbesc despre un creator prolific cu o arie de manifestare deosebit de larga, în încercarea de a-i creiona personalitatea complexă poate ar fi mai potrivit să trec la creația de vârf a lui Mihai Rădulescu, cea care-l consacra în 1998 drept primul și singurul istoric al literaturii române de detenție. “O istorie salvatoare, o intreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem“, concluziona Nicolae Balota în prefața lucrării care reunea într-o forma organizată întreaga memorialistică de detenție sub comunism. Scrisă nu întâmplător de un fost deținut politic, Istoria Literaturii de Detentie la Romani reprezintă cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura națională, dar și în cea universală, o întreprindere de lungă respirație, specială prin faptul că autorul “nu rămâne doar la planul obișnuit al unei istorii literare, la interpretarea obișnuită a textelor adăugându-se bogate considerații psihologice, morale și spiritualreligioase.” (Nicolae Balota)
Încă de la apariție, cartea din ale cărei pagini răzbătea mesajul salvator că memoria unui neam poate fi resuscitată chiar și după o jumătate de secol de aneantizare, a fost prea puțin răsfoită; mărturiile prețioase și înfiorătoare despre ororile petrecute în închisorile comuniste au fost primite cu dezinteres de către contemporaneitate. Pe plan oficial, Istoria literaturii de detenție la români sub semnătura lui Mihai Rădulescu nu s-a bucurat de nicio recunoaștere. Surprinzător pentru un popor care număra 9 ani de la trecerea sa la democrație.


