Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

A fost unul dintre cei treisprezece

În anul 2006 eram profesor de istorie la Școala Coșești, după ce ieșise la pensie domnul Cicerone Georgescu, un om deosebit, dintre cei rari, care se nasc cu un talent dintre cele mai apreciate – talentul de a povești.  Mie îmi place să spun că este un mare povestaș, care a încântat generații de copii cu istoriile locurilor si oamenilor, dar și cu istoria românească. Dar nu despre dumnealui vreau să vorbesc acum, ci despre tatăl său, care are același nume, dar era cunoscut de prieteni și consăteni drept Domnul Cice. L-am cunoscut pe când împlinise 99 de ani, a fost prima mea experiență de acest fel, cu un asemenea senior, veteran și un om foarte lucid, cu o memorie pe care trecerea timpului nu numai că i-a lăsat-o intactă, dar parcă i-a și ascuțit-o! Din păcate în acele vremuri nu dispuneam decât de un aparat foto slab care avea și funcția de a înregistra audio, însă la fel de slab. Cu toate acestea am reușit să pun pe hârtie câteva din amintirile povestite de venerabilul Domn Cice. Fiindcă nu le-am fructificat în vreun fel, mulți ani uitarea s-a întins peste ele, nu le-am mai găsit, n-am mai știut nimic despre ele. Iată însă că azi, 13 ianuarie, căutând cu totul altceva în măruntaiele calculatorului, am găsit notițele vechi de la acea întâlnire. Cu surprindere și bucurie am observat că azi era ziua de naștere a lui Domn Cice. Așa că am luat hotărârea, chiar dacă nu dețin alte materiale, să aduc la lumină povestea sa despre război, așa cum mi-a relatat-o atunci. Îmi face plăcere să readuc în lume o părticică din viață unui om care a însemnat ceva, care a lăsat urme în veacul ce l-a străbătut !

