Totalul afișărilor de pagină

joi, 6 decembrie 2018

L-am ȋnfruntat pe Eugen Țurcanu !




A rămas un comitet după o bătaie generală condus de un student medicinist, Dan Diaca, mare specialist, avea lovitura lui de pumn la ficat. Îți dădea două la ficat de ăla erai. Așa… Și la un moment dat, unul din…eram  unii chinuiți, unii călăi și unii victimele. Între victime Dan Diaca avea un cunoscut, tot un student cu care fusese la altă pușcărie și despre care știa ceva și ăla nu vrea să recunoască. Stimate domn, l-a bătut până l-a omorât. Și, mă rog, spre durerea mea și surprinderea mea, placa la monumental ăla care e pus acolo la Pitești, mort… așa… Dan, nu Zamfirescu…24 aprilie 1951. L-a omorât, a bătut în ușă, totul se derula ca şi când administrația închisorii nu știa nimic. A bătut în ușă- ,, I -a venit rău unui coleg’’, îl împingea afară și ăla era. Bun! A mai trecut puțin timp, o zi, nu știu cât și îl ia pe un altul și ăsta disperat a început… Te luau gealații, te prindeau, te țineau de mâini, unul de-o mâna, unul de-o mâna, unul de-un picior, unul de-un picior și Dan Diaca îți dădea cu pumnul în plex, la ficat. Și când ăsta a zis ,,Săriți fraților că mă omoară’’, stimate domn, eram înfometați, eram, nu știu cum, distruși aproape. Apropo, când îți aperi viața… Și-a urmat o bătaie, ei erau cu fiare, cu răngi, cu astea. A urmat o bătaie pe viață și pe moarte. Și i-am bătut! Eu cu încă unul i-am bătut și i-am băgat sub pat. Așa… Și am bătut noi în uși și ȋn ferestre să vină administrația…nu știam ce-I cu ăștia, ce hram poartă. A venit ofițerul de servici, Mândruţă. Auzeam zilele trecute pe la  televizor, a fost ceva cu episodul Pitești. I-am spus ,,Domne, ați băgat pe unii peste noi care ne omoară, luați-i de aici că ne omorâm unii pe alții’’. A zis - ,,Fiți cuminți’’ și a închis ușa. Am mai stat nițel, s-a deschis din nou ușa. Și în cadrul…Ușile de la pușcărie se închid pe afară. S-a deschis din nou ușa și în cadrul ușii, domnule, Eugen Țurcanu. Cu mâinile la spate, așa…structura lui era așa de băga groaza în tine. Era și un tip voinic, legat, bine hrănit la pușcărie, noi ăialalţii ca niște ţâri și pentru moment ne-am retras, era singurul loc liber în față ușii, doi metri pătraţi. Ne-am retras, eu personal am avut impresia că la spate ținea un pistol ceva, că ținea o mâna la spate,  parcă de-asta mi-a fost frică. Și dup-aia a zis unul dintre băieți ,,Puneți mă mâna p-asta’’ și când am buşit pă el, spre el, imediat a închis ușa. Și ai lui au încercat să iasă de sub pat, paturile erau niște priciuri de lemn. Iar i-am mai bătut nițel și i-am băgat la loc. Am mai stat puțin, s-a deschis ușa din nou. Stimate, domn, mi-aduc aminte că la școală primară unde am învățat eu cu taică-meu (n.a. – tatăl său, Virgil Marinescu a fost ȋnvăţător) era un tablou așa mai mare care arată năvălirea barbarilor. Așa am văzut domnule, niște capete, cu mâinile sus și fiecare cu lemnul, cu fierul, cu câte ceva venind ȋnspre noi. Așa, o imensitate de capete. Am încercat noi, ăştia, condamnaţii, amărâţii…numai, ce să mai opui rezistentă, ne-am strâns ca broaștele în fundul ăla, mâinile la cap, să ne protejăm. A urmat o bătaie așa de neînchipuit. Dădeau cu fierul în ține, nu conta că sar ochii, că sar dintîi, că sar creierii, indiferent, nu există !  A urmat o bătaie generală. Așa… La un moment după aia s-a făcut liniște. Țurcanu -  a rămas cu trupa lui acolo, înghesuiți - ,,Cine a făcut rebeliunea?’’ că așa era, rebeliunea legionară, noi făcusem rebeliunea legionară. Și ai lui ne-au indicat pe mine și încă un băiat, nu mai știu prea bine, nu mai puteai să comunici unul cu altul, cine-i  ăl de lângă ține. Şi… l-a luat p-ăla ȋntâi, l-a bătut Țurcanu până l-a omorât. Erau… fazele. Te bătea până şedeai pe picioare, dup-aia cădeai jos, te bătea cantr-un sac, dădea ȋn tine. Cât mai aveai viaţă, mai făceai ....ȋh, ȋh. Cât nu mai aveai viaţă, nu mai făceai nimic, erai terminat. A pus apă pă el, nimic, a bătut ȋn ușa -,,I-a venit rău la un coleg.’’ L-a dat afară, apoi am urmat eu, aceeași rețeta, aceeași apă și m-a împins cu piciorul sub pat. Probabil oi mai fi icnit niţel, oi mai fi scos ceva voce. Și…au plecat. Au plecat Țurcanu cu ăia cu care au venit, am rămas noi cu comitetu’, am luat-o de la capăt. Parcă nu ne mai băteau chiar așa rău. Dar…așa din nenorocirea în care ne aflăm…domnule, uite mâna, nodurile ies în evident…așa. După bătaia asta mâna toată, pumnul era tumefiat, nodurile rămăseseră undeva înăuntru, carnea care mai era se umflase și ne uităm la ăia, desfiguraţi, bătaie cu pumnul, nu avusesem altceva.



