Totalul afișărilor de pagină

vineri, 24 martie 2017

Ana Blandiana - ghid prin Memorialul Victimelor si Rezistentei de la Sighetu-Marmatiei



      În anul 2010 am participat la Şcoala de Vară de la Sighetu Marmaţiei unde am fost întâmpinaţi, profesori şi elevi, de către doamna Ana Blandiana şi domnul Romulus Rusan. În prima zi ni  s-a făcut o prezentare a Memorialului, a eforturilor din care acesta s-a născut, a ce înseamnă de fapt perioada comunistă. Venind a treia oară la Sighet, am putut vedea cum an de an, s-au mai inaugurat alte săli, alte expoziţii, am observat cum, lună după lună, an după an, munca de arheologi ai memoriei desfăşurată de cei din echipa de la Sighet şi Bucureşti  acoperă noi şi noi pete albe pe harta represiunii şi rezistenţei anticomuniste.
      În prima sală de lângă intrare ne-a vorbit domnul Rusan. O parte din cele spuse am înregistrat aici:



        Din nefericire, domnul Rusan s-a stins din viaţă în dembrie anul trecut lăsând un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut şi apreciat. Mă număr printre ei, timp de 5 ani în verile pline ale Sighetului l-am urmărit, l-am apreciat, i-am înţeles eforturile. Spunea odată cineva, nu mai reţin anume cine că ,,Dacă Ana Blandiana este sufletul Memorialului, atunci cu siguranţă că Romulus Rusan este creierul lui.’’ Iar azi echilibrul este tulburat, dat peste cap. Sper doar ca el să fie măcar parţial restabilit şi repus pe macaz fiindcă, domnul Rusan la cât era de pragmatic, cred că a gândit că Memorialului şi Fundaţiei Academia Civică să funcţioneze şi fără fondatorii săi într-un viitor îndepărtat.
       După prezentarea de început, gazdele noastre ne-au prezentat Memorialul, sala cu sala, fiecare având libertatea să meargă cu un ghid de lux! Eu am mers să o ascult pe doamna Ana Blandiana şi am filmat în sălile dedicate reeducării de la Pitesi şi rezistenţei anticomuniste din munţi. O puteţi aici asculta pe doamna Ana Blandiana, o să vedeţi cât suflet pune în prezentare, cât de dedicată este, aşa cum a procedat mereu  şi în  intervenţiile de la conferinţele Şcolii de Vară.




marți, 21 martie 2017

Crucea Haiducilor Muscelului din Nucşoara

        Am realizat această scurtă prezentare video pe când pregăteam campania de strângere de fonduri pentru realizarea Crucii Haiducilor Muscelului ce trebuia amplasată lângă Câmpulung. M-am folosit de imaginile cele mai sugestive pe care le-am găsit în anii în care m-am ocupat de istoria partizanilor făgărăşeni de pe versantul sudic. Şi de vocea minunată a părintelui Giura din Leiceşti.
        Au trecut doi ani de căutări, cu zeci şi zeci de telefoane, postări pe facebook, promisiuni, rugăminţi şi mult prea multe decepţii. Dar în final am strâns suma necesară realizării Crucii şi anul trecut s-a făcut şi sfinţirea într-un cadru festiv. 






        Dar iată că a mai trecut un an de atunci şi nu s-a mai întâmplat nimic, nici măcar un panou de identificare care să fie văzut de sutele, miile de persoane ce trec zilnic prin zonă. Iar unii să oprească şi să privească, să aprindă poate o lumânare…. Cât despre gardul de împrejmuire sau celelalte elemente, ce să mai zic!
       Uneori mă gândesc să iau din nou iniţiativa pe cont propriu şi să semnalizez Monumentul. Şi astfel să merg mai departe ghidat de cuvintele doamnei Ana Blandiana, cea fără de care nu s-ar fi ridicat Crucea: ,, Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’