Multa vreme m-am întrebat cum de a fost posibila o asemenea reacție, atunci, la data publicării, dar și în prezentul acestor rânduri? Cum de nu s-a schimbat nimic în răstimpul a douăzeci de ani? Răspunsul l-am primit chiar de la Mihai Rădulescu, printr-o reflectie care îi aparține. Citind-o, am înțeles în ce sens ororile petrecute în cadrul așa numitelor ,,reeducări” nu au rămas în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conștiințele, influențându-ne faptele. Iată fraza la care mă refer: “Ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluția din Decembrie 1989, nu constituie tot tributul plătit acelei nebunii colective induse de comunism în mințile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare națională și, ca urmare, o neputință a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiționale, batjocorite și urate până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.
Acestea au fost, fără nici urma de îndoială, premizele nașterii ,,omului nou” despre care vorbește Ana Blandiana, ,,omul fără memorie, omul nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.” În condițiile în care amintitul regim politic dispăruse ca sistem, dar nu ca metode și mentalități, salvarea memorialisticii de detenție devenea o necesitate de prima urgenta; un act de rezistență și împotrivire la scenariul de groază descris mai sus.
În anii imediat urmatori lui 1989, nu știu câți oameni din generația lui Mihai Rădulescu au realizat gravitatea avertismentul lui Cicerone Ionițoiu, care își prevenea poporul: ,,Un neam care nu ține cont de trecut și-l uită, încet-încet dispare.” Știu doar că cei care au luat atitudine și și-au susținut punctul de vedere prin fapte, au constituit o minoritate. Printre cei care au acționat în vederea reconstituirii și păstrării memoriei martirajului românesc din timpul comunismului, la loc de cinste se afla si Mihai Rădulescu. A dezgropa adevărul despre infernul închisorilor comuniste și a-l consemna în scris departe de a fi o sarcina ușoară. Cât de tulburător suna cuvintele prin care scriitorul se descrie pe sine în confruntare cu tensiunea creată în conștiința sa: “Cine ești Mihai Rădulescu? Sunt un anonim, conștient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naționale din detentie, într-o forma, oricare, organizată, munca la care s-a înhămat, aceasta memorialistica riscă sa se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai știu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”
Pe măsura ce scriu realizez ca nu-mi stă în putere să-i fac dreptate scriitorului căzut în uitare și nici să înlesnesc cititorilor acestor rânduri – prin comentarii elogioase la adresa celor scrise de el – cunoașterea creației sale. Știu că dacă domnul profesor ar fi fost prin preajmă, aruncându-și privirea peste umărul meu ca să vadă ce scriu, mi-ar fi sugerat să-l citez pe Montaigne. Dintre zecile de aforisme ale marelui filozof, traduse și postate pe site-ul sau personal – intitulat sugestiv “Literatura și detenție” – Mihai Rădulescu l-ar fi ales pe cel care spune: “Mi-ar plăcea sa fiu mai puțin lăudat, în schimb temeinic cunoscut”! pentru ca apoi să-mi explice cu glasul său domol: Cel care știe să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienței proprii de viață experiența autorilor și personajelor acestora. Pe astă cale cititorul își lărgește aria dreptei socotințe, a sensibilității, a rațiunii și-și crește puterea de a se apropia de aproapele și de Dumnezeu.“ Scrisul își dovedește astfel puterea sa transformatoare. Revin asupra celor spuse, nici un scriitor nu poate fi cunoscut prin mijlocire. Mihai Rădulescu trebuie citit!
Adevărul este că ani în șir după întâlnirea de pe băncile școlii n-am știut cine a fost cu adevărat Mihai Rădulescu. Au trebuit să treacă aproape patru decenii pentru ca o întâmplare fericită să ne înlesnească regăsirea în octombrie 2008, când am reluat legătura pe cale virtuală, corespondând pentru scurt timp pe net. Atunci am aflat că fostul meu dascăl era de fapt un scriitor prolific, condamnat politic în comunism, marcat în destin de urmările celor 4 ani de detenție din tinerețe. În acel memorabil an am început să-l citesc pe Mihai Rădulescu și astfel s-au deschis în fața mea porțile unei lumi până atunci complet necunoscute. Așa a fost să fie, ca ,,domnul profesor” sămi dezvăluie adevărul despre suferințele și martiriul victimelor comunismului. ,,Adunați din toate păturile sociale, din toate profesiile și meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, cei declarați vrednici de pedeapsă au umplut sub pământul nației cu spaimele și curajul lor, cu abdicările și speranțele lor, cu prostrarea și cu energia lor creatoare. Toți au suferit datorită faptului că gândirea independentă și individuală era interzisă.”
 Când pe 19 ianuarie 2009 Mihai Rădulescu a trecut la Domnul, știam doar că am să continui să-i citesc scrierile, dar nu mi-am închipuit care va fi efectul lor asupra mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ,,lecțiile” sub îndrumarea domnului profesor vor continua și că ma voi număra și eu printre acei elevi care încearcă să descopere și să înțeleagă istoria pentru a se înțelege pe ei înșiși.
Mihai Rădulescu a scris toată viața literatura de detenție, mărturisind că de fapt nu s-a eliberat niciodată, cu adevărat, din temnițele în care a pătimit. Scrieri precum “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”, ”Sânge pe Râul Doamnei: Până când atâta suferință?”, “Casa lacrimilor neplânse: martor al acuzării în procesul “reeducătorilor””, ”Martiriul Bisericii Ortodoxe Române”, “Flăcări sub cruce”, “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, “Preoți în cătușe”, au văzut lumina tiparului la editura Ramida înființată de autor, pentru ținerea de minte, pentru învățătură și îndreptare. Nu pot să nu le dau dreptate celor care susțin că adevărata istorie a umanității este scrisă în cărțile de literatură și nu în manualele diferitelor forme de învățământ.
Parcurgând scrierile menționate mai sus – lista fiind departe de a fi completă – am realizat că în ansamblul sau, creația a lui Mihai Rădulescu reprezintă un Memorial!
Este cu neputință să stabilim câți oameni nevinovați au pătimit în temnițele comuniste. Presupunând că am reuși să definim cu exactitate acest număr imens, greu de închipuit, am simți fără îndoială că nu este suficient, căci cifrele prin definiție sunt reci si impersonale. Ceea ce nu se cade să uităm este că ,,în fiecare atom al acestui univers de suferința se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uitam.” (Romulus Rusan)
Am citit o destăinuire a lui Mihai Rădulescu, în care mărturisea că dacă s-ar întâmpla să nu consemneze în scris suferința vreunui om năpăstuit, despre care a luat cunoștință, acesta ar rămâne de veghe în conștiința sa, să-l mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. “Este ca și când m-ar fi ales morții să le țin lumânarea aprinsa cât voi trăi.” Desigur, este vorba de un exercițiu imaginativ, căci în fapt Mihai Rădulescu și-a făcut din plin datoria de a ține aprinsă lumânarea ținerii de minte în memoria celor care au suferit și s-au jertfit în închisori; a creionat zeci și zeci de portrete impresionante, a strâns nenumărate mărturii, a reconstituit pagini întregi de istorie necunoscuta. Am avut curiozitatea să reunesc numele foștilor deținuți politici care apar în scrierile lui Mihai Rădulescu. Recunosc că încă nu mi-am dus sarcina la sfârșit, însă chiar și așa, la mijlocul drumului, numărul celor consemnați este impresionant.
 Întreaga literatură de detenție scrisă de Mihai Rădulescu pentru contemporani și generațiile viitoare continuă să-și aștepte cititorii. Aidoma stelei Magilor, ea dorește să le arate celor interesați direcția adevărată. Chiar dacă Memorialul din creația lui Mihai Rădulescu se adresează în prezent unei minorități, există speranța ca “singura cale posibilă pentru a ne salva din trecut” (Ana Blandiana) va fi urmată de cât mai mulți. ———————————-

