Totalul afișărilor de pagină

vineri, 17 august 2018

Pentru Casa Memorială Elisabeta şi Gheorghe Rizea



       Nucșoara este un nume emblemă pentru mine și, cred, pentru mulți dintre români. Aici s-a desfășurat cea mai longevivă activitate de rezistență anticomunistă în perioada 1949-1958. Aici istoria se îmbină cu frumusețea peisajului natural, cu măreția Mamei Naturi. Nu am cunoscut-o pe Elisabeta Rizea, cea care a devenit simbolul rezistenței la mulți ani după ce conducătorii partizanilor s-au prăpădit în față plutonului de execuție la Jilava. Tare aș fi vrut să o fi cunoscut…
        Însă pe urmele partizanilor, pașii m-au dus de multe ori la Nucșoară, așa cum s-a întâmplat și acum vreo 4-5 ani, când am poposit în fața casei Elisabetei Rizea. Vroiam să arunc o privire, să fac o fotografie, când doamna Elena Belu, fiica Elisabetei Rizea a ieșit din curte, m-a întrebat ce e cu mine și apoi m-a invitat în casă. Cu inima largă, mi-a povestit despre părinții săi, despre vizită Regelui Mihai în 1997, despre alții care au tot venit să asculte povestea ,,vitezei din Nucșoara’’ !



(Vocea fiicei Elisabetei Rizea, Elena Belu)









         În  primavara aceasta am revenit în Nucșoara și l-am cunoscut și pe strănepotul Elisabetei Rizea, Bogdan Vârvoreanu, cel care a început un proiect minunat – salvarea casei batrâneşti și transformarea sa în Casă Memorială. Bogdan mi-a plăcut de la primele cuvinte, îmi place să  cred că posedă calități ale înaintașilor. Proiectul e unul costisitor, de durată, care necesită lupta continuă pentru fonduri, întâlniri cu diferiți oameni, publicitate, interviuri. Adică o ieșire din confortul în care orice om obișnuit trăiește. M-am hotărât imediat să încerc și eu să-l ajut pe Bogdan, cu puținele mele forțe, dar alăturate altora sunt sigur că și efortul meu va conta. Așa cum a contat pentru Crucea Haiducilor Muscelului de lângă Câmpulung.





        În vara s-au strâns primii bani serioși grație inițiativei lui Alin Mureșan de la IICMER și unei asociații clujene – Niște Oameni. Exact de asta are nevoie Casă Memorială Elisabeta și Gheorghe Rizea, de Niște Oameni care să sprijine cel mai important simbol al rezistenței anticomuniste din România de azi. În această toamna vor începe lucrările la fundație și acoperiș.

               primele-donatii-consistente-pentru-casa-memoriala-elisabeta-rizea/


               (Bogdan Barvoreanu, Alin Muresan si organizatorii actiunii de strangere de fonduri
                                                          pentru Casa Memoriala)

         Dacă simți  românește și crezi că noi românii merităm acest loc în care să omagiem curajul, demnitatea, rezistența la opresiune, atunci alătură-te și tu acestui proiect ! Orice sumă va salva o cărămidă, va șlefui un căprior ori un element de rezistență al Casei Memoriale ! Și o să fii mândru când peste câțiva ani vei ajunge la Nucșoara, vei păşi cu emoție în Casă și îți vei spune - ,,Și eu am făcut ceva pentru Elisabeta Rizea!’’






marți, 14 august 2018

Tânărul Partizan




        Băiatul meu a trecut în clasa a VI-a și, cred eu, are o copilărie minunată. Aleargă liber, își face prieteni, fie acasă, fie prin taberele de la munte, vară ori iarnă sau la bunici. Iubește să se plimbe cu bicicleta și zi de zi adaugă noi kilometri copilăriei sale. Am încercat să-i oferim libertate, să-l îngrădim cât mai puțin, să-l lăsăm să gândească cu mintea sa, chiar cu riscul de a se lovi de prea multe ori.
        Acum 7 decenii, un alt copil de clasa a VI-a avea cu totul alte preocupări decât al meu, dar și sufletul sau tânjea tot către libertate. Numele sau era Ion Tudorean și creștea într-o familie de țărani vrednici în Câmpulung Moldovenesc. Prietenii săi, de-o seama cu el, se gândeau, cu naivitatea vârstei, să lupte împotriva regimului comunist instalat câțiva ani mai înainte cu ajutorul puterii ruseșți. Ce nedreptăți, ce suferințe, ce frustrări puteau să se acumuleze în acești copii pentru ca ei să-și înființeze un grup, ,,Tânărul Partizan’’, gata de rezistență, de acţiune? Ion a crescut urmărindu-l pe tatăl sau și văzându-I, înţelegându-i toată obida, teama, neputința în fața abuzurilor administraţiei comuniste. Și atunci a hotărât să facă el ceva pentru ai săi. La început au fost lucruri nevinovate precum întâlniri cu ceilalți băieți, stabilirea unui nume a organizației, a unor reguli și planuri. Apoi însă au trecut la lucruri cu adevărat periculoase, au făcut rost de arme, au sustras din clădirea Primăriei o mașină de scris pentru a face manifeste. Iar câțiva ani mai târziu, prin 1951, au realizat un adevărat act de sabotaj contra statului. Fânului luat prin cote aspre de la săteni ei i-au dat foc, flacăra sa luminând în noapte și ostoindu-le puțin din setea de răzbunare adunată în inimile răzvrătite.
        Au mai trecut câțiva ani și în grup au intrat doi băieți mai mari, care au insistat să-i dea o lecție unui activist local ce făcuse mult rău oamenilor din oraș. Cel vizat a fost ucis pe când trecea pe o punte, târziu în noapte.
       Peste puţină vreme tânărul Ion a fost arestat, anchetat şi după un proces public, ținut în sala de festivități a Liceului Dragoș Vodă din Câmpulung, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru complicitate la crimă de sabotaj și participare la organizație subversivă.
       Suceava, Jilava, Caransebeș, Gherla, Salcia, Periprava, iar Salcia, Giurgeni, Ostrov, Galați, iar Jilava, iar Gherla… Tot atâtea închisori și lagăre de muncă, ani de tortură, de muncă, de boală, fără speranță. Acasă mama l-a prohodit, după cum mi-a spus. Până și biata mama își pierduse speranța…



                       ( Fotografie facuta inainte de intrarea la inchisoare// in arhiva familiei)



                 (Fotografie facuta la iesirea din inchisoare, in 1964//in arhiva familiei)


       A intrat tânăr și fără experiență de viață, a ieșit după 10 ani matur și îmbătrânit, sătul de foame, frig, umilințe și nedreptăți. În același timp însă și-a clădit o cultură cum doar în închisorile acelor vremuri se putea face. A învățat limba engleză cu un fost atașat diplomatic în Londra, franceză cu mai mulți profesori, a audiat adevărate cursuri de teoria valorilor cu profesorul Mărgineanu, a aflat atâtea despre agricultură, istorie, filozofie.