marți, 14 martie 2017

Când mama vine de la închisoare

În 1964 Iuliana Preduţ-Constantinescu, o tânără profesoară de istorie a fost eliberată din închisoarea de la Oradea. A ajuns cu trenul la Bucureşti, unde cu o sănătate şubredă a fost găzduită de nişte rude până când soţul şi fiica sa de 6 ani aveau să vină să o ia acasă. O întâlnire atât de dorită după acei ani cumpliţi, o primă întâlnire cu fiica ei pe care o născuse în închisoare şi despre care ştia atât de puţine. Copilul îi fusese luat şi dus într-un orfelinat, fără ca tatăl să fie înştiinţat pentru a-l lua acasă. De-abea după mai bine de un an Nicolae Preduţ a reuşit să îşi recupereze fetiţa datorită unor strădanii supraomeneşti. La fel cum a încercat ani de-a rândul să afle unde se găseşte iubita sa soţie şi a cerut să o vadă, să îi vorbească, să o încurajeze. Era condamnată la 12 ani de închisoare pentru ajutorul acordat partizanilor din gruparea Haiducii Muscelului de la Nucşoara, la fel ca şi părinţii săi, Iustina şi preotul Ioan Constantinescu. Pe tatăl său nu-l va mai revedea vreodată, a fost executat alături de ceilalţi 15 în Valea Piersicilor de la Jilava. Iar autorităţile comuniste n-au catadicsit să le trimită actul de deces, încât au trăit ani şi ani cu speranţa că, poate, iubitul lor părinte şi soţ a fost exilat undeva departe în nemărginirea Siberiei. Departe, dar viu…








Soţul Iulianei Preduţ a obţinut la un moment dat, probabil spre sfârşitul perioadei de detenţie, îngăduinţa de a trimite un pachet în închisoare. Dragostea sa, tot sufletul său a fost pus în câteva cuvinte zgâriate pe un săpun, păstrat cu sfinţenie de soţie. De câte ori nu îl va fi privit şi nu va fi vărsat lacrimi amare asupra lui… Acum acest obiect al dragostei şi speranţei celor doi se afla la Memorialul Victimelor şi Rezistenţei anticomuniste de la Sighetu-Marmatiei.


Mai jos sunt câteva rânduri scrise de fetiţă născută în închisoare, emoţie pură, la întâlnirea cu mama ei venită din infernul detenţiei…