Monica LEVINGER
Israel 19 ianuarie 2019

luni, 5 august 2019

ELISABETA RIZEA SI MAIESTATEA SA REGELE MIHAI


Cine nu a auzit de Elisabeta Rizea? De viteaza din Nucşoara, ,,satul de după gratii’’ cum i s-a spus după ce o parte a locuitorilor au fost aruncaţi în închisorile comuniste fiindcă îndrăzniseră să fie oameni? Şi să-şi ajute semenii vânaţi ca nişte sălbăticiuni de către securişti
Cine nu a auzit de Elisabeta Rizea? Poate sunt destui, dar cei ce nu i-au auzit numele, ar trebui să ştie că această femeie simplă, răsărită din zona în care cresc brazi falnici de munte, e un simbol, e un model, e o figură de legendă a cărei faţă trebuie să o vedem atunci când răsfoim cărţile de istorie a neamului!
Aş vrea să vă spun aici câteva lucruri ce se ştiu mai puţin despre munteanca noastră. Că l-a iubit pe Regele Mihai, că l-a întâlnit de mai multe ori, că Maiestatea sa o aprecia şi o considera prietena sa. Că Maiestatea sa Regina Ana, intrebatat odată pe cine preţuieşte îndeosebi dintre români, a spus fără să şovăie – ,,Pe Elisabeta Rizea din Nucșoara!’’


                                               (Sursa: Adevarul.ro)
Prima oară Regele a întâlnit-o în perioada războiului, pe când venise în zona Nucşoarei şi a participat la o şezătoare a localnicilor. Elisabeta Rizea l-a cunoscut atunci şi a rămas impresionată de modestia Maiestăţii Sale. Iar când Regele a intrat în jocul sătenilor şi a făcut o glumă, întrebând de ce purcelușii sug la  scroafă cu ochii închişi, tot ea a fost cea care cu curaj a dat răspunsul - ,,Pentru că le e ruşine că mama lor e o scroafă!’’ În noaptea aceea Regele a dormit în casa familiei Rizea.
După ani şi ani de exil, Regele a revenit la Nucşoara, iar Elisabeta l-a întâmpinat într-un scaun cu rotile. Maiestatea Sa a convins-o să se opereze la ambii genunchi, a ajutat ca intervenţia să se facă la Spitalul Foişorul de Foc. La puţină vreme după, Elisabeta a putut merge din nou.
O altă întâlnire s-a petrecut la Curtea de Argeş, unde Maiestatea Sa a venit să se reculeagă la mormintele familiei. O căuta din ochi pe nucșoreancă, dar oficialităţile, politicienii, acopereau totul. A întrebat de ea, a insistat să o vadă şi în cele din urmă a reîntâlnit-o. Un Rege şi o munteancă, legaţi prin firele invizibile ale prieteniei, admiraţiei reciproce, respectului. Aşa cum Maiestatea Sa a putut să aleagă meritul adevărat, şi nu spoiala, aşa ar trebui să o facem şi noi. Să o punem la locul cuvenit. În inimile noastre, în cărţile de istorie, în modelul pe care vrem să-l transmitem copiilor noştri.
Din când în când poposesc în casa Elisabetei Rizea şi privesc fotografiile rămase din acele vremuri. La loc de cinste este cea cu Maiestatea Sa. Mi-i imaginez pe amândoi stând pe acel pat de lemn, ea povestind cu verva care a impresionat o ţară întreagă, lucruri greu de spus. Şi pe Regina Ana, ascultând cum au torturat-o, cum au momit-o cu bani ca pe Iuda să-şi vândă semenii.
Şi mai vreau să-mi imaginez cum şi Principesa Margareta va poposi în această casă când ea va deveni Casa Memorială, așa cum de un an și mai bine se străduiește să o facă Bogdan, strănepotul ei. Şi ştafeta dată de tata va fi preluată de către fiică