         Și după un timp au continuat cu porcăria lor, cu bătăile, cu chinurile, totul era chin. Iţi aducea spre exemplu….venea masă de prânz. Ȋţi luai gamela cu mâncare, o pui lângă ține, şi aştepţi. Fie că te punea să sufli ȋn ea până la ora cinci când venea masa de seară, adică, vorba aia, să salivezi şi să simţi foamea cum te scurge din tine… Aşa… Sau dacă era mâncare fiartă te punea ca porcul să ȋnghiti din gamelă fără lingură, dac-o ȋnghiti din cinci ȋnghitituri ai mâncat-o ! Și o ȋnghiţeai  din cinci ȋnghitituri că era viața ta… Aşa… Sau te bătea, bătaie la tălpi, te punea cu fața-n jos, te bătea la tălpi până când se făcea piciorul ca o pâine, domnule, negru tot, umflat şi-ntr-un colţ al camerei era o otreapă de-asta de pătură, punea apă pe ea şi bate. Te punea, mă rog, să păşeşți aşa, să mergi un fel de pas alergător să pui sângele ăla ȋn circulație că altfel făceai cangrenă acolo, ce dracu făceai. Și la un moment dat…Treaba asta n-a rămas fără ecou, ştia administrația închisorii, a aflat, știa totul . Şi pe mine personal m-a dus într-o altă camera la subsol unde toți erau reeducaţi. Acolo, singurul eu eram…acolo am făcut Paştele lui 1951. Şi ȋn noaptea de Paşti - ,,Bă, Paştele, ocolește biserica. M-a pus să ocolesc de-a buşilea pe sub priciurile ălea, să ocolesc biserica de trei ori şi mi-a băgat ȋn gură din hârdăul de fecale, domnule, mi-a băgat… M-a ţinut de gură şi mi-a băgat acolo…nu le-am… nu știu…nu le-oi fi ȋnghitit, Dumnezeu ştie, dar mi-a băgat ȋn gură mizeria aia. Și…ascultăm…aici nu m-au mai bătut,  mă chinuiau doar. Mă puneau să stau cu mâinile în sus ore și aveai impresia, mental, că ești cu mâinile în sus, da’ tu erai cu ele pe lângă tine. Da, da. Și șefu de comitet de aci, cum îi zicea, bă?! Zice -  ,,Pregătește-ti  materialul că mergi să scrii’’ , asta era faza terminală, declaraţie în fața ofițerului politic sau securității în care trebuia să spui pe alții. Nu de tine sau de tine…Da’ de tine nu mai aveai ce spune. Și - ,,Sistematizează materialul că mergi să scrii.’’ Iar a mai trecut o zi, două, n-am mers la scris. Și după-aia iarăși a venit. Ȋi scotea p-ăştia, pă şefii ăştia de comitete, ȋi scotea Țurcanu la… mă rog, la directivele lor. A venit ăsta ȋntr-una din zile. Zice - ,,Vedeţi c-o să vină o vizită mare, să nu vorbiți cumva ce se ȋntâmplă aci că vizită pleacă și tot cu noi rămâneți aci. Și într-adevăr a venit o somitate, un șef de-al lor, colonelul Zeller, colonel de securitate. Și… provocator. Noi, aci, eram circa 50 de inși în cameră și erau mulți domnule de pe vremea lui Antonescu, erau studenți mai bătrâni, eu eram de 20 de ani, ăia aveau 26-27 de ani. Altă generație. Și zice - ,, Văd că sunteți de vârste diferite, cum vă ȋntelegeti?’’ Aia - ,,Biiine !’’,,Dar nu există între voi puncte de vedere diferite, neȋnţelegeri?’’ ,,Nu există !’’ A întrebat două trei întrebări de-astea mai delicate, totul ok. Și…eu nu zic că ceea ce am făcut noi a pus… bătaia aia, bătălia aia a noastră că n-a mai făcut-o nimeni în Pitești, a pus punct, cruce puşcăriei de la Pitești. Poate era hotărârea luată dinainte. Că iară, după câteva zile, a venit, printre alții și doctorul închisorii. Domnu’…coleg, vizită medicală pentru a ne trimite la Canal. Eu eram cu burta spartă după operația aia, copcile care au fost mi se desfăcuseră. Și-acuma burta e ieşită aşa acolo, n-am mai intervenit cu operație. Ticăia inima când m-am dus în față… Te punea să-ti dai pantalonii jos să vadă cum stai cu herniile. Dacă n-aveai hernia erai bun de Canal, bun de roabă. Așa… M-am dus și ticăia inima în mine, aoleu, că știam că am hiba asta, rămân iar cu ăștia aicea, iar moartea pe mine. M-a întrebat doctorul - ,,Ai ceva, suferi de inimă?’’ ,,Nu domnu’ doctor, nu sufăr de inimă, vreau să mă duc la muncă.’’ Şi ȋn sfârsit am plecat de-acolo, din infern, da !





        Mărturia domnului Alexandru Marinescu, partizan din gruparea Haiducii Muscelului din Nucşoara, din iunie 2010, aflată ȋn arhiva personală.


luni, 3 decembrie 2018

Longin Predoiu – spovedania unui partizan brav


         Longin Predoiu e un bărbat care să tot aibă între saptezeci şi optzeci de ani. Fruntea i se înalţă luminoasă. Părul, tuns scurt, sumeţit pe crestet, nu-i este alb de-a binelea. Poartă o vestă de lână gri, cu mâneci. Deasupră-i, o bundiţă îmblănită, de o culoare intermediară între precedenta şi aceea mai închisă a pantalonilor. Din bocanci îi urcă pe gambe sosete albe de lână, până la jumate drum către genunchi. În mâini susţine, între picioare, cum sade, o căciulă cu clape, maro deschis.
        Cuvântarea îi este caracteristică; oscilează între tonul discursului evocator şi al predicii edificatoare; puţin pompos, de parcă vorbele ar fi rostite în faţa Istoriei, în umbra drapelului. Multă nobleţe se desprinde din vocea sa clară şi sonoră, o limpezime a cugetării, o îndelungată cumpănire a materiei de comunicat. Vocabularul îi este presărat cu numeroase cuvinte aparţinând unui statut superior aceluia ocupat de personaj în cursul existenţei, nu totdeauna reţinute în sensul propriu, dar niciodată pretându-se la provocarea zâmbetului înţelegător şi iertător. Are un aer profetic, întărit de o surzenie îndărătnică ce nu-i îngăduie să ia seama la nici o întrerupere, ceea ce favorizează desfăsurarea firului naraţiunii. A rămas vânjos şi dintr-o bucată, un brad de român cu judecată dreaptă, nepărtinitoare, respirând cinste, dârzenie şi credinciosie faţă de idealurile naţiei noastre.
Există destule inadvertenţe şi incongruenţe în rândurile ce urmează. Mai ales în privinţa politicii internaţionale. Cititorul le va recunoaste şi nu se va opri, ironic, să le arate cu degetul, ci va sti să aprecieze excelenta clădire a comunicării, în care Longin Predoiu a simţit nevoia să facă, iniţial, o prezentare generală a condiţiilor ce au impus crearea unei armate nestiute, gătită să participe, pe căi oculte, la eliberarea patriei, ca abia ulterior să purceadă la dezvăluirea propriilor sale cazne. Ele, dacă erau înfăţisate singure, ar fi avut mai puţină valoare morală şi emotivă.
Asadar, cititorul neobisnuit cu vorbirea ţărănească să nu se grăbească să dea cu piatra. Să-si potolească refuzurile derivând din instruire şi să se dedice fondului chestiunii, cu toată seriozitatea impusă de jertfa de sine a celor care se spovedesc în faţa sa.