lubire furată...
Am venit pe lume într-o joi, când clopotele bisericii Văcăreşti băteau de ora prânzului... Era aşa de întuneric, încât mi-am frecat bine ochii să zăresc ceva, dar, nedesluşind nimic, mi-am zis că sunt găzduită tot în pântecul mamei... Mi-au trebuit zece zile să realizez că am ieşit la iveală, aşa că, abia pe 28 septembrie, am fost „declarată"...
 Şi, de aici, începe nesiguranţa !... A fost să fiu „fecioară", dar, legal, eram „balanţă"... Am combinat cele două zodii şi mi-am făcut planul pentru o viaţă...
 Mă întreb: oare, când am văzut pentru prima oară lumina zilei ?... Tăcerea şi întunericul mi-au ţinut loc de mamă şi de tată; probabil, că nu făceam prea multă gălăgie şi gardienii nu se oboseau să mă bage în seamă... Până la doi ani, n-am reuşit să aflu dacă îţi mai trebuiau şi nişte părinţi ca să apari pe lume; ştiam doar că nu există decât copii, mulţi copii, o cameră mare, imensă, cu o mulţime de pătuţuri la fel, câteva feţe blânde de crescătoare de prunci şi umbra deasă a teilor de pe aleea din curtea Casei copilului de pe şoseaua Kiseleff...
Sărutând icoana...
Văd undeva, în ceaţă, o fetiţă cu bucle negre, cu ochi negri şi nas obraznic, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea azurie, tivită de jur-împrejur cu dantelă albă... O văd cum stă în genunchi în faţa unei icoane... Şi văd, Iângă icoană, o fotografie cu o femeie îmbrăcată într-un costum popular macedonean, care, nu ştiu de ce, îi e tare dragă... De fiecare dată când îşi spune rugăciunea de seară, fetiţa sărută icoana şi chipul femeii din poză, apoi, adoarme, fără să ştie că somnul îi e vegheat de Domnul şi de îngeraşii în care crede... „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna, fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine !... Eu sunt mică; fă-mă mare !... Eu sunt slabă; fă-mă tare !... in tot locul mă-nsoţeşte şi, de rele, mă păzeşte !... Amin... Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului  meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !"...
 Până aproape de patru ani n-am vorbit şi poate că ăsta a fost norocul meu... Câte întrebări nerostite ?  Prima mea măicuţă bună a fost sora mamei, pe care mamă am pomenit-o şi mamă mi-a rămas până în ziua de azi... Primul meu frate a fost Dănuţ, vărul meu, băiatul măicuţei, de care nu m-am lepădat şi de care nu mă voi lepăda niciodată, în vecii vecilor... in privinţa taţilor, situaţia e mult mai neclară... Sigur este că primul meu tată a fost tatăl meu cel bun şi adevărat, de care îmi aduc aminte încă de la doi ani... Dar, şi mai sigur este că, pe acelaşi loc, se afla în sufletul meu, soţul mătuşii mele, părinte  la fel de bun şi de adevărat, pe care l-am iubit ca şi pe tatăl meu şi-I voi iubi mereu...
 Despre mama mea adevărată, n-am ştiut nimic, n-am  intrebat niciodată nimic, sigură fiind că orice familie e formată e din doi taţi, o mamă şi un frate... Şi aşa eram destui !... Aveam aproape şase ani, când vraja portretului de Iângă e icoană s-a destrămat...
Prima  întâlnire…
Am împlinit şase ani !... insoţită de „întorsurenii" mei dragi, am Iuat drumul Bucureştiului... Nu-mi aduc aminte decât strada: doctor Sergiu. La numărul 13,  o casă cu etaj, lungă, încovrigată şi întunecoasă, cu o curte de le piatră rece şi umedă... Cum păşeşti pragul porţii grele de fier,  zăvorâtă cu două ivăre uriaşe, dai peste un fel de curte, neprimitoare, cu câine rău, agăţat de un lanţ ruginit, răstignit pe  jumătate într-o cuşcă improvizată... Ca să nu fii atacat de chinuitul patruped, trebuie să păşeşti cu grijă, stâlpind pereţii ţa casei, din care răzbesc în afară, prin zid, fire rebele de iederă şi muşchi verde şi rece. Urcăm, apoi, multe şi obositoare trepte de re scândură scârţâietoare, înclinate periculos de vertical, cu mâna tremurândă, prinsă nesigur de balustrada din exterior a scărilor, deschid o uşă... in faţă, o cămăruţă antreu, mică şi întunecată, iar, în stânga ei, o uşă ce se crapă încet şi cu teamă... Păşesc sfioasă, chemată de lumina din încăperea alăturată... Ştiu că trebuie s-o cunosc pe mama... Ştiu că toţi ceilalţi sunt în urma mea... Ştiu că trebuie să mă port frumos... Am învăţat bine lecţia... Mai ştiu că am venit de departe, obosiţi şi curioşi şi că cei mai mari au încercat tot drumul să-şi ascundă de mine urme de lacrimi... Eu le văd, totuşi, şi mă întreb ce caută pe feţele lor bune şi blânde, când azi, aşa cum mi-au repetat-o, deseori, e o zi de sărbătoare pentru noi... N-am auzit până acum de lacrimi de bucurie, de aceea, mă închid în mine şi-mi spun că nu poţi plânge de fericire... Ciudaţi mai sunt şi oamenii mari !...   
   Suspiciunea mea creşte... imi trec prin minte o sumedenie de lucruri până să păşesc pe următorul prag... Număr în gând razele de soare ce pătrund timid printre perdelele grele de catifea şi paşii ce-i mai am de făcut până când se va împlini minunea... Am ajuns... Odată intrată în cameră, mă izbeşte o privelişte nebănuită: în dreapta mea, un divan vechi şi preţios, în faţă, o masă de mahon cu şase scaune sculptate pretenţios, vaze de cristal, ca-ntr-un muzeu, galeuri, iar, pe jos, un persan greu şi pufos ca plapuma, colorat monoton... Ridic ochii... Pe pereţi, o mulţime de picturi, despre care, mai târziu, am aflat că aparţin unor artişti consacraţi... Nimic şi nimeni nu mişcă în jurul meu...
Dintr-odată, ajunge doar cu greu până la mine, un oftat adânc şi suferinţa lui mă face curioasă. Mi se strânge inima... lată clipa !...
Pe divan, stă o femeie, cu braţele întinse spre mine, cu ochi calzi şi umezi de căprioară înjunghiată, acoperită cu un pled greu... Oare, e bolnavă ? Ştiu că e mama mea, o cunosc din poza de lângă icoană... Dar de ce nu mi-au spus că e bolnavă ? Îi desluşesc suferinţa de pe obraz... Degeaba zâmbeşte, nu mă înşeală pe mine. Încremenesc la câţiva paşi de ea şi o privesc cu ochi nesătui, căci este mama mea !... Mama !... Are cearcăne mari în jurul ochilor, faţa îngrozitor de palidă, de om care n-a văzut lumina zilei mulţi ani, parcă vine din altă lume, e slabă, cumplit de slabă, pomeţii obrajilor ies puternic în relief... Parc-ar fi o fetiţă cuminte, bolnavă şi tristă, trăită ani în şir în rugăciune... Arată ca o sfântă, coborâtă din ceruri întru mântuirea noastră... Dar e prea tristă, poate că e cea mai tristă faţă pe care am văzut-o vreodată şi uite că încep şi eu să plâng, aşa, dintr-odată, înainte chiar de a o îmbrăţişa:
—Sărut mâna, mamă !... E tot ce mai pot îngăima. Atât ! Plâng, pentru că toţi ceilalţi plâng. Şi-i las să plângă, pentru că abia acum Inţeleg că au nevoie de lacrimile astea...
 —Libertatea !... Draga mea !...
 Ce voce caldă are !... Pe mine mă cheamă ?... Aşa mă numesc eu ?... De ce nu mi-au spus până acum ?... Dar ce importanţă mai are ?... Ne-am regăsit !... in sfârşit !... Ce s-a întâmplat în ziua aceea nu ştiu. Am aflat, mai târziu, că am adormit plângând, mângâiată de privirea îngrijorată a mamei, că am făcut febră mare şi am vorbit toată noaptea în somn, fără noimă...