(Elevele de la Scoala Gimnaziala ,,Iordache Pacescu'' Cosesti in vizita la Nucsoara in iunie 2019)


miercuri, 31 iulie 2019

JURAMANTUL HAIDUCILOR MUSCELULUI DIN NUCSOARA


Cu o mână pe Biblie şi alta pe pistol, partizanii din Nucşoara au depus jurământul în faţa colonelului din Armata Regală a României, Gheorghe Arsenescu !

,,În numele lui Dumnezeu Atotputernicul şi pe Sfânta Cruce, eu, ….……………………………………………..........................................,
Jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste – bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor.
Jur credinţă Majestăţii Sale Regele Mihai I, regele tuturor românilor;
Jur credinţă Guvernului liber al Patriei;
Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire şefilor haiducilor;
Jur să ucid fără milă şi fără cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii  care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării;
Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după Victoria finală. În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis ata eu cât şi întreaga mea familie.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu !''

( Colonelul Arsenescu; sursa: Historia.ro )

(Grigore Constantinescu, Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraș)


vineri, 26 iulie 2019

Toma Arnăuţoiu. Partizanul - poet cu o mână pe Biblie și cealalată pe pistol


REGIMULUI P.C.R.  DIN ROMÂNIA R.P.R.

De vre-o 5 ani mă cauţi asiduu
Iar faptele vorbesc ca în poveşti
Să mă pupaţi în CURtea de Argeş ca raion
Şi mai vârtos în regiunea Bucureşti.

Izbiţilor mei ţigani
De aţi fi şi voi bandiţi, uşor ne-am prinde în horă
Căci cui cu cui se scoate TRĂDĂTORI!
Dar voi sunteţi TÂLHARI.

ŢIGANI, BORFAŞI ŞI VÂNZĂTORI !!!

De vre-o 5 ani vă scremeţi să mă prindeţi
Iar firele vorbesc ca în poveşti
Să mă pupaţi în CURtea de Argeş ca raion
Şi mai vârtos în regiunea Bucureşti.


                                                                   (Sursa - Adevarul.ro)

( N.a. - partizanii ii numeau tigani pe securisti)


(Din lucrarea  în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958)’’.

joi, 25 iulie 2019

Poeziile partizanilor. Toma Arnăuţoiu


         
          Ultimii partizani din gruparea Haiducii Muscelului au fost descoperiti si prinși pe 19 mai 1958 la Poenărei, Corbi. Toma și Petre Arnăuţoiu, Maria Plop și micuţa Ioana au intrat în temniţă, Tică Jubleanu a luptat până la moarte cu trupele Securităţii.
          Au fost descoperite nouă caiete pe care partizanii și-au scris și descris viaţa, gândurile, rugile, dorinţele. Tică a murit, dar a rămas ceva după el – un jurnal de partizan. Toma a fost executat, a lăsat în urmă zeci de poezii pe care securiștii le-au transcris cu mare grijă, multe din ele alterate probabil de condiţiile în care au fost păstrate. Poezia de mai jos e dedicată mamei sale, închisă atunci și e foarte semnificativă. De asemenea și mama sa Laurenţia a scris, se cunoaște cel puţin o poezie, cea prin care își plânge fiul, pe Ion, primul născut, ucis pe front, în Crimeea.
           Aceasta este inclusă în volumul în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958’’.