                                 





                       (,,Caietele'' pe care scria cand invata limba engleza si limba franceza 
de la     profesorii inchisi alaturi de el. Foaia este de tigara Marasesti)




               (Desen facut de un detinut pe o obiala pe cand domnul Ion  
                                          era in Balta Brailei ca ,,felcer'')


       Un aspect foarte interesant al supraviețuirii sale în închisorile comuniste este legat de o anumită filozofie de viață dobândită doar acolo, în condiții dramatice. Deși atât de tânăr, impresionat de condițiile de viață și mai ales de moarte, domnul Ion a crezut că nu va mai ieși teafăr afară. Pedeapsa foarte lungă i-a întărit această convingere. Așa că a trăit ca și cum  ar fi fost deja condamnat la moarte, în așteptarea ei, zi de zi.
       O astfel de atitudine am întâlnit-o descrisă în lucrarea ,,Sensul vieţii’’, la psihiatrul austriac de origine evreiască, Viktor Frankl, care a supraviețuit în lagărul de la Auschwitz timp de aproape trei ani. Deținuții supraviețuitori au trebuit să renunțe la ideea că vor scapa cu viață, să se considere deja morți. În acest fel au reușit să își creeze inconștient o premisă pentru supraviețuire. Așa își explică domnul Ion de ce multe din întâmplările de atunci, din feţele care l-au înconjurat, din numele care vor fi fost vreodată cunoscute, au dispărut. Moartea și suferință, arbitrariul torturii erau atât de prezente, încât s-a străduit, printr-un efort al voinței să le uite, să le alunge în cel mai ascuns cotlon al memoriei. Când într-un final neașteptat a fost totuși eliberat, în 1964, a lăsat totul în urmă,  conform acestei filozofii din viața de detenție. Nu a vorbit, nu a povestit, nu a vrut să încarce familia, atât pe părinți cât și, mai târziu, pe soție și copii cu poveștile cumplite trăite pe propria piele sau întâmplate altora. Așa că, după 1989, odată cu încercările de a-și citi dosarul de la CNSAS și cu înscrierea în Asociația Foștilor Deținuți Politici, familia a aflat cu surprindere despre această perioada întunecată a existenţei sale. Pe care, în continuare, nu a vrut să o împărtășească, dorind să-i scutească și să-i apere de inutile emoții. Astfel, fiul cel mic a aflat de la profesorul de fizica din şcoala generală că tatăl său a făcut închisoare politică ! Acesta a ridicat toată clasa în picioare, i-a pus pe toți elevii să aplaude și apoi a întrebat: voi știți pentru cine aplaudați? Pentru tatăl colegului vostru Andrei, care a luptat împotriva comuniștilor și a făcut ani grei de închisoare politică !
       Dar cu mine, un străin, a acceptat să stea de vorbă și să-mi împărtăşescă întâmplările acelea. Da, așa e, nu i-a făcut mare plăcere să scotocesca prin memoria pe care ani și ani, decenii, și-a inhibat-o. Cuvintele sale atât de simple la prima mea întrebare au fost un fir călăuzitor al unei întregi discuții care a durat mai bine de trei ore - ,,Sunt dispus să fac orice ce e împotriva comunismului !’’ Da, al comunismului de atunci și da, al comunismului care se perpetuează până astăzi în societatea românească. Căci fiecare cuvânt, fiecare amintire este o acuză la adresa acestui regim inuman.




                      ( In gradina casei sale in care m-a intampinat cu atata ospitalitate ! )

        Domnul Ion are o luciditate și o memorie remarcabile, oricât s-ar plânge dumnealui că nu mai ține minte cutare nume sau cutare an. Acestea sunt completate de un simţ al umorului subtil, de vorba molcomă moldovenească condimentată ici și colo de regionalisme cu parfum arhaic. La un moment dat s-a declarat nemulțumit de faptul că nu și-a sistematizat mai mult amintirile, că nu le-a ordonat mai mult cronologic. Însă eu cred că fluxul amintirilor nu trebuie îngrădit cu diguri și apoi controlat spre mici canale. Nu, cel mai important este ca omul să spună tot ce își amintește, așa cum îi vine pe moment, iar apoi se poate interveni cu întrebări care să mai scoată la iveală ceva ce interviatorul consideră că ar mai fi de spus. Iată că și eu, în această scurtă istorisire, îmi permit să fiu la fel de nesistematic și să tratez timpul ca pe un lac uriaș, nu ca pe un râu care curge neclintit spre vărsare !
        Ce poți să mai spui când ți se povestește cum era menținută teroarea permanentă în Închisoarea Gherla prin bătăi aplicate la întâmplare, fără că deținutul să fie vinovat de nimic? Când cei mai tineri erau scoși din celule, li se punea un sac pe cap și de la etajele superioare erau îndemnați să răcnească cât mai tare și să fugă pe scările celularului până jos? ,,Fugi banditule și răcnește cât poți, că altfel de batem de nu te vezi !’’ Și banditul fugea urlând animalic cu sacul în cap, lovit de zeci de bâte, de către gardienii înșirați anume pentru acest circ infernal …



         Ce poți să mai spui după ce în închisoarea de la Caransebeș, deținuților nu li se dădea voie să-și satisfacă necesitățile decât seara și dimineața, iar gardienii îi insultau, umileau și băteau pe cei care nu mai rezistau și erau nevoiți să….
          Ce poți să mai spui când lângă ține, într-o celulă supraaglomerată, se stinge un om, trebuie să strigi gardianul să vină să îl ia, iar deținuții de drept comun care îl trag afară ca pe un sac de cartofi spre a fi dus la groapă nemarcată îi profanează trupul pentru ultima oară trăgându-l de picioare până jos şi izbindu-i capul de fiece treaptă?
         Ce poți să mai spui când ajungi la neagra (celulă de pedeapsa) alături de un ofițer comandant de tancuri, care mai avea doar puțină vreme până să fie executat? Iar acesta să-ți vorbească ca unui prieten, poate ultimul cu care a mai apucat să schimbe câteva cuvinte, dorind sa te fi întâlnit pe tine, un puşti, în libertate…
         Ce poți să mai spui când nimerești în celulă cu un deținut student trecut prin ororile de la Piteșți, iar acesta te privește ca un halucinat și îți șoptește vorbe ce doar pentru el pot avea înțeles - ,,Ai corp sfânt, neîntinat…’’De la acesta i-au rămas și câteva versuri dintr-o poezie - ,,De când eram un mugure ascuns /Sub coajă aromită de crenguţă, /Iubirea caldă-a sevei m-a pătruns /Și m-am născut, iubindu-te, Măicuță !’’
          Ce poți să mai spui când după zile și săptămâni în care ai mâncat tot timpul numai arpacaș, ești groaznic de înfometat, dar pur și simplu nu mai poți înghiți acea mâncare, stai și te uiți la ea, dar viscerele se revoltă la gândul de a o mai digera?
         Ce poți să mai spui când singura carne pe care ai consumat-o în detenție, dar cu adevărat delicioasă, provenea de la șerpii pe care cu infinită teamă și precauție i-ai introdus în lagăr noaptea târziu și i-ai perpelit apoi pe soba din baracă?