(Sursa: Grigore Constantinescu, Epopeea Rezistentei anticomuniste din Poenarei – Muscel)



duminică, 5 martie 2017

Nenea Gică Şuţa, nepotul Elisabetei Rizea despre comunişti şi comunism


     L-am întâlnit pe nenea Gică sus pe dealurile dintre Corbi şi Brăduleţ acum aproape 7 ani într-o zi de iunie extraordinară. Aveam să petrec la stână una dintre zilele memorabile ce nu le uiţi până la capătul vieţii. Asta i se datorează domnului inginer Florin Petrescu căruia i s-a făcut dor să-l revadă pe unul dintre tovarăşii de oierit din tinereţea tatălui său. Ne-a primit şi ne-a ospătat cu inima largă, o gazdă ancestrală, aşa cum va fi făcut şi cu partizanii de la Nucşoara, aşa cum au făcut şi rudele sale, aşa cum a făcut-o şi mătuşa lui, Elisabeta Rizea. Cine nu a fost la o stână îndepărtată, izolată, nu are cum să-şi închipuie atmosfera de suspendare a timpului, să simtă mirosurile naturii, să fie pătruns de nostalgia originilor noastre de păstori de acum sute şi sute de ani. Nea Gică părea un dac coborât de pe Columna, mâinile sale bătătorite de muncă învârteau o mămăligă atât de românească, iar poveştile sale nu s-au lăsat aşteptate. Nu l-am înregistrat atunci, am preferat să îl ascult, dar scurta filmare pe care am făcut-o a rezumat toată poziţia sa demnă, de om liber şi de nezdruncinat, de rezistent la opresiune.
Îmi place să-mi imaginez că şi astăzi nenea Gică este tot acolo muncind şi aşteptând…