“Subsemnatul Predoiu Longin, din comuna Dragoslavele, judeţul Arges, aduc la cunostinţă diferite evenimente care s-au petrecut în miscările de rezistenţă pe care noi le-am pornit contra dictaturii staliniste.
În 1948, în martie, m-am întâlnit cu colonelul Arsenescu, care mi-a propus acest lucru şi am fost de acord imediat, fiindcă vedeam dezastrul ce mergea în ţară şi cunosteam sistemul comunist, stalinist, încă de pe front, din război. La 20 martie 1948, am plecat în munţi numai trei persoane pregătite. Să recunoastem terenul, să recunoastem locul unde ne puteam instala, să se formeze un stat major şi apoi să începem aprovizionarea şi recrutarea diferiţilor tineri care puteau să acţioneze în munţi alături de noi.
Pe parcurs, începuseră mari arestări în ţară, făcute de Stalin, de regimul stalinist. Dar, totdeodată, se coborâseră nu numai la mari intelectuali şi generali, se coborâseră si-n masele ţărănesti, de fruntasi ai comunelor, cărora li se zicea că erau «adevărat monstru la români» si-i arestau fără să aibă ceva la activul lor.
Am pornit peste munţi ca, rând pe rând, să înceapă miscarea, să se recruteze, să vie să recunoască locul unde trebuiau să se refugieze tineri care erau să fie pusi în situaţia de a pleca din faţa lor.
Printre acesti oameni au venit din comună negustori: fraţii Vasilestii, fraţii Cotenestii, fraţii Purnichestii, care au fost singuri pe poziţie când au venit. şi din Câmpulung diferite persoane: fraţii Săndestii, în fine multe cărora încă nu le mai reţin numele minte. Veneau de la Târgoviste diferiţi oameni care vorbeau limbi străine cu colonelul; eu nu stiam ce vorbeau. Între acestia, aveau nume conspirative, puse de nu cunosteam cu cine stăteam de vorbă. Au mers aceste timpuri în ’48.
Noi activam în munte întâi să recunoastem toate drumurile, ordinea de bătaie, toate drumurile care traversează Carpaţii în Ardeal, de la Fundul Dâmboviţei şi până-n Bucegi, unde trece drumul Bârsa – Valea Radului, drumul care trece pe tămasul de trece la Plaiul Foii, treceam la Valea Moeciului, către partea în Ardeal, şi unde coboram, să putem ataca Fienii, să putem ataca Târgovistea, Câmpulungul. Au mers timpurile aistea două luni mai bine.
Aprovizionarea o făceam din munţi. Luam brânză de la stâne. Şi ne aprovizionam şi din comune. Cum au fost fraţii Catrinu, oameni înstăriţi care ne aduceau mălai şi alimente. Le plăteam. Şi fraţii Zichil ne-au adus miere şi alte bunuri de consum ca s-avem la munte, când începe lupta să fie.
În iunie ‘948, colonelul ne cere drapelul, cu tricolorul român şi crucea. Depunem jurământul în miscarea de rezistenţă. Ne-a ţinut o cuvântare şi ne-a spus: «Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei. M-a făcut ţara ofiţer să lupt, să mor pentru ţară ; nu ofiţer de paradă. Să muriţi şi voi alături de mine. Tu şi cu Traian Marinescu sunteţi căpitanii mei. La momentul care va veni, veţi lua comanda la câte o companie». Eu i-am pus întrebarea: «Unde este compania?» El mi-a răspuns: «Nu te interesează pe tine. Am pregătit ofiţerii din Statul Major. şi pe ofiţerul Milea. Când vom porni, armata trece de partea noastră». N-am crezut. Nu i-am înfrânt voinţa. Că mă temeam c-o să mă ia de fals, dar în inima mea încă nu credeam să ajungem că armata o să treacă lângă noi.
Au mers treburile până toamna. Mi-a povestit situaţia care era în ţară, dramatică. Trupele rusesti umblau de colo până colo. Izolaseră graniţa de vest către Iugoslavia şi trupele le masau la frontiera Iugoslaviei. A început discordia între Tito şi Gheorghiu-Dej. şi mi-a spus colonelul, zice: «Au fost douăsprezece divizii de armată ale Uniunii Sovietice în Iugoslavia. Maresalul Tito i-a dezarmat şi i-a trimis fără arme în Rusia şi acu’ or să atace Iugoslavia. şi noi, în spatele frontului, să aruncăm trenuri, să aruncăm poduri, căi ferate, ca să îngreunăm miscarea lor de război pe teritoriul nostru».
Nu s-a întâmplat nimic. A venit toamna.
A venit toamna, a venit iarna. Toţi s-au retras din munţi, ca iarna să n-o facem în munţi, că era aprovizionarea grea de făcut. Miscarea noastră s-a simţit. Trupele rusesti n-au mai acţionat. Noi am rămas descoperiţi. Atunci nu mai era Siguranţa, ci erau batalioane de intervenţie ale Securităţii, care acţionau în toate direcţiunile. Iar masinile, noaptea, «masinile negre», cum le numeam, ridicau diferite persoane.
Am stat puţin timp, vreo lună de zile, am stat tot ciucit, să nu pună mâna pe mine. Când a plecat urmărirea mea, eu am plecat în munţi din nou şi am pus mâna pe arme. M-am dus si, din depozitul de arme pe care-l aveam, am luat o armă zebeu, patru grenade, două mii cinci sute de focuri de zebeuri. Aveam un daimler german automat, aveam vreo optzeci de cartuse la el şi eram asigurat în orice moment că nu mă vor putea doborî cu una, cu două, că eu stam asa, ca la vânătoare, numai la pândă. Dacă mă vedeam constrâns, nu aveam un batalion în faţa mea şi îmi făceam socoteala că am o grupă, pe care în două minute am secerat-o si-mi fac drum de iesire din cercul lor.
A trecut timpul zi cu zi. Urmărit zi de zi în toate direcţiunile. Veneam din munte. Să mă pot aproviziona, nu mai puteam din sat, fiindcă toate drumurile erau închise. Familia arestată. Bătuţi, schingiuiţi şi fraţi, şi familie, şi mamă şi tot. şi nu mă mai primea nimeni.
Într-o singură noapte, când veneam să mă aprovizionez, veneam din muntele Prislopul. şi la un moment dat, m-am pomenit râzând. M-am oprit în loc şi am gândit: «Mai sunt sănătos sau nu? Sau mintea mea mi-a fugit?» M-am asezat pe un colţ de bolovan, am făcut o ţigară şi am gândit la situaţia în care mă găsesc: «Cum pot eu să râd?» M-am gândit: «Dacă Hristos, că a fost Fiul lui Dumnezeu, şi când s-a văzut urmărit, L-au lepădat toţi, şi Apostolii de El, dar de mine, om păcătos, să se mai uite mama, fraţi, prieteni, cineva la mine când se văd toţi încolţiţi din toate părţile?.» Am pus armele pe mine şi am plecat mai departe.
M-am oprit la un cetăţean, Petre Gancea, unde avea târla de oi în marginea satului, în Piatra Caselor, aici. şi m-au simţit câinii de la distanţă. Au început să latre câinii. A iesit omu’ afară. A dat un chiot. Dar când a dat chiotul, a şi strigat: «Domnule Gică, dumneata esti?» Bănuia, fiindcă câinii se dădeau a om, nu a fiară sălbatică. şi am răspuns a doua oară: «Da, nene Petre, eu sunt». – «Stai puţin.» A venit şi m-a invitat în hodăiţa lui, unde nu ploua, nu ningea noaptea. şi m-a întrebat dacă mi-era foame. I-am spus: «Am mâncare, nene Petre, dar am numa’ uscată». şi să-mi facă puţin de mămăligă. Mi-a dat omul mâncare şi am dormit în grajd noaptea. şi a doua zi. Dar m-am asigurat cu paza. În caz că sunt trădat, am dat blăni la o parte din calcanu’ grajdului, am asezat automatu’ şi zebeu': «Dacă chiar trec patrule de control, le las în liniste; dar dacă s-abat asupra mea.» Făcusem planul meu să-i secer imediat, să nu cad victimă. Fiindcă la orice moment mă puneam în situaţii grele şi luam anumite măsuri ca, în acele momente, la secundă să stiu ce aveam de făcut. Am stat două zile şi am plecat pe urmă.
Si m-am dus. şi dăduse soarele. Era zăpadă. Da, dădea soarele într-un pod, acolo la Fundul Neagului, unde m-am retras sub stânci, ca să nu fiu lovit din spate. şi să privesc numa-n faţă, să nu fiu surprins. Am adormit. Am adormit acolo. şi stând – pistolul pe piept, iar zebeul sub cap -, vine la mine un bărbat îmbrăcat în alb, frumos. şi mă privea cum dormeam. Si-mi face cu mâna: «V-am oprit, să propovăduiţi cuvântul lui Dumnezeu, dreptatea şi adevărul». Iar pe muchie mergeau soldaţi germani, asa cum călcau astronauţii pe lună, şi priveau de vale. M-am desteptat cu pistolul în mână. Dar. n-am văzut pe nimeni. şi am început să mă-nchin şi mi-am făcut Sfânta Cruce: «Doamne, n-am să mor!.» şi a durat timp si-ndelungat în această privinţă.
Eu am plecat să iau alt drum, să pot să mă aprovizionez. Am coborât, am traversat satul pe la fundul satului, am trecut Muntele Rosu, care era frecventat mereu de agenţi ai Securităţii. Am trecut şi m-am dus la un coleg al meu care mă aproviziona şi era în miscare cu mine, Alexandru Catrinu. M-am dus pe la ora 9 naoptea. M-am dus la târla lui, la punctul numit “Între Vaduri”, mai jos un kilometru jumate de sat, unde-i un cătun de rudari. M-am dus la târlă. Nu era nimeni la târlă. Nu mai erau nici oile, nici vacile acolo. Asa, erau numai păsările şi lighioaile mărunte care le avea la târliţa lui acolo.
Aveam consemn cu el, în cazul că suntem urmăriţi, nu stiu ce, să ne recunoastem unde ne găsim, cu focuri de arme, cu gloanţe luminoase. Am tras un foc de armă să văd de unde răspunde. Nu mi-a răspuns de pe nicăieri. Am văzut că am făcut greseală, zic, că glonţul m-a descoperit, că glonţul s-a văzut însusi din sat. n-am rămas să mă hodinesc acolea.
Zăpada de pe jos era luată. Decât munţii erau încărcaţi cu zăpadă. Am plecat la altă târlă, care era pustie. Nu era nimeni. La Zaharia Albulescu. Am făcut focul. Da’ la douăsprezece noaptea, m-am desteptat. Am pus armele pe mine şi am plecat de la târla lui Zaharia Albulescu, pe la 24, cum ar veni, noaptea. Întuneric beznă. M-am apropiat de târla lu’ Catrinu. Văz lumină la hodaie. Bucuros că-l găsesc acolo, ca să poată să mă alimenteze şi să mă informeze cu ce se petrece prin sat în urmăririle mele.
           Seara, când am fost, devreme, hodaia era încălzită, iar geamul, o ferestruie mică ce se găseste în spatele hodăii, era liber. Acu’, noaptea, când am venit, înfundat cu otavă. Am bănuit să fie ceva. Dar încă tot nu eram încrezător. Şi să văd ce e.
Alexandru Catrinu avea încă un băiat, un copil de vro doisprezece ani, care mai stătea la târlă. Aranjez arma cu piedica dată, lângă fereastră, pistolul automat pus pe stânga – trăgeam pe stânga – şi stau lângă zid, să nu fiu împuscat, şi bat în fereastră şi strig copilul: «Tăsică!» Îl chema Năstase pe copil. «Tăsică!» Îmi răspunde din hodaie: «Da. da.» Mi-am dat seama că am căzut în baierele Securităţii.