                                                              (Sursa: Adevarul.ro)

SCUMPĂ MAMĂ


O,  scumpa noastră mamă
Închisă în depărtări
Legată în zăbrele
Dar regăsită în zări.

Apari ca niciodată
Cu sufletul curat
Tu blândă fără seamă
Un suflet cald mi-ai dat.

Te-am ascultat în totul
Ţi-am învăţat credinţa
Cu munca şi cu cinstea
Să culegi biruinţa.

Nici viaţa nici odihna
Nu am precupeţit
Noi ţi-am păstrat oglindă
Şi  neamul oropsit.

Ne-a răvăşit furtuna
Ne-a împrăştiat pe valuri
Nu ne-a învins primejdia
Nu ne-a împins pe maluri.

Furtuna desnădejdii
Cu pieptul am înfruntat
Urgia omenească
Nimic nu ne-a schimbat.

Cu sacra ta icoană
Am răsturnat toţi munţii
Cu crezul tău cel sacru
Avem seninul frunţii.

Pe cele patru vânturi
Plutim cu toţi ! o mamă!
Dar sufletele-s albe
Candide pe năframă.

Şi cerul se-ndura-va
Pe toţi să ne adune
În jurul  tău, martiro
Durerea să răzbune.

Doar nu va fi ursita
Să sfârşim în noroi!
Să n-ai tu mângâiere
Ca mamă de eroi.

Tu,  Doamne,  tu părinte
Nu ne lasă a fi
Noroi pentru morminte
Căci ai destule mii.

Adună-ne părinte
La casa în ruine
S-o reclădim bătrâne
Spre zile de mai bine.

Să vină scumpă mamă
Cu toţi să lăcrimăm
Uniţi în bucurie
La tine-ngenuchem.

Să-ţi înălţăm o rugă
Cum numai ţie dăm.
Primește-ne- o Doamne
Viaţa doar ţie ţi-o închinăm.

7 ianuarie 1954


duminică, 14 iulie 2019

Marina Chirca – o mărturie din Nucșoara



În 2010 le-am cunoscut pe surorile Ana Simion şi Marina Chirca, cu rol foarte însemnat în sprijinirea partizanilor din munţii Făgăraş. Tanti Ana a fost prima care a aceptat să-i iau un interviu, primul meu interviu cu un fost deţinut-politic. Şi care m-a marcat cel mai mult. De la blajina tanti Ana vizitată de mine pe patul de spital, am ajuns la Marina Chirca în Slatina, comuna Nucşoara. 9 ani fără întrerupere i-a ajutat pe partizani, mai mult probabil decât oricine. Un alt gen de om, parcă i-am simţit îndârjirea şi devotamentul pentru cei ce nu mai sunt de mult, de atât de mult. Acum pe 19 iulie se împlinesc 60 de ani de la execuţia celor 16 luptători în Valea Piersicilor, Jilava. Da, genul acela de om care îşi risca totul pentru a adduce prin filtrele Miliţiei arme de foc din Câmpulung la Nucşoara, pe jos, pe o distanţă de peste 40 de km. 2 pistoale mitralieră şi 5 pistolete altă dată ! Da, genul acela care le spune curioşilor că duce în desagă lumânări ! Şi care jură credinţă în faţa conducătorului organizaţiei, colonelul Arsenescu, pe Biblie. Şi nu-şi încalcă jurământul !