    ,, - Aţi făcut ani de zile de închisoare. Vă pare acuma rău că i-aţi ajutat pe partizani şi aţi făcut închisoare pentru ei?

      - Nu, dragul meu, nu, că eu am făcut din conştiinţa asta. Eu n-am vrut să fiu cu ruşii nicicum. N-am vrut să fiu sub comunism! N-am avut moşie în Domneşti, am fost ăl mai păduche. N-am vrut să fiu slugă. […] Cum s-a înfiinţat comunismul, s-a înfiinţat din ţigani, din potlogi, numai din adunătura… Au omorât elita ţării, toată spuma ţării, la Sighet…''




sâmbătă, 8 octombrie 2016

Crucea Elisabetei Rizea - viteaza de la Nucşoara


         Ziua de sâmbătă 8 octombrie părea o autentică zi de toamnă, rece şi ploioasă, care nu te îndeamnă deloc să îţi părăseşti casa. Spre ora 11 ploaia măruntă a încetat însă şi spre munte au început să se mai risipească norii plumburii. Aşa că am pornit cu alt aplomb spre Nucşoara, unde, după mulţi-mulţi ani urma să se sfinţească o cruce în memoria Elisabetei Rizea, simbol al rezistenţei anticomuniste de la noi. La Domneşti am întâlnit-o pe doamna Laurenţia Arnăuţoiu, nepoata conducătorului rezistenţei nucşorene, Toma Arnăuţoiu. Ajungând la Nucşoara, mai întâi ne-am oprit la cimitir, pentru a pune o lumânare la mormântul familiei Arnăuţoiu şi familiei Rizea. Mă uitam la crucea familiei  Arnăuţoiu – două faţete ale aceleiaşi cruci, dar destine atât de diferite şi tragice. Pe deoparte preotul Arnăuţoiu şi soţia, îngropaţi creştineşte când le-a venit vremea, pe de alta fiul şi nora, nepoţii pieriţi fie în război, fie sub gloanţe la Jilava… Nici unul nu se odihneşte aici, ci în morminte comune sau gropi neştiute, nemarcate. Blestemul comunismului…




         Am coborât spre casa Elisabetei Rizea, l-am cunoscut pe strănepotul acesteia, domnul Bogdan Vârvoreanu, mulţumit că a reuşit, cu ajutorul Asociaţiei Neamunit, să ridice crucea pentru străbunicii săi şi membrii Haiducilor Muscelului. Un moment care a fost aşteptat atât de mult de însăşi Elisabeta Rizea, dar forţele potrivnice au fost mult mai puternice decât ale sale. Undeva ea spunea că ,, Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu dacă s-a limpezit lumea..." Din păcate lumea nu s-a limpezit nici acum. Poate doar suficient încât să  nu se mai opună unei asemenea iniţiative. Desfăşurată însă în anonimat în prezenţa a circa treizeci de persoane, majoritatea membri ai Asociaţiei Neamunit. Au mai participat primarul şi viceprimarul Nucşoarei, directorul Şcolii ,,Toma Arnăuţoiu’’ Nucşoara – Constantin Berevoianu, doamna Laurentia Arnăuţoiu.