         Ce poți să mai spui când zi de zi, fie timp frumos, fie ploaie, zloată sau chiar ninsoare, trebuia să sapi pentru a-ți îndeplini norma de 3 metri cubi de pământ la diguri? Iar dacă nu reușeai, trebuia să te încolonezi seara târziu la venirea în lagăr pentru a primi ciomege la fund, alături de alți zeci de colegi?
        Ce poți să mai spui după ce ai lucrat în orezării stând cu picioarele în apă permanent și alegând să nu le mai privești, negre sângerânde de la lipitorile însetate, fără un loc măcar unde să se mai înfigă încă una? Ce rost avea să le dezlipești când alta se va prinde acolo după câteva minute?
        Ce poți să mai spui după ce, îngrozit de venirea iernii, îți dai seama că nu mai poți rezista, pur și simplu, la muncă, mereu ud, înfometat și înfrigurat? Și atunci iei hotărârea ca prin educarea voinței să-i poruncești trupului tău să-și  inducă simptomele unei apendicite iminente. Iar odată ajuns la spital, să reușești să rămâi, trecând peste toată iarna, ca ajutor de felcer, chiar unul  apreciat prin mâna uşoară la injecţii.
       Sunt multe de povestit, majoritatea au fost îndurate de toți deținuții politic, altele au fost torturi ,,personalizate’’. Fiecare însă le-a trăit la propria intensitate, le-a dat un anumit înțeles, apoi a ales fie să le păstreze sau fie să le uite pentru ca plaga să se poată cicatriza și vindeca. Domnul Ion a urmat a doua cale, iar acum când îmi vorbește parcă ar fi vorba despre altcineva, nu despre tânărul partizan idealist. Totuși sunt momente emoționante peste care nu poate trece atât de ușor deși atâtea zeci de ani n-a mai deschis cufărul amintirilor. Și-a iubit enorm părinții, și-a venerat tatăl, iar nedreptatea suferită de acesta l-a făcut să ia această cale împotriva regimului. Însă faptul că l-a pus în pericol pe tatăl sau, că l-a făcut să trăiască o îndelungată teroare interioară, asta regretă cel mai mult. Niciodată nu a putut vorbi deschis cu el după detenție, lucrurile au rămas nerezolvate, neexplicate. Domnul Ion trebuia să îi spună tatălui sau că a fost arestat din dragoste față de el.
       Acum îmi zice că nu regretă nimic din ceea ce s-a întâmplat, din viața sa. Până la urmă a fost recompensat, viaţa i-a dăruit o soție frumoasă și iubitoare, copii buni, realizați, toți au urmat studii superioare. Poveștile sale despre trecut au rămas însă nespuse.
       Iată că a sosit momentul să se tragă voalul de pe ele și azi o fac eu, așa cum am simțit și înțeles, subiectiv pe alocuri, după ce un om și-a pus inima pe tavă în fața mea.
      O întârziată recunoaștere și reparație morală a venit acum câteva săptămâni când președintele țării l-a recompensat cu o decorație, alături de alți colegi de suferință Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios’’ în grad de Cavaler. Fiindcă suntem noi, românii, atât de pricepuți la proverbe, trebuie să zicem, nu-i așa  ,,Mai bine mai târziu decât niciodată !’’ Și totuși acea decorație contează! Nu este doar pentru dumnealui, dar și pentru ofițerul cu care a stat la neagră, împușcat ulterior, pentru cel care la Gherla a murit pe patul de lângă dumnealui, pentru toți cei umiliți și rușinați, pentru cei aruncați în gropi fără însemne și cruci la căpătâi.




                         (Tata. Ion Tudorean. Nițucă al lui Titus Tudorean de pe Pârâul Mesteacăn. La 82 de ani. Ultimul deținut politic în viață din Câmpulung Moldovenesc. 10 ani de pușcărie politică, din 1954 până în 1964. Fotografie făcută astăzi în fața intrării de la Cotroceni, când a ieșit cu decorația înmânată de Președinte. Mândru și drept. Nu au reușit să îl îngenuncheze nici comuniștii de atunci, nici comuniștii de acum. Un Cavaler... \\ https://www.facebook.com/andrei.tudorean )  



        Și mai este pentru cineva, pentru Titus, tatăl lui Ion, care de acolo de unde este, poate fi mândru de fiul sau !


       
   



miercuri, 11 iulie 2018

O întâlnire la Închisoarea Piteşti


De fapt nu a fost chiar întâlnirea mea cu domnul Demostene Andronescu, ci întâlnirea domnului Andronescu cu câțiva tineri și nu numai, interesați de istorie vie, istorie scrisă cu suferință și frig, cu sânge și remușcări. Cu jertfa celor mai frumoși ani ai tinereții…
De multă vreme îmi doream să îl cunosc personal, să îl aud vorbind. Acum doi ani am avut prima ocazie, tot în timpul unei conferințe susținute la Memorialul Închisoarea Pitești. Atunci însă domnul Teodor Palelogu a povestit despre tatăl domniei sale, cunoscutul Alexandru Paleologu, iar domnul Andronescu s-a mărginit la câteva scurte intervenții.



( Acum doi ani la Inchisoarea Pitesti )

            Așa că am mai așteptat prilejul ca autorul minunatelor versuri ale poeziei ,,În seara asta, Doamne, te vei culcă flămând’’ să revină la noi la Pitești.
În această sâmbătă de iulie am ajuns la Memorialul Închisoarea Pitești pregătit să îl ascult și să am propria mea ,,întâlnire’’ cu acest om deosebit. Mi-am cumpărat cartea sa despre reeducarea de la Aiud cu gândul să îi cer un autograf și cu acest prilej l-am întâlnit în librărie pe Mihai, un tânăr cercetător al memoriei perioadei comuniste cu care am avut de multe ori plăcerea să conversez pe net. Ne-am găsit apoi împreună două locuri aproape de domnul Andronescu și am așteptat cu interes să apară. La cei 90 de ani pare că își duce cu relativă ușurință  bătrânețea. Și cu o demnitate a omului înțelept, care a văzut multe la viața lui. Foarte ușor s-a acomodat cu microfonul și a intrat în stare după ce Maria Axinte, gazda discretă a evenimentului, i-a făcut o scurtă prezentare.