      Şi când află că e gata să fie arestată, în februarie 1958, o ia pe sora sa, fuge în localitatea învecinată şi se ascund 5 ani de zile într-un pod de casă la finul ei, Florea Ion ! Şi supravieţuiesc !
      Am vorbit o oră cu tanti Marinica atunci. Puţin, foarte puţin, lipsa mea de experienţă m-a trădat, n-am reuşit să pun cele mai bune întrebări. Dar am rămas cu imaginea unei bătrâne cuminţi, cu mâinile aşezate inocent în poală, îmbrăcată în costuml popular şi mirosind a nuci şi toamnă. O femeie care a fost mai bărbată decât mulţi bărbaţi! Demnă, dreaptă, dură ca muntele pe care l-a urcat de 1.000 de ori. Am avut ocazia anul trecut să povestesc despre tanti Marinica şi tanti Anica în cimitir la Slatina în faţa crucii unde am ajuns în sfârșit să pun o lumânare.  Unor străini veniţi la un brunch. Şi de nu ştiu câte ori elevilor mei. Şi o să mai povestesc, o să le ţin memoria cât o să pot, măcar atât, fiindcă  - ,,Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’






                             ( La spital la Domnesti, tanti Ana Simion cu dna dr. Floarea; arhiva personala)

                                           (Marturia primita de mine de la tanti Ana Simion)


sâmbătă, 13 iulie 2019

ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU


Tămădău, Tămădău! Un nume care-mi răsună neîncetat în minte, încă din fragedă copilărie. Un nume despre care ai mei vorbeau cu durere și tristețe, uneori în șoaptă, alteori tare ca să fie auzit. Un nume care a schimbat viața familiei mele.
14 iulie 1947 - teribilă înscenare de la Tămădău. Se împlinesc azi 72 de ani. Mama mea, Lia Lazăr-Gherasim, a scris un articol tulburător despre acel moment, pe care am să-l redau an de an, deoarece reprezintă ceea ce avem nevoie cu toții, pentru a ieși dintr-un întuneric din care nu am ieșit încă în totalitate.  (
Ion-Andrei Gherasim)

                                ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU

De-ar fi să ne împărţim viaţa, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulţi n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădău”. Ştiam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei Ocna Şugatag, ştiam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alţii (care nu aveau de unde să ştie, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilinţele şi suferinţele bunicilor şi a rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache şi doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era să o vezi pe marea şi frumoasă Lilly Carandino cum urcă pe prici şi recită “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât şi gardiencele ce ascultau la uşă şi se uitau prin vizeta, cereau : “ mai zi o dată, doamna artistă!”.
        O prietenă din generaţia tânără mi-a spus : “ De ce nu povestiţi mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care aţi fost considerată   <<fiica trădătorului Ilie Lazăr>>  şi aţi purtat cu demnitate şi mândrie acest apelativ? Suntem puţini cei din generaţia tânără care ştim de la părinţii noştri că aceasta diabolică capcană a securităţii a fost pretextul desfiinţării PNŢ, dar, cei mai mulţi, tineri sau mai puţin tineri, ştiu doar ce au învăţat la şcoala din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric şi din filme, care încercau să murdărească memoria celor mai curaţi şi mai demni fii ai acestui neam.”
       Fireşte, memoria afectivă poate uneori să ne înşele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista şi amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte. Există presa vremii, exista dosare de anchetă, cu adevăruri şi minciuni, exista descrierile celor ce au răspândit minciună. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele şi suferinţele nu i-au terminat, şi spre onoarea lor, exista istorici şi slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în ştiinţă şi conştiinţa generaţiilor ce vin. Am văzut şi am trăit multe, am cunoscut eroi şi pseudo eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb : “ Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextual lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place să fie uitat?”