        După slujba creştinească, părintele a făcut câteva aprecieri de bun simţ, observând cât de puţini nucsoreni au venit la eveniment. I-a fost duhovnic Elisabetei Rizea şi i-a cunoscut frământările şi temerile. A ştiut cât de polarizat era satul şi câţi i-au fost împotrivă. Dumnealui şi-a amintit de venirea regelui Mihai şi a ministrului Noica în casa Elisabetei Rizea şi de marea rugăminte adresată acestora de a se asfalta drumul de la intersecţie până la cimitir. În două săptămâni acesta s-a asfaltat datorită Elisabetei Rizea. Tot datorită ei Nucşoara a căpătat notorietate şi vin mulţi turişti întrebând despre partizani, vrând să vadă locuri şi să audă poveşti. Nucşorenii ar trebui să se mândrească şi să îşi facă tot mai cunoscută istoria de luptă şi suferinţă.






         Dar unde sunt nuorenii? Eu cred că nu mai sunt nucşorenii de altă dată, asta e problema. Şi domnul Constantin Berevoianu, profesor de istorie, are mult de lucru să îi convingă pe strănepoţii acelora de virtuţile şi caracterul înaintaşilor. De altfel despre aceste lucruri a şi vorbit în fata tinerilor veniţi din Bucureşti. Îmbrăcaţi în costume populare, încercau parcă să recupereze din dulceaţa pierdută a Nucşoarei. Nu i-am cunoscut, dar se vedea că sunt oameni îndrăgostiţi de tradiţie, de istorie, de credinţă. Nici măcar nu au încercat să se încununeze cu succesul acţiunii lor, de fapt nici unul nu a luat cuvântul. Mă aşteptam să vorbească despre Elisabeta Rizea şi crucea ridicată acela care este, cred, preşedintele Neamunit – Aureliu Surulescu. Mă gândesc, având propria mea experienţă în strângerea de fonduri pentru Crucea Haiducilor Muscelului, că n-a fost tocmai uşor să realizeze ceea ce alţii n-au reuşit în decenii.


         Doamna Laurentia Arnăuţoiu a ţinut un discurs mai lung şi emoţionant, amintindu-şi despre rudele sale, de unchii şi bunicii ale căror oase odihnesc fără cruce la căpătâi. A povestit tinerilor despre solidaritatea comunităţii nucsorene faţă de bunicii ei, Ioan şi Laurentia Arnăuţoiu, modul în care au fost întâmpinaţi la câţiva kilometri în afara satului când au fost eliberaţi din prima perioadă de închisoare.


        Vremea în Nucşoara a ţinut cu noi, cei câţiva din stradă care dăm emoţii şoferilor şi am putut rămâne până la sfârşit fără să ne plouă. Drumul spre casă a adus nori cu soare şi o atmosferă tot mai plăcută, dar am rămas cu aceasi senzaţie că totuşi lumea nu s-a limpezit…

marți, 4 octombrie 2016

Elisabeta Rizea – viteaza din Nucsoara

      Astazi se implinesc 13 ani de cand s-a stins din viata Elisabeta Rizea, viteaza din Nucsoara, simbol al rezistentei anticomuniste romanesti. Mai jos redau cateva fragmente semnificative din interviul acordat doamnei Irina Nicolau, care a stat la baza cartii ,,Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi’’.



       „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.





     ,,Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi".
         De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.
Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
         Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit.Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.
         Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
          Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”




Iia Elisabetei Rizea in Memorialul de la Sighet 


Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe Elisabeta si Gheorghe !




miercuri, 20 iulie 2016

O să vă vorbesc despre tata şi prietenii lui…


Aşa şi-a început prelegerea domnul Theodor Paleologu în fata cursanţilor de la Şcoala de Vară din Piteşti. Mai mult decât o prelegere, a fost o ca discuţie purtată cu nişte prieteni apropiaţi cu care nu te-ai văzut demult şi încerci să le povestesti ce s-a mai întâmplat cu tine şi cu familia ta. Un stil lejer, direct, apropiat, întrerupt de întrebări şi încercări de a-i introduce pe studenţi în poveste, de hohote de râs zdravene. Îmi amintesc despre cum istorisea Alexandru Paleologu cum râdea el, cu poftă, chiar şi în închisoare, lucru care de multe ori îi supăra pe unii colegi ce erau prea deprimaţi de situaţia în care se aflau ca să poată măcar zâmbi. Cred că acelaşi râs l-a moştenit domnul Theodor Paleologu de la tatăl său…