Nu aveam altă posibilitate să plec. Am trecut repede la colţul hodăii. Camera avea patru metri. La colţul hodăii, în faţă, era portiţa care iesea din curte. Iese unul cu arma în mână: «Stai! Stai!» – mă somează. Iese al doilea: «Stai!» – mă somează. Eu, la somaţia lor, am deschis foc imediat cu automatu’. Flăcările din pistol s-au dus până în ochii lor. I-am somat şi i-am culcat. Fac trei pasi la dreapta înapoi, sparg geamul si-i somez să iasă afară. Trag un foc de armă înăuntru si-i somez să iasă afară, c-almintrelea trântesc grenade după ei. Au iesit încă sase insi. În timpul cât am făcut eu miscare la fereastră, unu’ din ăia care erau culcaţi a fugit. Si a rămas numa’ unu’. Si i-am pus sapte insi de au iesit cu mâinile-n sus, unu’ câte unu’, i-am pus în linie pe toţi şi i-am somat dacă miscă unu’ la dreapta sau la stânga, concluz': «Pe toţi vă secer!» Nu mă cunosteau. Eram răgusit. Băusem apă rece şi nu mă cunosteau pe gură. Da’ nici eu nu-i cunosteam la distanţă, că era întuneric şi nu vedeam. I-am dus până la marginea apei. I-am mai ţinut în apă. I-am somat şi au trecut Dâmboviţa, în partea ailaltă. La capul punţii, acolo, a fost un miliţian, unu’ Posedaru, din Rucăr, care era încadrat în Miliţie. S-a băgat sub punte, în apă, să nu carecumva să fie împuscat. Da’ el stia că sunt eu. Stia. Si mă cunostea, că era vânător cu mine. mă cunosteam de mic copil cu el. Dar era fapt că trebuia să vie, că era sub ordin. Si trebuia să mă urmărească. Am plecat de acolo. M-am dus şi le-am luat două pistoale. Le-am aruncat pistoalele lor. Dar cartusele, amuniţia, am oprit-o. am venit până mai sus şi am trecut şi eu Dâmboviţa şi m-am ridicat la Muntele Rosu, sus.
Aveam benoclu. Un benoclu mare, pe care mi-l lăsase preotu’, călugăru’ de la schit, Pimen Bărbieru. Asa se numea pă cuvinte de-ale lor, popesti, că nu stiam eu cum lucrează ei. Am iesit. Când am iesit pîn zăpadă, la vârful Muntelui Rosu, muntele Mateiasul îl văz împânzit de grupe de armată. Ei, cum au venit de acolo, au telefonat la batalioanele de armată de vânători, din Câmpulung, şi au şi plecat în urmărirea mea. Am stat şi am privit cu benoclu’ din Bot’ Rosu, asa cum îi zicem noi, peste Dâmboviţa-n parte-ailaltă, cum înaintau grupele, la distanţă câte o sută, o sută douăzeci de metri una de alta.
Am coborât p-urmă, sara, din vârfu Rosu-n Valea Casilor, la un văr al meu, unul Danilcă. I-am spus situaţia mea şi l-am trimes să vie la mine acasă, să-mi trimeată alimente să plec în munţi. Mi-a trimes soţia alimente la el. şi mi le-a adus şi eu m-am dus.
Obosit, m-am oprit la târla lu’ Victor Lixăndroiu, unde avea un băiat de vreo doisprezece ani, care trăieste şi astăzi. Era cu oile acolo. Mi-a povestit cum mă urmăreau comunistii, armata, în toate părţile. Să am grijă, că mă-mpuscă. Pă la ora 2, am plecat de la târlă. Am iesit la muntele Prislopul şi mă duc unde aveam niste rudari de lucra lucruri casnice, în munţii Prislopul, la Valea Stânii. M-am oprit pe la ora 4 dimineaţa: eram la ei.
         În mersul meu din Valea Casilor către Pârâul Stânii, acolo, la distanţă, la Poiana Mărului, o haită de lupi urla. Da’ nu mă temeam, că eram înarmat şi vânător de mic copil, obisnuit cu munţii. Nu luam în consideraţie nimic, pericolul fiarelor sălbatice, că eram obisnuit cu ele.
Am stat la rudari – parcă mi se pare că era într-o joi -, am stat la rudari. Mi-aduceau pachete rudarii: Gheorghe Grancea, cu Dumitru Lăutaru, mi-aduceau alimente de acasă şi nu stiau nimic. Totusi, n-aveam încredere. Când am plecat sâmbăta jos, în sat, eu n-am mai stat la târlicioarele lor, acolo, în cosmeliile lor, că mi-a fost teamă că mă trădează şi m-am retras în inima pădurii. Acolo am făcut, lângă un mare fag căzut, o setrucă, că umblam ca melcu’, cu casa-n spinare, nu puteam să-mi aranjez un adăpost.
        Acolo, noaptea pe la ora zece, s-a pornit un viscol cu zăpadă şi cu ploaie şi a-nceput să rupă fagii şi să cadă. Era un calvar de nedescris, pe-ntuneric, noaptea, şi eu singur în creierii munţilor. Ziceam, în sufletul meu, că dacă nu mă-mpuscaseră comunistii până acum, în noaptea asta sunt făcut praf de copacii care se dezbină în vânturi şi de greutatea de zăpadă cu ploaie. Am stat până la ziuă, băgat sub fagul ăla mare, sub butură, în caz dacă v’un fag să cadă pe butura aia, poate mă fereste să nu mă lovească. S-a făcut ziuă. Am plecat.
Venii către bordeie. Un ţap căprior sare. Deschiz foc. Si-l împusc. Si-l agăţ. Îl tai, că aveam toporasul la mine şi tai o cracă de la un păusei si-l agăţ în cracă şi viu până la bordeiele lor, pe la 11. Veniseră. I-am trimes să ia ţapul de acolo şi să-l mănânce ei. S-au dus pe urmele mele şi au venit cu ţapul şi s-au pus să-l consume ei.
De atuncia am început, rând pe rând, să părăsesc din munte-n munte, asigurându-mi câte un mic adăpost. Cele mai bune adăpoaste care le aveam le aveam la brazii unde se ascundeau porcii. Erau brazi pătulaţi, că putea să plouă trei zile şi nu pătrundea la rădăcina lor. şi acolo făceam focul, în culcările porcilor, unde porcii mistreţi, unde găseau şi ei adăpost.
A trecut timpul continuu. Am cătat eu şi mă mutam când pe munţii de vest ai râului Dâmboviţa, până la Păpusa, când pe munţi mă îndepărtam, de la Leaota către Valea Neagră, către drumurile care merg la Predeal.
Si ziua stăteam numai pe goluri, ca să văd în toate direcţiunile. Da’ mă feream şi de avioane, când treceau, să nu carecumva să fiu observat, să aibă mitraliere la ei, să mă secere. A trecut acest timp, până s-a apropiat toamna. Atunci am luat măsuri să trec, să mă duc la Râul Doamnei, să mă-ntâlnesc cu grupul Arnăuţoiu şi cu Arsenescu, acolo. În muntele Căpitanul, am fo’ rănit. Nu mi-am dat seama. Când am coborât din muntele Căpitanul pe Plăisorul, porţiunea Comanda, unde se-ntâlnesc munţii la Fundu’. (?), apar trei persoane. Eu nu mi-am dat seama ca să mă feresc să nu mă stie, nu mi-am dat seama, m-am forţat prea repede ca să mă eschivez. În momentul ăsta, au început focurile să se declanseze asupra mea şi vedeam cum sare ţărâna, că nu căzuse zăpadă, sare ţărâna pe lângă mine şi două gloanţe pătrund în piciorul meu, piciorul stâng. Eram îmbrăcat cu pantaloni de lână, ciorapi, jambier’ pân’ la genunchi, două perechi de izmene flanelate şi glonţul s-a domolit, n-a putut să. Da’ mi-au intrat în carne, de unde mi-au fost scoase din picior după ce m-au arestat. Doctorul Topa (?), fost Ministru al Sănătăţii, m-a luat noaptea şi mi l-a scos, că i-am raportat lui; era doctorul spitalului, şi i-am raportat că am două gloanţe în picior şi au început să mă supere rău, să-mi facă operaţie. Pe viu mi-a tăiat pulpa şi mi le-a scos cu magnetul, în spital, şi mi-a dat patru zile învoire, să nu mă prezint la muncă.
Atunci am venit eu să mă-ngrijesc, să mă pansez aici; şi aicişa m-au descoperit, m-au trădat; aveam gloanţele în picior. M-a trădat femeia gazdei. Era bătrân şi luosese o fată tânără. Şi muierea s-a pus în slujba Securităţii şi a spus că sunt acolo. Şi am bănuit imediat că am fost trădat şi de aia am fost prins. Fiindcă mi-a propus asa: să nu vin cu armele pe mine, că se gândeste la pericolul lor.
Dar eu tot aveam un revolver la mine, tot aveam. Da’ nu l-au găsit când m-au prins, nu l-au găsit. N-am mai putut, că am văzut că sunt încercuit şi trag, mă-mpuscă. Durase timp şi suferinţe. Videam că războiul nu-ncepea, asa cum prevedeam, şi se lungea boala şi trebuie să caz mesa până la urmă. şi să nu mai sufăr atâta; şi ce-am să fac.? După ce m-au arestat, am fost dus la Câmpulung.
La Câmpulung, aicia, m-a anchetat căpitanul Cârnu, un japlău cât toate zilele. Am fost bătut de sus, ca să spun. Am refuzat să dau orice declaraţie. Dar aici a venit unu’ Achim Szeller (?), de origine germană, care divulgase toate secretele miscării. Am negat totul. N-am vrut să recunosc nimic. După ce m-au dus la Câmpulung, m-au bătut încă vreo treisprezece-paisprezece zile, la Pitesti, de m-au stins. Si au venit Toma Burtea, maior în rezervă, şi cu Pimen Bărbieru, să recunosc toate, că se stiu, se cunosc, «c-a venit căpitanul la noi şi ne-a spus că i-e milă să te mai bată. ‘Si nu vrea banditul să recunoască nimic!’», ca în urmă să vie zeci de persoane din Dragoslavele în puscărie. Şi zic:   «Nenorocesc atâtea familii. Mai bine mor eu şi nu spun nimic». Hotărât în sufletul meu asa eram. Au venit la mine pe urmă Toma Burtea şi cu Pimen şi m-au rugat să recunosc, să spun totul: «I-e milă căpitanului să te mai bată, că tot nu scoate nimic de la tine. Nu mai suporta, Longine, şi spune asa cum s-au petrecut treburile».
         S-au strâns socotelile astea până a fost arestat colonelul. Eu am plecat de la Pitesti, după asta. Repede a venit procesu’ şi m-au înaintat la Bucuresti, la Secţia a II- a, judecat de generalul Petrescu. Acolo eram încadrat în Legea 16, lege specială ca să fiu executat. Alături de mine era un băiat, Benone Milea, de la Rugu’ Domnesti. Amândoi eram băgaţi în aceeasi lege. A venit un domn avocat şi s-a prezentat la mine şi întreabă: «Care-i Predoiu Longin?». M-am ridicat si-i răspund: «Eu sunt, domnule avocat». şi i-am pus întrebare: «Sunteţi apărătorul meu?» – «Nu, am venit să te văd, să-mi rămâi în ochi.» Mi-am dat seama că mă găseam într-o situaţie foarte grea. Dar nu mă speriam. «Asta au fost soarta şi zilele mele. Asa a fost scris de la Dumnezeu. Asa că mă voi duce.» A venit încă unu’, avocatu’ Iliescu, care era angajat de fraţii mei, apărător. A venit şi mi-a spus; zice: «Nu pot să fac nici o miscare. Că dacă vorbesc să-ţi iau apărarea, sunt şi eu alături de dumneata». M-am lămurit.
Am venit acolo, asa. M-au judecat. Am vrut să pun niste întrebări, da’ n-am mai răspuns la nimic. Zic: «Sunt zadarnice toate. De ce să mai vin cersind o dreptate şi un adevăr? Mă las cum mă va duce soarta». Am fost judecat şi condamnat.
Înăuntru, la puscăria C.M.C., închisoarea militară din Bucuresti, era Iancu Arnăuţoiu, tatăl băieţilor. Şi m-a îmbrăţisat şi mă-ncuraja în fiecare zi să nu mă tem. «Nu mă tem, nene Iancule. Tot o moarte avem.» Într-o bună zi, pe 9 sau 11 mai, îmi comunică hotărârea: «Esti condamnat douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, confiscarea averii şi interdicţie civică unsprezece ani». În total, pedeapsa mea era: patruzeci de ani! Eu nu mă bucuram de nici un drept în statul român. Încă unu’ din ei îmi spune, procurorul sau cine o fi fost ăla: «Mai bine te-mpuşcai, ticălosule!» Da’ eu îi răspund: «Da’ voi n-aveţi gloanţe?! De ce să mă-mpuşc eu?» – «Tot al dracului esti?!» N-am mai răspuns nimic.