                                             (Înscenarea de la Tămădău – 14 iulie 1947)
   S-a străduit neobositul Cici Ioaniţoiu, s-au străduit redactorii de la “Memoria”, s-au publicat cărţi ce au însemnat capătul cumplitei nopţi. Dar există oare preoţi care să dea canon, spre cunoaştere şi ispăşire, acolo unde mai există conştiinţă, lectura acestor amintiri ? În anul 1964, tatăl meu ieşind din închisoare, după 17 ani, și văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu “banda” ce pleca în America, ca” să-şi salveze averile”( aproape toţi erau săraci) şi să ”trădeze ţara”, spunea cu amărăciune : “ Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic” Cel care a făcut filmul cunoştea şi oamenii, şi realităţile, dar, ori a considerat o tragedie naţională, scenariul potrivit pentru un film de succes, ori a fost cumpărat să o facă.
        “Istoricul” comunist Roller scria în manualul sau la pagina 740 “ Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători şi de spioni, organizaţie împotriva regimului democratic şi independent de stat al României. La pagina 741 scrie “ îndemnul cercurilor imperialiste americane şi engleze a determinat pe Maniu şi conducerea PNŢ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul şi la adăpostul imperialiştilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primejduiască pacea, să declanşeze războiul civil şi să conducă acţiuni de spionaj şi diversiune în ţară. Datorită vigilentei MAI, trădătorii au fost prinşi şi arestaţi.” Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunţe, să zăbovească îndelungat şi să culeagă foloase materiale în “lumea imperialistă”.


                                 (Doamna Lia si tatal dumneaei Ilie lazăr)


         Tatăl meu, ţinut în lanţuri şi bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. “Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluţa Antal Dumitrescu, unde erau şi chiriaşi de la Legaţia Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuinţa noastră de pe strada Poştei, nr.2, Romiti Boilă, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviinţă pentru un drum lung, şi să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoţim şi noi pe tata, aşa cum doriseră doamnele Mihalache şi Carandino. “ Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, “şi eu am părinţii bătrâni la Copalnic Manastur şi nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzişul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre şoferii Steanta şi Paleacu, care fuseseră şi ei “deţinuţi” şi aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, ca cei doi “şoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am ştiut nimic despre tatăl meu, dacă trăieşte sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit şi o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poştală, că este în viaţă şi are drept la pachet. Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga şi cânta. Acolo a întâlnit deţinuţi mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Şi le-a povestit, şi le-a tot povestit, ca să ştie şi tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic : “ Da’ de ce aţi venit la puşcărie cu geamantanul ăsta elegant de piele?”. “ Păi, pe mine Şeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tata. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâţia ani în magaziile puşcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galaţi, Sighet, Malmaison, au văzut zdrenţe cu miros de putred şi un tânăr machedon a spus celorlalţi “ Uite, să nu-l lăsăm în zdrenţe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele şi să-i facem ca la noi, “cămaşa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic şi neputincios, tata a fost dus la infirmierie unde avea să-l îngrijească cel care a fost soţul meu, Ioan Gherasim, şi care l-a îngrijit şi –n ultimele clipe ale vieţii, până în 1976.
      Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securişti, apoi arestată şi ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăştur, la bunicii mei, şi pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul “Scânteia”, că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanţuri. Aşa s-a încheiat tinereţea mea. În martie 1949 aveam să fim alungaţi şi din casa strămoşească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credinţa, nici speranţă, nici dragostea celor ce ne cunoşteau. Domnul fie lăudat.
       Afirmaţiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit şi am văzut multe, ştiu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verişoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoţi mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani, care-şi amintea cum o grămadă de securişti stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilaţi în păpuşoi, aşteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari, şi cum i-au prins vitejeşte; dar avionul despre care Iuliu Maniu ştia că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vladuţ Haţeganu, care făcuse legătura cu piloţii. El spunea :” De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu ştia că este folosit cu un anume scop?”
Când venise Romiti Boilă cu dispoziţie din partea şefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu ascultam pe la uşi, şi ştiu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiţă cu Maica Domnului, căci eu i-am spus : “ Ea să-ţi conducă drumul unde va şti Ea”
. Şi când la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou şi şi-a sfârşit viaţa ca dulgher. Cine-l mai pomeneşte dintre cei ce am rămas în viaţă, ce vitejeşte s-a purtat acest om, atunci când atâţia oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?
      Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniţi şi recunoscători, datori suntem a învăţa pe urmaşi, că aici sub această glie, zac eroi!

                                                                                        Lia Lazăr Gherasim
(Articol obtinut prin bunavointa domnului Ion-Andrei Gherasim, fiul doamnei Lia Lazăr Gherasim)