             Domnul Cicerone Georgescu s-a născut pe 13 ianuarie 1907 în localitatea Jupâneşti din județul Muscel. A învățat primii ani în sat, a continuat la Școala Normală și în anul 1926 a devenit  învățător.
În perioada 1928-1929 a efectuat serviciul militar la termen redus la regimentul 30 Câmpulung Muscel (de la 1 septembrie 1928 la 1 august 1929). Apoi intră la Școala Militară de  la București, iar după ce e lăsat la vatră nu mai găsește post de învățător acasă, nici măcar în județul Argeș. Împreună cu un coleg caută un post disponibil în alte județe și ajung în Teleorman, în localitatea  Piatra. De acolo cu greu reușește să obțină o detașare la Tigveni, lângă Curtea de Argeș.
             În 1939 primește ordin de încorporare și pleacă la Câmpulung. Era într-un batalion de infanterie. A făcut instrucție, aplicații militare și a păzit granița cu URSS, pe Nistru, între Tighina și Chișinău. Acolo a fost surprins de evenimentele din iunie 1940, de ordinul de părăsire a Basarabiei.
Pentru ceea ce s-a întâmplat în 1940, pentru distrugerea României Mari,  îl consideră vinovat pe regele Carol al II – lea. Despre el vorbește cu dispreț și furie, a făcut doar rău țării, de când a venit și până în 1940. Îmi amintește de o afacere cu un timbru al Aviației ce se aplica obligatoriu pe toate actele oficiale, iar banii intrau în contul sau. De asemenea despre depozitele bancare făcute de Carol al II -lea în Elveția, despre care se vorbea în epoca. Fiul dumnealui mi-a spus cât de revoltat a fost domnul Cice când a aflat că rămășițele lui Carol al II - lea au fost aduse în țară și  i s-a făcut un mormânt  la Curtea de Argeș. Deși e un om profund credincios, a spus cuvinte grele când a auzit de repatrierea trupului lui Carol. De asemenea îl învinovățește pe Iuliu Maniu și pe țărăniști de aducerea sa în țară în 1930. Venirea lui Ion Antonescu la conducerea țării domnul Cice a considerat-o o salvare. Vestea a fost primită cu bucurie, se cunoștea activitatea sa chiar de la participarea la războiul de reîntregire, de la Versailles. Se ştia de opoziția lui față de Carol, perioada de detenție a generalului la ordinul regelui la Mănăstirea Bistrița.
             În toamna lui 1940  este din nou acasă unde s-a aflat însă în mare pericol, alături de alți prieteni și consăteni precum preotul Diaconu. Se organizaseră și pe plan local legionarii care erau conduși de Barbu, Dumitrachescu, șef fiind  Costică Miulescu.
             Aceștia făcuseră o echipa a morții care i-a vizat și  pe ei, însă  acest Costică Miulescu era prieten cu domnul Cice și când a auzit de planurile subalternilor i-a chemat la apel, i-a tras la răspundere: ,,Sunteți nebuni! Ce echipă a morții faceți voi de capul vostru ! Fără să anunțați șefii!’’
            Așa a scăpat!
Pe 17 iulie 1941 primește de la jandarmul satului ordinul AT 3 prin care era chemat la Câmpulung (rezervă a unității). Este mobilizat alături de alți consăteni- Nelu Mateescu, Nae Mihai etc. Avea gradul militar de sergent.  În acele zile fuseseră niște ploi mari, se rupseseră șoselele, liniile de tren erau distruse. E nevoit să plece cu căruța la unitate, trecând peste dealurile de la Domnești.
            E îmbarcat pentru front la data de 27 iulie, de Pantelimon și pleacă cu un tren de la Ciumeşti, unde linia ferată era bună. Ajunge cu trenul la Fălciu în județul Huși și este încadrat în Divizia a III -a condusă de generalul Şteflea. Trece Prutul pe podul de la Albița şi ulterior află că la acest pod a lucrat și colonelul Dumitrescu Ion, din Jupâneşti .  
             Erau în marș spre Chișinău și după trecerea Prutului se opresc pentru odihnă la Lăpușna. Aici au mâncat, și-au așezat armele în piramidă și se pregătea să doarmă, fiecare pe unde putea, pe la umbra salcamilor, a gardurilor, fiind ora 16. Se trezește la un moment dat că trage cineva de el: era un vecin Gheorghe Pârlea de la alt batalion - 1 Vânători. Acesta îi spune că îl cheamă domnu colonel Ionel Dumitrescu, care auzind că în apropiere sunt soldați din Jupanesti, îi invită să povestească de acasă. Întâlnirea a fost emoționantă, mai ales că se cunoștea bine cu colonelul. Mai era acolo și Aurel Manolescu, alt consătean. Colonelul a pus imediat niște soldați să facă niște frigărui și a scos o damigeană de vin. Au vorbit până seară târziu, a doua zi colonelul așteptând să fie trimis la Tighina. Acesta a întrebat de părinții săi, dacă tatăl sau a cosit iarba pe deal, dacă ploile au stricat drumurile. A fost informat că Grăjdan, care era soldat în același batalion cu domnul Cice, îi cosise iarba înainte să fie chemat la război. Întâlnirea lor a fost binevenită, un ultim răgaz înainte ca batalionul să intre în luptă.