A început să povestească cu ușurința celui care are totul bine structurat în minte. O memorie prodigioasă, o luciditate dezarmantă, un suflet sensibil și luminos.
Priveam fotografiile din tinerețea sa, de la 24 de ani de când a fost arestat. Un bărbat frumos, hotărât, cu o privire dârză se uită la mine din paginile cărții. De-ar fi știut acest tânăr prin câte i-a hărăzit destinul să treacă… Oare cum s-ar fi comportat? Cu siguranță că la fel ca și atunci. Cred asta pentru că simt intransigența în vorba bătrânului cu părul alb, micșorat de anii care au trecut peste el, dar mărit de aura rezistenței și curajului avut. A făcut parte din cei puțini pe care regimul nu i-a putut compromite în ultimii ani înainte de eliberarea de la Aiud în 1964. A făcut parte dintre cei puțini care au preferat, ca și brazii liberi să se frângă decât să se îndoiască. Și a ieșit cu capul sus din supliciul reeducării de la Aiud. Doar pentru aceasta și trebuie să i se strângă mâna cu cel mai mare respect. Este respectul datorat celui care a făcut un lucru esential de care tu poate că nu ai fi fost în stare.



(Sursa - Reeducarea de la Aiud; Demostene Andronescu)





( Sursa - IICMER )


V-am strâns mâna domnule Andronescu și v-am mulțumit pentru cuvintele dumneavoastră, dar mai multe nu v-am spus. Acum însă vă scriu. Sunteți un reper într-o vreme când atât de mult ne lipsesc reperele. Veniți dintr-altă lume, la care avem atât de greu acces, pe care cu dificultate o mai putem înțelege. Și suntem atât de puțini cei care mai încercăm să o facem. Însă dumneavostră încercați din răsputeri să răspândiți cât mai mult, cât mai multora, această experiență incredibilă și de necontestat a rezistenței în condiții de oprimare de-a dreptul barbare. Pentu a se face o diferența cu adevărat ! Vă adresați câtorva zeci de persoane venite cu sufletul deschis și  curiozitate în loc să stați în față unor săli de mii și mii de oameni, așa cum meritați, așa cum ar merita românii să vă cunoască. Vocea dumneavoastră ajunge clar și distinct la noi și ne zugrăviți o frescă formidabilă a suferinței și rezistenței din închisorile comuniste, comparabilă cu cea realizată de Ioan Ioanid în ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele’’. Vă aduceți iar și iar mărturia în față unor oameni avizi să afle, să înțeleagă, să pună întrebări. Cum a fost cu putință? Oare vom mai fi vreodată în față acestui pericol? Cum trebuie să acționăm?
Ați vorbit neîntrerupt mai bine de două ore, ați mai fi putut să ne țineți încă multă vreme sub vraja povestirii dumneavoastră. Doar o gură luată din paharul de apă v-a mai dat răgazul câte unei mici pauze. Cei ce vă ascultau aveau multe întrebări să vă pună, dar șirul lor a trebuit oprit la un moment dat. Câteva aș fi avut și eu și, probabil, una ar fi fost despre reeducarea de la Aiud. Îmi pot cu greu închipui prin ce ați trecut la 10, 11, 12 ani de închisoare când unii colegi, poate prieteni, făceau compromisul cu regimul și erau eliberați. Sau când liderii în care v-ați pus atâta încredere au trecut de partea cealaltă. Aș fi vrut să vă întreb ce ,,îndoire’’ v-a afectat cel mai mult, v-a făcut să tremure eşafondajul moral și cum vi s-a schimbat percepția  față de acei oameni. Iar acum, privind retrospectiv, cum mai vedeţi lucrurile.
În închisoare domnul Andronescu a aflat multe. Mai ales despre sine. Călătoria către sine s-a soldat cu descoperiri revelatoare – l-a primit pe Iisus în ființa sa și I s-a dedicat cu o mare ardoare. Apoi, i s-a relevat cine este și cine va fi de atunci încolo – un Poet care va lua cuvintele din toate ungherele memoriei sale și le va pune în versuri dătătoare de speranța. Pentru el însuși, dar cu siguranță și pentru mulți alții… Poetul din el s-a născut în temniță ca o un anticorp puternic, deși atât de sensibil, ce trebuia să ducă lupte crâncene pentru salvarea trupului tânărului cu privirea dârză. Dar și a sufletului său. Versurile ticluite în taină și repetate de zeci de ori pentru a fi memorate l-au ajutat să reziste și i-au desăvârșit personalitatea, făcându-l omul pe care azi îl avem în față. Seninătatea sa, calmul și blândețea contrastează puternic cu ceea ce trebuie să fi fost în acei ani de lupte lăuntrice, de izolări, de frig și foamete. În treacăt ne-a zis că a intrat de multe ori la izolare, uneori iarna când viața îți atârnă de un fir de păr în celula înghețată. Deci a fost un recalcitrant, mereu un răzvrătit.
O amintire a sa mi-a rămas cu deosebire în minte, atât de semnificativă pentru momentul când s-a născut Poetul. Se găsea la Aiud la izolare, așteptând să se dea stingerea pentru a mai bifa cu înfrigurare încă o zi din cele 7 pentru care fusese pedepsit. Era luna decembrie și celulele erau neîncălzite, nu aveau nici un fel de mobilier, nu aveau pur și simplu cum să doarmă decât sprijiniți de zidul rece ca moartea. Seară de seară gardianul trecea și le arunca o pătură murdară, ceva care fusese o pătură, de fapt o zdreanță. Caraliul i-a zis ,,Na, ia pijamaua și te culcă’’ și a trecut mai departe, satisfăcut de glumă făcută. Apoi și-a continuat drumul din celulă în celulă repetând stupid și plin de el ceea ce îl amuza atât de tare. Când a ajuns la a cincea sau a șasea celulă, deținutul de acolo i s-a adresat foarte sfios și rugător, cu un glas sfârșit - ,,Domnu’ plutonier, vă rog, scoateți-mă de aicea că dacă mă mai țineți și în noaptea asta, eu mor !’’ La care replica brutei a venit imediat cu glas tare, să fie auzit de toată lumea - ,,Mori în paștele mă-tii, că de-asta te-am adus aici, să mori!’’ Aceste cuvinte atât de mult i-a revoltat pe cei închiși la izolare încât au început să bată în ușile de tablă care au produs un zgomot infernal. Caraliul s-a speriat, a încercat să-i potolească, i-a amenințat, apoi a recurs și la rugăminți, dar oamenii odată porniți nu se mai opreau. Au început să strige să vină procurorul și atunci gardianul a plecat să aducă ajutoare. Atunci deținuții au aflat cine era bătrânul pentru care au început această mică revoltă, nimeni altul decât Constantin Gane, autorul cărții ,,Trecute vieți de doamne și domnițe’’. În câteva minute au venit mai mulți paznici, ofițerul politic și în cele din urmă chiar colonelul Crăciun, directorul închisorii. Un deținut i-a cerut să îl scoată pe Moș Gane de la izolare și a promis că apoi toți se vor potoli. Într-adevăr, directorul a acceptat să îl transfere pe bătrân la infirmerie, ceea ce probabil i-a salvat viața.
Peste celule s-a lăsat o liniște grea, ca de ,,promoroacă’’ și fiecare a căzut în muţenia sa iniţială. Domnul Andronescu a încercat să se roage, dar era prea răvășit sufletește și iritat după evenimentul de mai înainte și și-a dat seama că nu se va putea ruga. Și atunci, deodată, s-a pomenit zicând - ,,În seara asta, Doamne, te vei culca flămând.’’