(Teodor Paleologu si Alin Muresan cautand chipuri cunoscute printre cei arestati)

Un om direct, care nu se sfieşte să atace subiecte care mie îmi par mai delicate. Îşi spune părerea fără teamă, face incursiuni în trecut şi sare cu uşurinţă spre prezent pentru a face comparaţii  isteţe, surprinde cu amănunte personale din viaţa de familie. Îi zgândără pe cursanţi ca să pună întrebări şi ne explicã diferenţa între studenţii americani şi cei români sau chiar francezi în faţa cărora s-a aflat vreodată. Cei americani sunt curioşi, cu mâinile pe sus, chiar dacă de multe ori pun întrebări banale sau chiar ciudate, iar ceilalţi se urnesc greu, îşi caută curajul spre vârfurile pantofilor sau în înălţimile încăperilor. Da, şi aici are dreptate, vorbesc şi din proprie experienţă. Îmi amintesc cât de greu era momentul în care, în gimnaziu, la sfârşitul orei de chimie, profesorul ne întreba dacă am înţeles lecţia şi ce întrebări avem. Îmi storceam mintea până la ruperea ultimului neuron să găsesc ceva interesant de întrebat! Acum, aflat de cealaltă parte a baricadei, faţă în faţă cu elevii mei, problema este puţin schimbată -  când cineva găseşte o întrebare bună, parcă simţi că răsare soarele la Seattle ! Ori când mai fac experienţa de a scoate pe neaşteptate un elev în faţa clasei şi a-l învesti cu funcţia de profesor pentru o oră – cât de greu reuşeşte să se adune şi să pună întrebări colegilor, deşi cunoaşte lecţia !  Aşa suntem învăţaţi – să stăm la cutie, poate o fi vreo ,,calitate’’ ancestrală a noastră, a românilor!
,,Tata a fost cel mai frumos, uitaţi-vă pe panoul acesta, e altul mai frumos ca el?!’’





(Alexandru Paleologu, al doilea din stanga sus, arestat in 1959 in procesul Noica-Pillat) 

Să creşti într-o asemenea familie, a Paleologilor, să ai un tată cu asemenea prieteni – Steinhardt, Noica, Al George, Eusebiu Munteanu – iată ce moştenire intelectuală pe care trebuie să o păstrezi, dar şi s-o transmiţi mai departe. Din această unică întâlnire mi se pare că dl Paleologu este foarte priceput în a o face.




La un moment dat ne-a povestit ce l-a şocat în ultima campanie electorală la care a participat, în care sute de romani, nu neapărat de condiţie modestă, i-au spus că oamenii care ne conduc ar trebui să facă neapărat ceva pentru cetăţeni. ,,Treaba lor dacă mai şi fură, dar să facă şi pentru noi ceva!’’ Dumnealui a fost uimit în faţa unei asemenea asemenea păreri, la fel şi cursanţii. Cum să gândeşti aşa?! Aş vrea să avansez aici o opinie personală, bazată pe experienţa a 25 de ani de trăit în ţara asta. Se poate pentru că ei, toţi, ne-au învăţat în 25 de ani aşa, ne-au învăţat să ni se ofere puţin sau deloc. Foarte simplu!  Pe principiul copilăriei - ,,Mărul mic sau nimic!’’ E corect, e moral?! Bineînţeles că nu, dar dacă aşa funcţionează ţara asta după 1989, din 4 în 4 ani, ce poţi face? Am avut şi noi parte de vreo revoltă idealistă, acum e rândul lor…
Domnul Paleologu a mai vorbit şi despre alt subiect – opera lui Alexander Soljeniţîn. Cred că a convins pe majoritatea celor de faţă să îl citescă, într-adevăr un autor excelent. O adevărată plăcere să citeşti, are un stil minunat care ajunge la suflet şi mă refer aici, zic eu,  mai ales la ,,Pavilionul cancerosilor’’ şi ,,Primul cerc’’. Premiul Nobel pe care l-a primit nu e doar pentru activitatea lui de dezvăluire a victimelor gulagului, pentru curajul său supraomenesc, dar şi pentru talentul literar. Mi s-a părut foarte interesantă şi o poveste despre asocierea făcută după 1989 între Ioan Ioanid, autorul  cărţii ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele’’ şi scriitorul rus, care l-a supărat pe Ioanid. Acesta îi detesta în asemenea măsură pe ruşi încât ar fi spus că el nu e un Soljeniţîn al românilor - ,,Nu seamăn eu cu rusnacul ăla!’’
La eveniment a participat şi domnul Demostene Andronescu, ultimul poet al inchisorilor comuniste, care a intervenit în mai multe rânduri, completând sau întrebând câte ceva. Cred că, în ciuda vârstei, a reuşit să fie cel mai activ dintre noi, cei prezenţi !