             A doua zi, dis de dimineață, la ora 4 s-a dat alarma și soldații au plecat în marș forțat spre Chișinău. Odată ajunși acolo, s-au oprit pe una din străzile principale și au fost încartiruiți prin locuințele basarabenilor. Un consătean de la plutonul II a venit la el și i-a povestit cu mare mândrie că el doarme în casa lui Ion Inculet. Ca dovadă îi dăruiește o cravată de-a acestuia, pe care domnul Cice a păstrat-o până de curând.
             În Chișinău batalionul său a stat 2-3 zile, prilej de a merge și la Catedrală, despre care se aflase deja că e arsă de comuniști, de ruși. Scăpase ca prin minune o icoană a Maicii Domnului care nici măcar nu se afumase de la incendiu. De aici a cumpărat și iconițele cu Sf. Nicolae și Mântuitorul Isus pe care a scris  ,,6 august 1941. Mergem pe front. Destinație Odessa. Sf. Nicolae mi-a ajutat” și “ Mântuitorul Hristos mi-a ajutat”. Iconițele cât podul palmei le-a ținut tot timpul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Crede că numai credința și rugăciunile l-au ajutat să scape nevătămat.
            După ce a căzut Tighina în mâinile românilor, batalionul său a fost dus pe malul Nistrului, într-o comună mare, în apropierea Tighinei. Aici a văzut prima oară mori de vânt și modalitatea prin care țăranii treierau grâul cu ajutorul cailor. A fost interesat, mai ales că era posesorul unei mori în satul natal.
             Ca să se completeze lipsurile de la regiment a fost adusă compania a 7-a la care era și el, în batalionul III. După ce au trecut de Tighina a primit botezul focului în bătălia de la Ştern. Își aduce aminte că era o zi frumoasă, cu un soare strălucitor și lupta a durat de la 9-10 până spre seară. La întrebarea mea dacă i-a fost frică a evitat să răspundă, precizându-mi doar că se ruga tot timpul, avea mereu în gând numele Maicii Domnului, Mântuitorului și al Sf. Nicolae. În acea luptă s-a prăpădit în apropierea sa un învățător din Corbi și un cofetar din Câmpulung pe care îi știa mai bine. Domnul Cice a săpat o groapă și ascunzându-se bine a scăpat, prilej de a spune : ,,Atunci am văzut că  singura scăpare era pământul!”
Rușii aveau puști bune, ușoare, puști cu lunete performante, branduri de 120 mm, care pe o rază de 10 metri rădeau pământul. Aveau și tancuri și ,,ieșise un zvon că un tanc a fost distrus de un comandant de tun din Dărmănesti, Ion V Ion”. Terminarea luptei în favoarea românilor s-a datorat ajutorului eficace al artileriei, care a distrus punctele inamice.
             După Stern a urmat o scurtă perioada de refacere și completare a companiilor și s-a intrat apoi în luptă la Vigoda. Aici era stație de cale ferată. Într-u coș al unei fabrici a fost găsit un partizan rus care transmitea date inamicilor. Repede a fost judecat și împușcat.
  Pe frontul de la Vigoda întâlnește un soldat bine îmbrăcat, dar neinstruit, Nicolae Nica, soțul unei principese Știrbei. Îl învață cum să supraviețuiască, cum să ,,se târască precum șarpele.’’În acest timp un glonț lovește cascheta acestuia și ricoşează direct în bocanc, îi despică talpa bocancului, dar ,,de piele nu s-a atins”.
             O altă pățanie e legată de un dar pe care îl primește de la un soldat, Mucenic Vasile, din Corbi, în civilie cioban. Acesta era cam nătărău, râdea mereu fără rost. Lua bidoanele camarazilor, le aducea apă și odată a venit cu o putinică de miere și a împărțit-o cu ceilalţi A luat și el și și-a pus miere într-un bidon de apă. La un atac al rușilor a simțit cum i se lipește mâna de pantaloni din cauza mierii. Când colo un glonț îi zburase centura, sacul de merinde și îi spărsese bidonul cu miere!
            O altă întâmplare e legată de Busuioc Petre, învățător din Câmpulung, ,,neinstruit și el, fiu de mamă văduvă” . Acesta era oropsit tot timpul de un caporal tâmpit, un cioban, care își bătea joc de el, îl trimite pe la closete să spele, să care lemne. L-a ajutat de a scăpat de aceste corvezi, drept pentru care Busuioc i-a fost profund recunoscător. Ulterior acesta a ajuns inspector șef la Câmpulung.
 O altă lupta s-a dat la Carpova.
  La întrebarea mea despre modul în care primeau hrană, și-a adus aminte că mâncarea era foarte bună, mai ales ciorba la barmije. Bucătar era Gheorghe Țiganu din Jupâneşti care îi fusese recomandat căpitanului chiar de către domnul Cice.
Domnul Cice era considerat norocos și de aceea doi soldaţi, doi țigani, Burulea din Lereşti și Viorel din Conţești  nu se desprindeau de el în timpul luptelor nici cu 10 pași.