 Și toată noaptea și-a petrecut-o zămislind din umilință, din suferință, revoltă și credință o poezie cu miez. Iar de atunci încolo, muza poeziei l-a vizitat în cele mai sumbre și neprietenoase lăcașuri, dându-i un nou sens vieții și hrănindu-i speranța. Versurile sale la rândul lor au populat universul interior a zeci, poate sute de colegi de suferință și le-au uşurat puțin lanțurile legate pe nedrept de picior.  Poetul s-a născut în închisoare și s-a eliberat din închisoare cu fruntea sus continuând cărarea pe care Dumnezeul sau flămând i-a așternut-o la picioare. Până în această zi frumoasă de iulie în care l-am cunoscut și i-am putut spune doar atât - ,,Mulțumesc, domnule Andronescu!’’






duminică, 24 iunie 2018

Scrisoarea lui Gheorghe Arsenescu către maiorul Chicoş, şeful Securităţii din Câmpulung Muscel



     „Domnule Maior,

      Cred că te va surprinde pe Dta rândurile de faţă, însă sunt cavaler şi sincer în ceea ce scriu aici. Este pentru prima oară, dar şi pentru ultima oară când fac acest pas fată de Dta. Sunt informat că mi-ai arestat pe sora si rudele mele, în dese rânduri, însă nu înteleg pentru ce-i chinuieşti, când nu au altă vină decât că sunt rude cu mine?
       Eu înţeleg să ai cu mine ceea ce vrei să ai, dar nu aresta şi nu chinui oameni nevinovaţi, căci sunt şi necăjiţi cu altele, ba unii chiar şi suferinzi. Ai şi Dta rude şi sotia Dtale cu toate neamurile, aci lângă oraş. Ştiu că execuţi ordinele celor mai mari ca Dta, dar să ştii un lucru, că la judecata de apoi cei mari spală putina sau se spală pe mâini, iar cei mici vor plăti oalele sparte. Aşa a fost de când e pământul aşa va fi şi de acum .
      Dtale ai Radio şi ştii, tot aşa cum ştim şi noi, cum merge situatia intemaţională. Nu mai e pentru nimeni un secret că şi Ţara noastră va fi în curând în rândul ţărilor Iibere în care fiecare cetăţean să fie egal în fata legilor, liber să muncească şi să facă ce vrea şi să se bucure de dreptate şi de toate drepturile omului.
     Vei trăi şi vei vedea şi Dta cele de mai sus, cu toate că sunteţi  îmbibaţi cu o propagandă falsă.
Oameni arestaţi oricând, noaptea mai ales, fără a se mai ţine socoteală de Constitutie şi de toate regulile parchetului; ţineţi arestaţi mai mult decât prevede legea, maltrataţi, etc etc.
     Aceasta nu e libertate şi nu e dreptate. Insă roata e rotundă şi toţi cei ce fac abuzuri vor avea parte de ele, cu dobânda respectivă.
      Cred că ar fi cazul ca Dta, măcar în ceasul ultim, să răscoleşti în sufletul Dtale un colţ de omenie şi să încetezi cu abuzurile şi va fi spre binele Dtale.
      Acesta e singurul scop care m-a făcut scriu rândurile de fată.
      Soţia Dtale şi multe neamuri de ale sale au fost legionari şi mă surprinde că te lasă să faci relele ce le faci?
       E cazul şi chiar şi timpul să te cuminţeşti.
      Pentru mine personal nu mă tem de moarte, căci ceea ce îmi va fi scris în frunte, aşa voi păţi. Dacă eu voi cădea sunt altii hotărâti, în locul meu, să ducă socotelile la sfârşitul Ior.
        Eu nu fac politică; n-am făcut niciodată şi nu voi face. Eu sunt naţionalist român, care doresc să trăiesc liber şi în dreptate la căminul meu. Eu sunt militar de carieră şi aşa voi muri. Politica s-o facă cei care se pot împăca cu ea.
       Camarade, aş dori ca să laşi liberi pe sora şi rudele mele ca şi pe toţi cei nevinovati, căci altminteri vor avea de suferit şi rudele Dtale, ale soţiei Dtale, numai din cauza Dtale, cum ai mei suferă numai din pricina mea.
         Dacă crezi de cuviinţă să-mi răspunzi ceva, atunci te rog să trimiti pe cineva cu răspunsul să-I depue la poarta Cimitirului Eroilor de la Dragoslavele, cât mai repede.
         Nu încerca să înscenezi vreo capcană, căci altcineva va ridica scrisoarea; să nu mă crezi aşa de slab, iar dacă nu mă cunoşti poate o să-ţi dea alţii informaţii complete.
         După ce voi citi răspunsul Dtale, s-ar putea să-ţi mai scriu, căci sunt hotărat să stau la bârlog şi să te las liniştit pentru alte treburi al Dtale.

         Cu bine, Colonel Gică Arsenescu.

       ( Text din ,,Rezistenta armata: o istorie in imagini'' de Constantin Vasilescu )
                                              

( Foto de pe http://www.istoriecontemporana.ro )


miercuri, 13 iunie 2018

Sinistra anatomie a regimului dictatorial din România


      Andreea Deaconescu este elevă în clasa a XII-a la Liceul ,,Iulia Zamfirescu’’ din Mioveni și zilele acestea va intra în emoțiile probelor de bacalaureat. Cu toate acestea, ea și-a găsit timp pentru a participa la concursul IICMER  pentru a ajunge la Universitatea de Vară de la Râmnicu Sărat. Tema de anul acesta - ,,Ce a însemnat comunismul în istoria României’’ a fost abordată cu mult talent, intuiţie și inteligență de Andreea, un om despre care vom mai auzi în viitor. Ideea ei de a scrie o povestire didactică în care personajele, două bunici care au experiențe de viață și atitudini total opuse față de comunism, mi se pare foarte potrivită fiindcă azi este extrem de actuală. Da, pentru că la aproape 3 decenii de la căderea regimului comunist, tot mai mulți din părinții sau bunicii noștri sunt seduși de nostalgia trecutului, în fond a tinereții lor, care de multe ori, potențează lucrurile bune și trece în plan second neajunsurile de tot felul atât de prezente în epocă. Povestirea Andreei reface, într-un stil  personal, distinct, cea mai consistentă  parte a acestui puzzle despre viața cotidiană în România comunistă. Îmi pare atât de elocventă încât cred că poate fi folosită chiar ca material didactic, oferită elevilor pentru a o citi și a reflecta asupra ei. Eu cu siguranță așa o să fac !
    Până la Universitatea de la Râmnicu Sărat de la sfârșitul lunii august, Andreea mai are un obstacol de trecut. Eu îi urez mult succes la Facultatea de Drept, unde sunt sigur că va ajunge și, de asemenea, nu doar ea va avea șansa de a studia, dar și profesorii vor avea plăcerea de a lucra cu un astfel de student!