Am fost norocos că am fost prezent la prelegere, nici nu ştiu când au trecut câteva ceasuri, îi mulţumesc lui Alin Mureşan pentru această şansă, unică probabil. Ruperea de un cotidian linear a însemnat pentru mine azi o mică sărbătoare. Până data viitoare !


miercuri, 8 iunie 2016

Atelier de istoria comunismului la Închisoarea Piteşti

       Sâmbăta care a trecut a avut loc la Închisoarea Piteşti un eveniment deosebit, primul dintr-o serie dedicată tinerilor – Atelier despre istoria comunismului. Trei dintre elevele mele – Ana, Delia şi Sabrina, au fost selecţionate şi au avut plăcerea de a o cunoaşte pe Ioana Hasu, jurnalist RFI şi în acelaşi timp nepoata lui Gheorghe Hasu, partizan din Grupul Carpatin Fãgãraşan. Pe Ioana elevii mei au cunoscut-o acum doi ani, când ne-a vizitat acasă, la Leicesti şi ei au participat la atelierul ,,Ţara Bunicilor’’.













(Aceste fotografii sunt luate de pe pagina de facebook Fundatia Memorialul Inchisoarea Pitesti)

       Inedit a fost şi locul în care s-a ţinut acest atelier, fosta Închisoare Piteşti, aflată sub patronajul Fundaţiei Sfinţii Închisorilor. Elevele mele s-au declarat impresionate de această activitate, cu atât mai mult cu cât ele cunoşteau o parte din poveştile rezistenţei anticomuniste şi ale represiunii, dar nu de la o asemenea sursã.   Un alt atu al lor a fost acela ca fiind şi cele mai mari din grup, au avut o poziţie deosebită şi au participat activ la toate etapele activităţii.
          Spre bucuria mea, câţiva dintre foştii mei elevi, acum la liceu, au aplicat pentru un alt Atelier de istoria comunismului şi vor fi prezenţi săptămâna viitoare la Închisoare.
         De primăvara aceasta, tot mai multe proiecte s-au derulat sau sunt în curs la Închisoarea Piteşti – întâlniri cu  Paul Imbrescu și Galina Răduleanu, cu cercetătorul Adrian Petcu, cu poetul şi fostul deţinut Demostene Andronescu. Vara aceasta se va desfăşura Scoala de Vară de la Piteşti, ediţia a V-a. Se poate spune că la Piteşti grijă pentru redarea memoriei este tot mai pregnantã şi cuvintele doamnei Ana Blandiana sunt puse în practică - ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie’’.
        La sfarsit elevele mele au vizitat Inchisoarea Pitesti, ghid fiind Maria Axinte.









(Icoana pictata de maicutele de la manastirea Diaconesti)


                         Avem o tara   - maicutele de la manastirea Diaconesti