            Când plecase pe front soția să era gravidă. A trimis scrisoare să i se pună numele pruncului Nicolae de va fi băiat și Maria de va fi fată. În același timp a primit scrisoarea de acasă cu fericita veste că are un băiat. Scrisoarea sa ajunsese prea târziu, deja fusese botezat cu numele de Cicerone. La Biserică însă l-au trecut și Nicolae, la botez. Scrisoarea ajunsese pe front când el era în față în tranșee, trei zile și trei nopți nu părăsise postul. Dar când a sosit din tranșee murat și obosit l-au întâmpinat doi țigani lăutari din Priseaca, Iosif și Gheorghe al Joiţei care i-au ieșit în față cântându-i “ Soldatelul lui tăticu!” că doar era tată !  Au serbat evenimentul cu cartofi copți la tigaie și cu cântecele lăutarilor!




( Cantecul cu care a fost intampinat domnul Cice la venirea din transee, interpretat nu de celebrul Zavaidoc care l-a transformat in slagar, ci de basarabeanul Vladimir Triboi)

             Cea mai tristă și sângeroasă bătălie a fost cea de la Dalnic, un fel de mahala a Odessei. Bătălia a ținut o săptămână. Își aduce aminte cum a cucerit groapa unde se ascundea un grup de ruși. Au văzut un steag alb ridicându-se,  iar rușii, vreo 4 la număr, au ridicat mâinile ca să se predea. Camarazii lui au vrut să bage baionetele în ei, dar el, fiind sergent, mai mare în grad, i-a oprit. Unul dintre ruși avea pe chipiu o stea, era deci ofițer. A înțeles din ce a scăpat datorită lui, s-a apropiat de el și i-a sărutat mâna după care i-a dăruit lopata lui de război.  ,,Am ținut lopata aia până acum câțiva ani. Și acum o văd în ochi, avea o coadă verde, era diferită de ale noastre. Era bună la săpat gropi pentru pruni”.
             Ai noștri primiseră niște puști ca niște cățele, iar Cice era deschizător de pluton pe când învățătorul Dumitru Drăgușin din Călinești era închizător de pluton. Acesta nu și-a îndeplinit misiunea de a sta în spate și a venit lângă el. I-a zis răspicat: ,,Cice, nu plec de lângă ține, că ai noroc de viață!” Și așa au înaintat cei doi învățători, umăr la umăr înfruntând moartea. La un moment dat Burulea îl strigă și îi zice că soldatul cu pușcă mitralieră a fost lovit și ,, cățeaua”  acestuia s-a blocat pe poziție de tragere. Domnul Cice se deplasează 10-15 pași spre acesta şi fix în acel moment pe Drăgușin cade un obuz. Retezat de la jumătatea trupului, el a mai apucat să spună:  ,,Mor, măi, Cice!” Cu ceva timp înainte el încercase să îi dea lui Cice stiloul și ceasul să îl trimită soției fiindcă avea presimțirea că o să moară. Domnul Cice nu le-a primit și l-a încurajat să treacă peste gândurile negre. În cele din urmă le-a lăsat la companie și, într-adevăr, au ajuns după moartea sa la soție.  Dacă nu s-ar fi dus în acel moment după pușcă mitralieră și el fi fost mort! Norocul juca un rol esențial în viața celor de pe front, însă el crede cu tărie că rugăciunile și iconițele purtate lângă inima l-au salvat în cele mai grele momente.
După ani de zile de la terminarea războiului a participat la un cerc pedagogic, unde a întâlnit-o și pe soția colegului sau Drăgușin. Cu emoție i-a povestit despre toate cele întâmplate…
 Războiul a continuat cu intensitate sporită, iar în 1943 a început retragerea din teritoriile sovietice. Domnul Cice a reușit să supraviețuiască și să ajungă acasă, unde la intoarcerea de pe front la Câmpulung a fost informat de furierul companiei că din 250 de soldați  doar 13 s-au întors în viață!
El era unul dintre cei treisprezece…






duminică, 10 septembrie 2017

Cu emotii la Festivalul de pe Valea Pacurarului

            Vacanţa mare a luat sfârşit şi odată cu ea vara care acum ceva timp părea veşnică şi nimic nu ne dădea de înţeles că nu este astfel. Elevii se pregătesc de un nou început, părinţii aleargă să le cumpere cele necesare, profesorii fac ultimele pregătiri pentru a-i primi cât mai decent în şcoală.
            Ultimul eveniment înainte de startul unui lung semestru a fost în localitatea noastră Festivalul Ţuicii de pe Valea Păcurarului, organizat pentru prima oară toamna, a doua zi după Nasterea Maicii Domnului. Elevii noştri au fost solicitaţi să participe şi timp de aproape două săptămâni s-au făcut eforturi intense pentru ca prezenţa lor să fie una care să onoreze şcoala. Eforturi cu atât mai lăudabile cu cât copiii au fost în vacanţă şi ştie toată lumea că nu-i uşor să renunţi la zilele tale libere. În fine, s-au făcut repetiţii intense cu ajutorul  doamnelor Maria Pulpea şi Nicoleta Tronaru, s-a lucrat la măşti şi brăţări pentru standul şcolii, activitatea fiind supervizata de doamna Emanuela Nedelcu.
          Sâmbătă de dimineaţă copiii au fost prezenţi pe Valea Păcurarului, îmbrăcaţi în costume populare, veseli, dar şi emoţionaţi, fiind pentru prima oară când urcă pe o astfel de scenă.