        O încăpere întunecoasă în care numai televizorul se aude pe fundal, cu pâlpâirile lui specifice. Două femei trecute de vârsta celei de-a doua tinereți își măsoară timpul care s-a scurs, inevitabil, printre arterele pereților în care au locuit. Una dintre ele, Rodica, cunoaște bine acești pereți: un sinistru regim a hotărât că trebuie să-i dărâme casa părintească pentru a construi un bloc de locuințe, în Piteștiul anului 1980. A lucrat de când se știe la Întreprinderea de Automobile Pitești (devenită, între timp, Uzina Dacia Renault) pe post de strungar. Tot ce-i rămânea acum era o ziulică întreagă în care să încurce și să descurce material pentru o vestă și să mai dea câte un pumn televizorului. La stânga ei, cealaltă femeie, pe nume Mioara, venise în vizită de Crăciun din îndepărtatul – cum ea însăși îl socotește adesea – Brașov. Lucra pe vremuri în industria petrochimică și a fost nevoită să se retragă spre sfârșitul anilor 90. Începe discuția puțin sfios, ca și cum s-ar auzi pe sine însăși vorbind prea tare, așa că-și coboară vocea:
- Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă as... Deodată, un trântit de ușă zgârie murmurul copilașilor, printre care mă aflam și eu. Doamna Monica, biata de ea, devenită în foarte scurt timp tovarășa educatoare, asculta îngrijorată ce i se șoptește la ureche de către misteriosul domn îmbrăcat elegant, cu o pălărie neagră de mătase pe cap, în timp ce ne face semn să luăm loc. Era ultima oară când de pe buzele noastre se înălța glasul rugăciunii - Dumnezeu avea să fie interzis. Când, în fapt, ne mai puteam ruga pentru o pâine de care am fost dezlegați până la Revoluție. Singurul lucru de care nu fuseserăm dezlegați erau cozile. Și frigul. Și teama, zise femeia clătinând dezaprobator din cap, ca și cum ar vrea să se convingă de inexistența unei fantome chiar în timp ce se sparge, din senin, un vas.
- Hai mă, Mioaro, că n-o fi chiar așa. Te aude și-asta mică cum zici numai tâmpenii. Pupă mama pe ea de fetiță cuminte, nu vii să stai cu noi? Cum, tu zici aici că n-a fost bine cu Nicu? Uitași cum ne dădea la toți de muncă și aveam de toate? Nu m-o chema pe mine Rodica de nu eram grânarul Europei, proclamă fără drept de apel cealaltă bunică, încurcându-și firele în croșetă.
Fetița le privea pe cele două contrariată. Nu înțelegea prea bine despre ce e vorba. La școală, profesoara de istorie zisese ceva de Nicu – Nicolae? Ceau… cum mai era parcă? – dar, categoric, credea că e vorba de vreo caricatură sau de vreun desen animat. Exclamase, odată, și taică-so, când au nimerit într-un hotel mai modest din Eforie, ceva de forma mă, tată, ușile astea sigur sunt de-ale lu’ Ceașcă. Ține minte că i-a zis atunci cu o ironie ascunsă sub o rochiță roz:
- Tati, n-au cum să fie. S-ar fi spart de mult dacă ar fi fost de ceașcă.
Abia își terminase tema la engleză și se gândea să asculte niște muzică, dar în drum spre sufragerie dădu peste cele două bunici care depănau amintiri. Ce-o făcu pe Rebeca să renunțe la muzică și să rămână cu cele două avea, în fapt, o motivație obiectivă – tata o rugă, în urmă cu o seară, să pară puțin mai interesată de buna Mioara. Era Crăciunul și, zice tata, a dus o viață destul de grea. Însă, niciodată nu încercase să afle de ce a fost grea viața ei – era, desigur, ceva legat de tinerețe și de copii și de Ceau... cum îl chema?
- Ia loc, nepoata mea. Asta numai dacă vrei să-ți umplem capul de trecut, zise brașoveanca. Citeam acum ceva de Thomas Jefferson, dacă ați auzit de el; spunea undeva: ,,dacă ești gata să sacrifici puțin din libertatea ta pentru a te simți în siguranță, tu nu meriți nici una, nici alta.”. Păi n-avea el dreptate? Uite-așa au stat românii o viață cu frica-n sân, tremurând în case cu cartelele pe masă și nimic în frigider. Dar nu-i vina lor, Rebeca. Auzi, tu știi ce a fost comunismul?
- E, ce-a fost comunismul, intervine repede cealaltă bunică. A fost vremea în care însemna și România ceva, că uită-te la noi cum am ajuns azi. Ne-au condamnat la libertate ăștia.
Discuția devenea interesantă. Fetița se cuibări între cele două fără să facă zgomot.
- Că bine zici că v-au condamnat, Rodico, face femeia. Am lângă mine două tipuri care-mi plac cel mai mult: o melancolică bătrână și-o nepoată care nu prea știe cu ce s-a mâncat ciuma asta roșie. Va fi o seară pe cinste. S-o luăm cu începutul, dar: Te slăvim, Românie, pământ părintesc,/ Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator…
- Leninismul mi-e far și tărie și avânt. Ce frumos, că mă făcuși să-mi și amintesc acuma, zice Rodica.
- Frumos? Odios! Asta numeau ei imn de stat în 1953 (la câțiva ani după acapararea puterii de comuniști), dragă nepoțică. Înălțau profunde urale geniului de la Moscova și proslăveau orice decizie a Partidului, că na: Făurim socialismul pe-al țării pământ. În timp ce lor li se umplea sufletul de atâtea osane, Securitatea avea grijă de tot și, mai ales, de toți. Știi ce-ar fi însemnat, scumpa mea, să zici pe vremea aia jos Partidul?
- Spune-mi, bunico. Se supărau pe tine?
- Că bine ar fi fost doar atât! În cel mai optimist caz, te-ar fi închis în pușcărie ani buni. Povestea un regizor montaj de la TVR, prieten de-al meu, cum, la o paradă ce-i hrănea grandomania Secretarului General, în 1985, le-ar fi indicat copiilor ce repetau secvența să se aplece. Uite, că nu ți-am zis contextul: după vizitele lui Ceaușescu în Coreea de Nord, ideea unor Cântări și alte manifestări megalomane părea a fi metoda optimă de a-și demonstra și a demonstra altora cât de iubit e de către popor.