(Sursa -IICMER)

            Ne-a dus la Jilava. Am stat la Jilava vreo zece zile. Zece zile şi ne scoate la Reduit, asa cum îi spune acolo. Poate erau aproximativ opt-nouă sute de persoane, deţinuţi politici, care se triau. Şi citeste acolo şi numele meu:
        – «Predoiu Longin!» Erau trei persoane din Interne care comunicau. Când au zis: «Predoiu Longin!», odată aţintesc câteşitrei ochii pe mine. Când am răspuns: «Eu», zice: «Treci colo., tu-ţi mama ta de bandit, de criminal!» La aceste cuvinte parc-a tras un trăznet peste toţi deţinuţii. Am rămas muţi. «Ce o fi Predoiu, de-i atât de vizat?» Mi-am dat seama că situaţia mea e foarte grea. Toate veneau, aceste necazuri, din comună, de la diferiţi indivizi, după note informative. Că-mi spusese căpitanul Cârnu, în ancheta care am avut-o la Pitesti, că nu poate să mă salveze de la nimic, decât să-mi schimbe calificativul. Eu cădeam în partea a treia. Eu, în gândul meu: «Mi-a da v’o cinci ani». Da’ prima parte era: executarea; a doua: pe viaţă; şi a treia: douăzeci şi cinci de ani. Şi mi-a spus că condamnările nu le dau ei; şi vin de la ăstia, de la consilierii sovietici din Bucuresti, p’în notele informative, că nu te condamnă de faptele de care ai fi vinovat, ci te condamnă de felu’ cum esti. Adică, «o judecată de prezumpţii» – asa pomeneau ei. A trecut timp. Toţi erau nepusi în lanţuri, numai eu singur eram pus în lanţuri când ne-am deplasat. Ne-am prezentat la puscăria de la Aiud. La puscăria din Aiud nu m-au ţinut decât zece zile la celulă, fiindcă m-au scos în fabrică, la lucru. Fiindcă autobiografiile noastre erau luate; şi te stiau că esti muncitor sau meserias; sau cine a fost tata, mama, ce politică au făcut; şi toată starea materială era cunoscuta după fisele care le aveau pentru fiecare deţinut. şi m-au scos la lucru şi m-au întrebat: «Ce meserie ai?» Eu ştiam că se lucrează căruţe, rotărie. «Sunt rotar» – «Bagă de seamă că te duc în lucru, în fabrică. Dacă-ţi dau să faci o roată, dacă n-oi face-o, la Zarea te bag!» – «Acolo să mă băgaţi!» – zic eu. Eu cunosteam meseria. şi nu numai aia. Cunosteam toate meseriile, că eram constructor, antreprenor de lucrări. şi acum îs fotografiile p-acilea, de când am făcu’ şantieru’-n Dragoslavele, poduri, tot. Şi eram cunoscut din acte. Ei.”