       O prima surpriză oferită lor a fost întâlnirea cu domnul Ioan Rodoş, meşter popular din Nucşoara  specializat în sculptura în lemn. Un om cald, apropiat de copii. Intr-un chip firesc  i-a atras, le-a explicat câteva elemente de bază, le-a spus mici istorii şi anecdote. Apoi i-a implicat într-un concurs, a cărei idee era că ei să şlefuiască nişte mici obiecte, jucării ale copiilor de altădată. Apoi, acestea prin vraja suflată de dl Rodoş, urmau să zboare cât mai sus, câştigătorul primind un mic cadou din partea sculptorului.










                                         


                                         

         Concursul de ,,zbor’’ a fost urmărit cu mare interes de către elevi şi, poate, şi de publicul format din consătenii noştri, perechi ce au trecut de 50 de ani de căsnicie, premiate de către dl primar Nicolae Pană.








Si ultimele pregatiri !



      După premierea amintită, a început cu emoţii spectacolul şcolarilor. În debutul programului Rebeca Miuţă a recitat  poezia ,,Festival la Cosesti'' de Nicolae Braniste, compusa pentru acest eveniment.





    Apoi pe scenă au urcat Cătălin Vezeteu şi Vlad Nedelcu, care au interpretat  ,,Mă dusei la târg’’.




                                         

     Au urmat Anne Marie Mazilescu şi Vlad Nedelcu cu piesa ,,Ţânţarii’’, preluată de la Ada Milea, preferată a băiatului meu.






Gata, au scapat ! !



        A venit rândul celor mai mari să ne arate cum s-au pregătit, Bianca Vlad interpretând două piese - ,,Lupii’’ şi ,,Cântec despre Bucovina’’.  Colegele ei au jucat apoi pe scenă sarbe si hore.








      În final, Leo Bujor, fostul elev al Şcolii Leiceşti, un talentat chitarist, ne-a încântat cu melodiile sale.




                                       

         Emoţiile au luat sfârşit şi copiii au revenit la stand unde au încercat să vândă din produsele făcute cu atâta migală zile în şir. Standul nostru era  însă situat lateral faţă de drum şi de aceea puţin vizitat. Aşa că strategia de marketing a trebuit schimbată din mers şi obiectele prezentate acolo unde oamenii erau strânşi într-un număr mai mare. Această schimbare, plus o mână de ajutor acordată de doamna Nicoleta, au făcut ca în următoarea oră să dispară toate produsele copiilor. Acum ei regretau că nu au lucrat mai multe !







       Doamna Lili Dima de la Şcoală Primară Petreşti a organizat un atelier de lucru manual cu elevii dumneaei.
  




     Lângă noi se aflau elevii de la Centrul de Olărit care făceau demonstraţii ale acestui meşteşug atât de răspândit odinioară în satul Petreşti.







       Şi cu voia dumneavoastră mă plimbam şi eu pe ici pe colo, încercând să surprind o lume în imagini!


joi, 20 iulie 2017

Memoria ca formă de justiţie - studiu de caz: Constantin Mitoi din Dârmăneşti

       În primăvara anului 2014 l-am întâlnit pe Titu Mitoi şi pe mama sa, Florica, acasă la dumnealor, în Dârmăneşti. Ştiam de mult de tatăl lui Titu, învăţătorul Constantin, care fusese deţinut politic în perioada 1958-1964, dar nu se făcuse încă vremea ca să-i cunosc pe cei doi mai bine. Într-o zi de mai tanti Florica şi-a amintit de sacul de haine cu care venise soţul său de la închisoarea de care nu le vorbea niciodată. Ca şi cum lucrurile pe care le pătimise acolo erau atât de teribile, încât nimeni, nici soţie, nici fiică, nici fiu, nu ar fi trebuit să afle o câtime. Atunci, la rugămintea mea, sacul ascuns mai bine de jumătate de secol în podul casei, a fost scos la iveală. Un moment emoţionat pentru ei, dar şi pentru mine.