- Și ce frumoase erau maică, intervine cealaltă bunică.
- Normal, era nemaipomenit să alcătuiești numele lui Ceaușescu din corpuri umane și să defilezi prin orașe cu tablourile iluștrilor genii ai socialismului cu 4 clase, nu-i așa? Dar, să continui povestirea: prietenul meu de la montaj le indica acelor copii să se aplece, în timpul jocului lor din corpuri, astfel că la microfon s-a auzit jos Ceaușescu. Imediat securistul de serviciu apăru de după colț, iar prietenul meu... dus a fost. Am mai auzit de el după vreo două săptămâni, iar dinții nu-i mai stăteau atât de bine și pe față avea numai urme arămii. El zice că de la tălpile de pantof ale șefilor de miliție. Cu o ureche nu mai aude bine de atunci. Cum să-ți fie dor de vremurile alea, cum să nu-ți prețuiești măcar atât de puțin libertatea pe care o ai azi încât să nu-ți fie silă să te gândești la discursuri și parade și osane și portocale de Crăciun?
- Pe asta nu o știam, Mioaro, zise buna Rodica expediind un fir de praf imaginar jos de pe haină.
- Nu știai multe, dar las’ că le afli acum; bunăoară, știi cum a fost la nunta mea cu bărbată-mio, Dumnezeu să-l ierte? Se întâmpla prin ’71, în plină epocă a lui Ceaușescu. I-am spus că vreau cununie religioasă, că asta mi-e datoria de creștin și că îmi risc și pielea, numai să știu că Partidul nu mi l-a luat până și pe Dumnezeu. Practicarea religiei era interzisă de ani buni și o știam – numai că a fost o dorință de-a mea, de când eram mică, să spun da, când va fi vremea, și în fața Domnului. Bărbată-mio mi-a zis simplu: atunci, facem. Am mers la niște rude în Ploiești care mi-au făcut cunoștință cu un preot dispus să ne unească. Totul s-a întâmplat la dânsul acasă, în câteva minute. Am mai stat să bem o cafea, ne schimbaserăm de haine și conversam despre situația Brașovului, când auzim la ușă: Deschideți, miliția! Tremurând, preotul se ridică și încearcă să crape ușa – prea târziu, cele două pălugi de la Securitate deja o trântiseră cu tot cu cadru. Am aflat după câțiva ani că un vecin binevoitor raportase ,,zumzăială” prin curtea familiei Gheorghe. Știai că rușii inventaseră o pildă despre un copil care și-a denunțat propriii părinți, fiind socotit, pe urmă, erou al patriei? Uite-așa îi îndemnau pe oameni să se întoarcă unul împotriva altuia. De pildă, prin ’87 am auzit că au împușcat în cap un producător de vin pe care doar îl bănuiau că vinde marfă contrafăcută.
- Bunico! Securitatea a dărâmat ușa... acolo rămăsesei! zise fetița cu un real interes, marcat de niște ochi larg deschiși și de un cap legănat ușor, ajuns în poala bunicii. Cum a rămas cu voi?
- Așa e. Mă ramolesc... face femeia, dând la iveală niște dinți scurți și drepți. Rebecăi i-au plăcut mereu dinții bunicii. Cum spuneam, ne trezim cu doi securiști înalți, se vedeau de la o poștă. Ne-ntreabă scurt și apăsat: ,,Ce faceți voi aici?”. Liniște. ,,Parcă te lăsasei de dumnezei și de astea alea voastre, tovarășe Nelu.” Preotul zice că într-adevăr, tovarăș, că stătea numai de vorbă cu vechi prieteni. Vechi prieteni? Din Brașov? Cum au ajuns aici și de ce? Au urmat două ore de întrebări în care, am calculat eu, gândisem și spusesem peste 200 de minciuni. Ne-au lăsat baltă, într-un final. La întoarcere, ne uitam până și la umbrele noastre, să vedem dacă merg simultan cu noi sau încearcă să ne spioneze.
- Mă gândesc de ce nu am aflat până acum lucrurile astea, bunico... Dar parcă aș vrea să te aud și pe tine, spuse fetița întorcându-și capul spre cea care torcea de zor, fără glas. De ce spuneai că era mai bine pe vremea aia?
- N-aveam grija zilei de mâine și aveam locuri de muncă. Ne dădeau case, aveam bani. Păcat că n-aveam ce face cu ei, că voiam să ne luăm o Dacie în ’89, da’ n-am mai apucat, și în ’90, după Revoluție, când și-a făcut maică-ta nunta, abia ne-au ajuns de un costum de mire pentru taică-to.
- Cum n-aveați ce face cu ei?
- După anii 80, mândra noastră republică socialistă se confrunta cu ceva probleme economice, pare-se, intervine bunica Mioara. Așa că Ceaușescu a introdus politica limitării consumului de alimente prin alocarea acestora doar pe baza cartelei. Practic, erai condamnat la existența codașă, cum îmi place mie să-i zic. Adică imensa coadă. Cartela asta, ce ne-a mai mâncat nouă viața! Ce fel de om poate să stabilească faptul că un individ are nevoie, pentru o dezvoltare armonioasă și un trai decent, de o jumătate de pâine pe zi, de un litru de ulei și de un kilogram de zahăr pe lună? Și totuși, așa am trăit timp de zece ani. Puii de la alimentară, când existau, aveau dimensiunile unui porumbel. În rest... adidași de porc sau tacâmuri de pasăre. Când mergea Edi, taică-to, la liceu, știi care era singurul lucru pe care puteam să i-l dau la pachet? Sandvici cu zacuscă. N-o să uit niciodată cum îi ziceam în serile de vară, sărăcuțul mamei: ,,Edi, mâine te roagă mama să te scoli la prânz că n-are ce să-ți facă să mănânci dimineața.”