(Mihai Rădulescu, Sânge pe Râul Doamnei)




marți, 20 noiembrie 2018

Angajamentul unui trădător



Dosar R 1259
Declarație-angajament  

    Subsemnatul Poinăreanu Grigore născut la 18 iulie 1922 în Com. Corbi R.C. De Argeş fiul lui Iosif si al Virginiei de profesie agricultor cu ultimul domiciliu în Com Corbi R. de Argeș reg. Pitești declar în mod sincer şi nesilit de nimeni că în zilele de 17,18, şi 19 martie 1958 în declarațiile făcute în faţa organelor Securității de Stat am recunoscut şi susțin prin prezenta următoarele: că am avut legături în perioada      1951-1958 cu bandiții Toma si Petre Arnăuțoiu şi C-tin Jubleanu sprijinindu-i cu alimente şi bani şi dându-le unele informații legate de securitatea lor pentru a nu fii prinși de organele de stat, deși cunoșteam că bandiții au la activul lor crime şi jafuri pe care le-au comis în perioada în care din banda făcea parte şi Marinescu în a cărui sarcină după spusele bandiților amintiți mai sus, erau puse; că am cunoscut ca legături principale de sprijin a bandei pe numiții Pr. Andreescu Nicolae, Pr. Constantinescu Ioan, Nae Sorescu, comerciantul Grigore zis Lepărău, două femei din Slatina şi un oarecare Tomeci din  Com. Brăduleț.
     Cu parte din aceste legături am discutat în repetate rânduri despre situația bandiților recunoscându-mi în mod sincer faptele pe care le-am săvârșit eu precum şi faptele pe care le-au săvârșit ceilalţi complici ai bandei şi regretând faptele pe care le-am comis în dorința de a mă reabilita prin prezenta declarație-angajament  cer să mi se acorde posibilitatea de a aduce servicii în scopul prinderii bandei în cel mai scurt timp (1 Mai 1958) .
    Mă angajez să fac acest lucru pe lângă regretul personal şi dându-mi seama de pericolul  ce-l reprezintă acești bandiți pentru societate.
    De asemenea mă angajez să păstrez cu deosebită străjnicie secretul colaborării mele cu organele Securității Statului, luând în acest sens cunoștință de consecințele ce decurg în cazul când voi divulga acest secret indiferent cărei persoane ( indivizi implicați în cauză, cunoscuți, prieteni, rude), precum şi însărcinările pe care  le-am primit în legătură cu prinderea bandei şi  declarațiile ce le-am făcut în faţa organelor securității Statului.
     În caz de nerespectare întru totul a prezentului angajament s-au de trădarea secretului încredințat în scopul întârzierii prinderii bandiților, să fiu considerat principalul vinovat şi tras la răspundere penală potrivit legilor R.P.R. în vigoare.
     Dată în faţa organelor Securităţii din Pitești azi 20 martie 1958.
  Gri. Poinăreanu
     Odată cu aducerea la îndeplinire totală a prezentului angajament am asigurări totale din partea Organelor Securității Statului că voi fi absolvit de orice pedeapsă penală ţinându-se total secret cu privire la aportul meu cu privire la prinderea bandei.
   Gri. Poinăreanu

(Sursa: Grigore Constantinescu, Rezistenta armata anticomunista de pe versantii sudici ai muntilor Fagaras) 

(Moartea tanarului Jubleanu la Rapele cu Brazi, Poenarei, in mai 1958)


(Capturarea Mariei Plop si a fiicei sale si a lui Toma Arnautoiu la Rapele cu Brazi din Poenarei)


(Toma Arnautoiu, fotografia din arest, in 1958)


(Petre Arnautoiu, fotografia din arest, in 1958)




      Grigore Poinăreanu a fost colegul de bancă din şcoala generală şi prietenul lui Toma Arnăuţoiu. I-a ajutat pe partizani până când Securitatea a ajuns la el şi i-a pus ȋn faţă cele două opţiuni – el sau partizanii. Ceea ce a urmat e uşor de anticipat…