. Femeia izbucni în lacrimi. Îi urăsc! Nici n-aveai cum să gătești ceva seara, când veneai epuizat de la muncă – n-aveai curent. Nici nu știu de câte ori n-am tăiat ceapă la lumânare. Dar nu o fi totul numai despre mâncare și curent și apă – zise bunica și se mai liniști. Îmi amintesc cum mă ruga taică-to să-i cumpăr și lui o carte, că se face de râs la școală că nu citește lecturile obligatorii. Cum, ne-cum, am strâns ceva bani și i-am luat copilului cărți. Bineînțeles, am inclus și unele pentru care mi-am riscat pielea, semnate de Mircea Eliade sau Vasile Alecsandri. Cred că expresia ,,pe sub mânăîn timpul lui Ceaușescu s-a inventat. Citeam undeva că în perioada comunistă s-a tipărit un volum de peste 500 de pagini ce cuprindea titluri de publicații interzise. Cărțile din bibliotecile publice și din casele oamenilor care contraveneau pretențiilor Partidului au fost confiscate și distruse. Zi-mi tu, acum, ce-ar putea învăța mititelul de clase primare din abecedarul unde sunt inserate versuri ca Oriunde merg/ În tot ce simt/ Alături eşti/ Iubit partid/ Eşti şcoala nouă/ Cartea frumoasă/ Eşti pâinea caldă/ Ce-o avem pe masă/ Eşti câmpul verde/ Ziua senină/ Hidrocentrala/ Ce dă lumină, în afară de a fi manipulat și îndobitocit? Poate faptul că Partidul e o hidrocentrală, ceea ce e foarte relevant, nu? Observi, am folosit singularul pentru ,,abecedar”. Existau manuale unice, unde, bineînțeles, pe prima pagină trona poza făuritorului patriei socialiste, a liderului glorios, Nicolae Ceaușescu. Uite unde am ajuns, că vorbeam despre bani. Ideea lui cu raționalizarea alimentelor și înfometarea populației părea, la început, destul de nobilă: plata datoriei externe trebuia lichidată cu orice preț. Însă știi ce s-a descoperit între timp, puiule? Că datoria externă a fost lichidată în prea puțină măsură din înfometarea noastră; mare parte din ea s-a plătit din sudoarea celor delegați să muncească în afara granițelor diferite proiecte excentrice.
- Bunico... eu nu pricep. Cum putea cineva să trăiască așa? Fără mâncare și curent la discreție, nici nu știu ce aș face. Și nici cărți n-aveați... Buni... tu ai dus o viață grea, zise fetița. O viață pe care eu n-aș putea să o duc.
- Dar cumva, am dus-o, intervine buna Rodica. Cu bune, cu rele – am făcut relele bune și ce n-am putut să mai ducem pe umeri am lăsat să ne mai cadă și pe jos. Ei, ce ți-e și cu astea!
- Rebeca, tu ai o prietenă de suflet? O fată cu care să împărtășești cele mai mari secrete, căreia să-i spui gândurile tale și de la care să aștepți sfaturi? o întrebă buna Mioara.
- Da, buni. O cheamă Diana și e colega mea de bancă, ne știm de la grădiniță. Facem totul împreună!
- Ce frumos! Așa să rămâneți mereu. Hai să-ți povestesc despre cea mai bună prietenă a mea, Dumnezeu s-o odihnească. Ne cunoscusem la o nuntă, aveam în jur de 7 ani și mă învârteam pe acolo fără vreun scop, purtând în mână o bucată de lemn cu care mă jucam ziua – eram o familie modestă, iar mama, săraca, mi-a zis, pe patul de moarte, că cel mai mult regretă că nu am avut o păpușă a mea. O fetiță-mi pune mâna pe umăr și-mi zice ,,Am găsit un pui de vrabie după gard, vrei să-l vezi?”. M-am dus. Zi de zi, timp de 3 ani. Mă obișnuisem cu casa celei mai bune prietene a mele, Ioana. Vrăbiuța a murit când aveam vreo 10 ani, însă prietenia noastră a rămas pentru totdeauna - și așa, am ajuns să lucrăm în același combinat, la Brazi - eu contabil, iar ea tehnician. Ne măritasem, tatăl tău avea 3 ani prin ’70, când vine Ioana și-mi spune: ,,Mioaro, sunt gravidă iar”, și-ncepe a plânge șiroaie. Avea deja patru copii acasă și fusese declarată mamă-eroină. N-avea cu ce să-i crească, o vedeam din ce în ce mai slabă. Săraca de ea, își lua de la gură ca să le dea celor mici. Eram neputincioase. Îi zic: ,,Ce vrei să faci acum, Ioana?”. Mă privește gol. Mi-am dat seama – voia să avorteze. În urmă cu 4 ani fusese introdus Decretul anti-avort, o altă condamnare la care femeile nu aveau cum să cârtească, așa că singura variantă ar fi fost avortul ilegal, făcut prin vreun motel cu mijloace insalubre – așa cum a hotărât și Ioana să facă. Am însoțit-o, cu sufletul cât un purice. Totul a decurs bine, nu am fost descoperite – însă, dupa 3 zile, Ioana începe să tremure. Apoi face febră mare, inima începe să-i bată foarte tare (ne-am gândit că pentru a compensa inima tocmai pierdută din pântece, însă nu era așa). Trebuia să luăm o decizie imediat. Cu greu am convins-o să mergem la spital. Știi ce s-a întâmplat, Rebeca, apoi? Prietena mea n-a vrut să recunoască nimic din ce se întâmplase, chiar dacă asistentele știau prea bine. S-a  trezit cu un securist în cameră. Așa a și murit – cu el la cap. Făcuse septicemie... i-au scris în fișa de deces ,,cauze necunoscute”. Patru copii au rămas orfani de mamă de-atunci, spuse femeia în timp ce i se tăie vocea.
- Sunt niște criminali! Bunico, ți-au omorât cea mai bună prietenă. Cum ai putut să-i ierți? zise fata clar, într-un plâns sincer și mut.
Bunica Rodica se tot fâstâcea pe canapea. Nu știa de toate acestea, era vizibil – fetița citise undeva că la oamenii de vârstă înaintată se poate întâlni fenomenul ,,nostalgia tinereții”: ei tind, spre sfârșitul vieții, să-și amintească numai lucrurile bune ce li s-au întâmplat ca să fie, cumva, împăcați cu situațiile pe care nu le-au putut controla, dar care au fost inevitabile, precum apariția unei cangrene la un diabetic: vasul de sânge se blochează, piciorul se necrozează și trebuie să-l tai. Însă aici intervine diferența: comunismul nu trebuie tăiat, în niciun caz, de pe lista materiilor de studiu de la școală.
- Nu i-am iertat, copilă. Are grijă Dumnezeu de toți. Au dărâmat, au construit – cu ce preț? Se poate estima viața omului într-un preț convenabil? Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sinistru! Sute de morți, mii de orfani rămași să păzească fantomele tinereții de la care au fost privați, spuse Mioara.
- Bunico, vreau să-ți fac o promisiune. Până acum, istoria mi s-a părut o simplă denumire de materie școlară. Însă, de acum, o să o studiez. Vreau să fiu capabilă să discern adevărul de minciună! spuse fata, privindu-le cu atâta dragoste pe cele două, încât simțea că va prinde rădăcini de lumină în acea canapea.