duminică, 18 noiembrie 2018

Un erou de legendă: Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu


      Peste sacrificiile și suferinţele celor implicaţi în mişcarea de rezistenţă de pe plaiurile mioritice ale Muscelului parcă s-a aşternut mantia uitării. Sunt zeci de ani de atunci, răni care s-au cicatrizat în marea suferinţă suportată de neamul românesc. Revoluţia din decembrie 1989 a instaurat o nouă eră în viaţa politică a ţării, dar amprentele lăsate de aceste decenii de oprimare comunistă sunt încă vizibile. În majoritate victimele acestui regim odios au trecut în veşnicie. Societatea liberă de azi refuză să-şi mai aducă aminte de suferinţele lor.
        Confruntat cu oprimarea comunistă după abolirea monarhiei, judeţul Muscel a fost desfiinţat. Dăduse prea mult de lucru conducătorilor marxişti. Ca o reacţie firească în faţa acţiunilor de abolire a proprietăţii, de abolire a tuturor libertăţilor prin instaurarea unui regim totalitar, societatea conştientă a muscelenilor a început să strângă rândurile şi să acţioneze clandestin împotriva măsurilor de comunizare a ţării. Printre conştiinţele care au înţeles să acţioneze împotriva regimului instaurat la adăpostul tancurilor sovietice s-a aflat şi colonelul Gheorghe Arsenescu, ostaşul de elită al oraşului voievodal Câmpulung. Despre el s-a scris prea puţin, deşi numele lui a intrat în legendele difuzate atunci la poalele munţilor din Muscel.
       Născut la 31 mai 1907, anul furtunilor ţărăneşti, Gheorghe Arsenescu a primit de mic copil educaţia ostăşească de la tatăl lui, căpitanul Ion Arsenescu, unul dintre ofiţerii eroi rănit grav în luptele dramatice din 6 august 1917 la Mărăşeşti şi decedat într-un spital de campanie. Rămasă văduvă, mama celor şase copii a trebuit să muncească din greu pentru a-şi creşte copiii. Fiind cel mai mare, Gică i-a fost un sprijin preţios la muncile agricole şi gospodăreşti, prilej cu care a cucerit simpatia rudelor şi prietenilor.
      Înclinat spre uniforma militară, Gheorghe Arsenescu a intrat în 1926 la Şcoala de infanterie pe care a absolvit-o printre primii cu nota maximă de ”foarte bine”. Avansat locotenent, a fost repartizat pentru scurtă vreme la un regiment de grăniceri de unde s-a înscris la Şcoala superioară de infanterie de la Sibiu pe care a terminat-o cu brio, fiind clasat printre primii cinci din cei 225 de ofiţeri cursanţi.
      Din grija şi dragostea pentru mama sa, ca şi pentru cei cinci fraţi mai mici, el a cerut să fie mutat la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung. Dotat pentru meseria armelor, trăgătorul de elită a intrat la Şcoala de Război pe care a terminat-o tot printre primii, după care a plecat la Târgovişte pentru a-şi efectua stagiul ca ofiţer de stat major cu gradul de căpitan. Aici, cu prilejul ”rebeliunii legionare” din 22 ianuarie 1941, în fruntea unei unităţi de tancuri a zădărnicit tentativa rebelilor de a ocupa sediul prefecturii şi al instituţiilor publice din cetatea Târgoviştei. Revenit la Câmpulung, a contribuit la refacerea casei părinteşti.


     Declanşarea celui de al doilea război mondial l-a găsit pe Gheorghe Arsenescu şef al biroului de operaţii al Diviziei 20 a Vânătorilor de Munte sub comanda generalului erou Dumitrache, participând la campania din Răsărit pentru redobândirea provinciilor furate. A fost rănit în Crimeea. Refăcut, s-a întors pe front, iar în august 1944 a fost avansat maior. După terminarea războiului, a fost numit şef al Comisiei judeţene pentru aplicarea armistiţiului. Prin abilitatea sa a reuşit să stăvilească pretenţiile exagerate ale sovieticilor. În 1947 a fost avansat locotenent-colonel. Neîmpăcat cu noul model de educaţie militară instaurat în armată, copie fidelă a celei sovietice, ofiţerul de elită decorat cu ordinul ”Steaua României” a fost trecut în cadrul disponibil.
      S-a retras la Câmpulung unde îşi construise o casă şi o mică fermă care a aprovizionat o perioadă de timp piaţa oraşului cu lapte, unt şi smântână. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal unde a fost cooptat în conducerea orăşenească a partidului. Izgonirea Regelui şi instaurarea regimului de democraţie populară l-a revoltat. Considerând că situaţia politică internaţională va duce la declanaşrea unui nou război, ceea ce va obliga guvernul comunist să decidă arestarea ofiţerilor deblocaţi şi a oamenilor politici adversari, ca şi eliminarea tuturor elementelor de valoare din ţară, Gheorghe Arsenescu, împreună cu Nicolae Enescu şi fraţii Ion şi Gheorge Purnichescu, industriaşi, a iniţiat la locuinţa acestora din Cetăţeni înfiinţarea unui grup de rezistenţă cu angajamente ferme de a acţiona pentru apărarea libertăţii şi proprietăţii, pentru restaurarea monarhiei. La această iniţiativă au aderat şi alţi prieteni dintre care s-au evidenţiat: avocatul Ion Constantinescu, inginerul Radu Rosetti, colonelul Gheorghe Duţeanu, căpitanul Petre Cojocaru, Gheorghe Chiriţă, Florian Potcoavă, învăţătorul Dumitru Burtea şi mulţi alţii, încât acţiunea lor a luat amploare în nordul judeţului.
     La finele lunii martie 1949, fiind informat prin omul său de legătură Miron Grigore că, datorită unei escapade de neiertat a lui Traian Marinescu, au fost arestaţi câţiva dintre membrii grupului, Gheorghe Arsenescu a părăsit capitala unde se refugiase în timpul iernii pentru extinderea mişcării şi s-a deplasat pe valea râului Doamnei, în satul Nucşoara. În casa învăţătorului Ion Arnăuţoiu s-a întâlnit cu grupul condus de Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat, printre care se aflau intelectuali şi ţărani din sat, pentru a trece imediat la acţiunea de extindere a mişcării de rezistenţă, de a acţiona împotriva organelor de securitate care sufocau viaţa austeră a populaţiei din zonă. În acea perioadă s-a întâlnit şi cu grupul avocatului Dumitru Apostol din Curtea de Argeş, care avusese deja câteva confruntări cu Securitatea, soldate ceva mai târziu cu arestarea întregului grup.
        Într-o noapte (19 iunie 1949) câţiva din conducerea grupului, fiind înconjuraţi de trupele de securitate chiar în casa bătrânului învăţător, au reuşit să se desprindă din încercuire, prin împuşcarea a doi subofiţeri de securitate care au năvălit asupra fugarilor. A fost o noapte grea. Arestările au fost extinse.
       Câteva săptămâni mai târziu, Gheorghe Arsenescu, însoţit de un ţăran, a părăsit zona lăsând grupul Nucşoara să acţioneze sub conducerea lui Toma Arnăuţoiu. În drum spre Câmpulung, cei doi aflaţi în casa unui bătrân din Bughea au fost înconjuraţi. Au reuşit să iasă din încercuire şi s-au refugiat la stâna unui perceptor din Măţău.
        Prin curajul şi experienţa sa, Gheorghe Arsenescu a reuşit să deruteze vigilenţa urmăritorilor, strecurându-se printre ei. S-a refugiat în zona Dragoslavele şi Rucăr, continuându-şi acţiunea cu alţi fugari din munţii Muscelului.
Loviturile Securităţii au continuat. Primul grup de 40 de arestaţi a fost anchetat sub cele mai odioase torturi şi condamnat la ani grei de muncă silnică. A urmat arestarea şi condamnarea fraţilor Ion şi Gheorghe Purnichescu, cu soţiile şi prietenii lor, arestarea şi condamnarea altor localnici, ţărani şi intelectuali suspectaţi că au contribuit la aprovizionarea cu alimente a fugarilor.
După arestarea și condamnarea unui grup de ofiţeri activi din grupul maiorului Dumitrache, Gheorghe Arsenescu, aproape singur, a trebuit să treacă prin toate capcanele întinse. În noaptea de 14 septembrie 1951, traversând vârful Măgura spre râul Târgului, a fost surprins într-o ambuscadă în care a fost împuşcat în abdomen şi în umărul stâng, fără să fie capturat. Revenit în ascunzătoarea oferită la marginea oraşului de către bătrânul Apostol Poştoacă, şi-a aplicat singur tratamentul cu medicamentele aduse de bătrân de la socrul lui, Gheorghe Buduluca. Traiul în condiţii de totală izolare şi permanente riscuri nu i-a fost uşor.
         Marea lui dezamăgire a fost capturarea şi anihilarea grupului de la Nucşoara, cu aproape o sută de arestări. Într-o noapte fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, printr-o imprudenţă de neiertat ce le-a fost fatală, s-au aflat în casa prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu din Corbşori, unde fuseseră invitaţi de acesta. În complicitate cu căpitanul Cârnu, şeful trupelor de intervenţie şi anchetator în acelaşi timp, gazda, bunul lor prieten, le-a pus somnifere în băutura oferită, astfel încât Securitatea i-a capturat fără dificultate. A urmat arestarea tuturor fugarilor ascunşi în ascunzătoarea săpată în peretele unei râpe. Patru din cei ascunşi au fost împuşcaţi în ambuscadă. Arestările au continuat, intelectuali şi ţărani fiind anchetaţi şi judecaţi. Prin hotărârea Tribunalului Militar Bucureşti nr. 107 din 19 mai 1959 au fost condamnaţi la pedepse grele, din care 12 condamnaţi la moarte. În noaptea de 19 iulie 1959 au fost executaţi la Jilava: preotul Ioan Drăgoi, preotul Ion Constantinescu, preotul Nicolae Andreescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Gheorghe Tomeci, Titu Jublean, Nicolae Băsoiu, Ion Săndoiu, Benone Milea, informatorul lui Cârnu, Nicolae Ticu, învăţătorul Ion Nica.
       Viaţa în ascunzătoare devenise dramatică pentru Gheorghe Arsenescu. După eliberarea din închisoare a soţiei sale, a luat legătura cu ea, prin scrisori în care Maria îşi îneca lacrimile şi suferinţa.
     ,, Fii tare, îi scria ea. Du-ţi crucea mai departe cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu nu ne va uita. Nu fac decât să trăiesc cu amintirea clipelor petrecute împreună şi speranţa că va veni şi ziua fericită a revederii noastre. M-am întors suferindă. Mă văd cutreierând străzile capitalei în căutarea unui adăpost pentru mine şi băiatul nostru, fără lucru, fără un ban. Din tot ce-am avut n-am mai găsit nimic. Cunoştinţele de altădată se feresc de frică de mine, de parcă aş fi ciumată. Nici la fratele tău n-am mai fost de când mi-a spus să nu mai merg la el că şi lui îi este frică.
       Mi-am găsit un serviciu ca vopsitoare la o cooperativă de tâmplărie unde lucrez cu doi bătrâni de la 6 dimineaţa la 6 seara pentru câţiva lei, pentru că nu reuşim să facem norma. Nici pentru mâncare nu ne ajunge la două persoane. Sunt urmărită peste tot, atât eu cât şi băiatul, dar ne-am oţelit. M-au dus cu Jeep-ul la miliţie şi mă presează cu insistenţă să divorţez de tine. Dacă n-o fac mă vor duce la Aiud. Mă tem că n-am să mai rezist. Ţi-am rămas credincioasă şi demnă. Mă zbat pentru Gigi, acest copil care este şi el arătat cu degetul. Este al 8-lea Paşte pe care-l petrecem despărţiţi de tine. Totuşi Sfânta Înviere ne dă putere să ducem acest calvar până la capăt. Nu ştiu cât voi mai putea rezista”.
       Demoralizat şi bolnav, Gheorghe Arsenescu şi-a purtat suferinţa cu scrâşnire din dinţi în ascunzătoarea din care evada uneori pentru a păstra contactul cu alţi fugari de pe valea Dâmboviţei, pentru a face mişcare. Se împliniseră aproape 11 ani de singurătate, hăituit şi bolnav, fără să vadă vreo lumină la capătul tunelului. Aflase între timp de la soţie că primul lot de 42 condamnaţi în care figuram şi eu, judecat de două ori, a fost readus la judecată pentru a treia oară în urma recursului în anulare depus de procurorul general al ţării, Alexa Augustin, la Tribunalul Suprem, iar instanţa de fond după 17 şedinţe extenuante i-a condamnat la pedepse mult mai mari.
         Un vecin al bătrânului Poştoacă l-a zărit pe Gheorghe Arsenescu într-o noapte în grădină. Ieşise pentru mişcare. Fiind arestat pentru sabotaj, individul Croitoru a deconspirat prezenţa lui Arsenescu în schimbul promisiunii că va fi achitat pentru infracţiunea lui. În noaptea de 1 februarie 1960 Gheorghe Arsenescu a fost capturat. Supus unei anchete îndelungate de 2 ani, cu cele mai sadice torturi, fiind internat şi la spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare - Dolj, el a fost judecat şi condamnat la moarte prin sentinţa penală nr. 107 din 11 februarie 1962.



(Sursa - www.memorialsighet.ro)





(Fisele matricole penale ale colonelului Arsenescu; sursa: IICMER)

      Izolat în vestita celulă zero din Jilava, cu pereţii verzi de igrasie, cu beton umed pe jos, cu tavanul din care picurau broboane de apă, fără pat, fără rogojină şi hrănit doar cu un sfert de pâine şi o cană cu apă caldă la două zile, Gheorghe Arsenescu îşi aştepta ziua execuţiei. În noaptea de 29 februarie, la ora 20.30 consemnează procesul verbal: ”Noi, lt. col. Csako Eduard, judecător la Tribunalul Militar al Procuraturii Militare şi maior Alexandrescu Gh., directorul penitenciarului Jilava pentru punerea în aplicare a sentinţei nr. 107 din 11 febr. 1962 prin care Arsenescu Gheorghe a fost condamnat la moarte. După identificarea lui, condamnatul la moarte a fost scos din celulă, legat la ochi şi executat prin împuşcare cu pistoletul de către o echipă formată din trei militari reangajaţi din personalul locului de deţinere. Medicul penitenciarului a constatat moartea condamnatului după care corpul celui executat a fost preluat de comandantul penitenciarului Jilava care a dispus înmormântarea la locul unde se înhumează ceilalţi deţinuţi decedaţi în penitenciar.”
        Copia de pe certificatul medical eliberat de către dr. Gheorghe Alexandrescu certifică: Arestatul Arsenescu Gheorghe de 53 ani suferă de boală hipertensivă, boală ulceroasă (operat pentru sindrom stomacal), tahicardie sinusală, amigdalo-faringită acută având şi cicatrice după plagă în coapsa dreaptă, în regiunea stângă a abdomenului şi umărul stâng.
       Aşa a căzut eroul de legendă despre care au fost lansate multe zvonuri printre locuitorii din nordul judeţului. A fost capturat în somn înainte de a mai folosi grenada pe care o purta lângă pernă pentru ultimele clipe de libertate. Mi-am imaginat ultimele lui gânduri din seara dramatică a execuţiei:
Zăbrele de gheaţă-n ferestrele sparte
îmi stau priveghere în ultima noapte,
în ceasul de rugă când printre şoapte
îmi cântă ciuvica prohodul de moarte. 
Mi-e inima arsă, iar trupul o zdreanţă
şi-n juru-mi nu-i nimeni s-audă
când picură sânge în temniţa crudă
şi nu-mi mai adie vre-un zvon de speranţă. 
Degeaba mă-ncearcă un palid îndemn
când totul se-nvârte în nouri de fum,
pe Tine Isuse sfielnic Te chem
să-mi fii călăuză pe ultimul drum. 
De ce să mai sper când gâdele-n poartă
m-aşteaptă să-mi curme cătuşa de-osândă,
când setea şi foamea lăsate la pândă
nu-mi mai suportă bicisnica soartă. 
E clipa supremă. Golgota mă cheamă
să urc cu zăvozii la groapa comună
în care nu-s lanţuri, nici teamă.
Hai vino Isuse de-mi pune pe frunte cunună.

(Ion Constantinescu Mărăcineanu, Un erou de legendă: Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu - ȋn Revista Memoria nr 49,  din 2004. )