        I-am rugat să îmi dea hainele pentru a le duce la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, peste câteva luni... Iar ei mi le-au încredinţat. Despre aceasta am scris în alt articol şi reiau câteva din cele de atunci:


      <<În sfârşit, a doua zi, pe 26 iulie, domnul Rusan m-a chemat înainte de conferinţa domnului Jardar Seim şi, cu emoţie, am dezvăluit şi prezentat aceste haine care aduc o mărturie atât de elocventă, materială, despre condiţia de deţinut politic în timpul regimului lui Dej. Ele îşi vor găsi locul într-una din sălile Memorialului, iar eu aduc acest omagiu, cu prietenie, familiei Mitoi, pentru tanti Florica, fiica sa Rodica şi Titu, fiul ei care a avut atâtea de suferit ca şi copil, adolescent, apoi om matur din pricină că omul care a locuit aceste haine a fost tatăl său ! Titu era mereu pus să scrie - ,,ocupaţia tatălui’’ şi invariabil respins pentru că era un pui de bandit !  

        Pentru mine acest moment a însemnat ceva – o mică alinare, o repunere în drepturi, o recunoaştere pentru memoria unui om care a suferit cumplit în închisoare şi a fost urmărit şi silit să treacă periodic pe la Securitate după eliberare. De aceea nici nu a povestit vreodată despre ceea ce a trăit, vrând să-şi scutească familia de necazuri şi întristări şi mai mari. Un om discret, un soţ şi tată grijuliu, un om altruist ce a salvat viaţa unui coleg de detenţie, singurul care l-a vizitat după 1964. Constantin Mitoi se află acum în Memorial, povestea sa, asemenea celei a mii şi zeci de mii de deţinuţi politici nu s-a pierdut, trăieşte, eu am transmis-o mai departe, aşa cum mi-a fost relatată de soţie şi fiu. Pot spune astfel că învăţătorului Constantin Mitoi i s-a făcut o reparaţie morală şi sunt atât de mândru că am contribuit la aceasta!>>





                                           




      Au trecut trei ani de la acest episod. Promisiunea a fost de a se expune într-una din camerele ce urmează a fi amenajate. Până mai deunăzi nu am mai întrebat ce s-a întâmplat cu ele, însă azi Andreea Carstea mi-a trimis fotografiile primite de la colegii ei de la Memorialul Sighet.

       






      Acum pot spune că s-a mai făcut puţină dreptate, puţină justiţie. Iar memoria ca formă de justiţie a funcţionat în cazul lui Constantin Mitoi din Dârmăneşti de Argeş !

joi, 13 iulie 2017

CUM SĂ EVIŢI UN CURS DE ISTORIE A REPRESIUNII COMUNISTE


     Acum nouă ani am participat la prima Şcoală de Vară de la Sighet pentru elevi şi profesori, lucru ce a avut o importanţă extrem de mare pentru mine ca profesor, dar mai ales ca om. Din 2008 am început să predau cursul opţional ,,Rezistenţa anticomunistă şi represiunea în Argeş-Muscel’’ şi m-am implicat în alte activităţi legate de istoria recentă. De curând am primit de la dna Ana Blandiana cartea ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ având în centru preocupările domnului Romulus Rusan din ultimii douăzeci de ani. Mai jos redau acest articol, atât de semnificativ şi de actual.





          Cu o jumătate de an în urmă lansam un concurs de admitere la Şcoala de Vară (ediţia a XI-a) care avea să desfăşoare la Memorialul Sighet între 14 şi 21 iulie. Temna concursului consta în descrierea unui curs de istorie a represiunii comuniste. Este inutil să spun că intenţia era de a determina prin această şcoală-antrenament - condusă de Stphane Courtois introducerea urgentă a acestui curs în programa şcolară. Era de altfel una din recomandările Raportului de condamnare a comunismului şi Ministerul Educaţiei a acceptat să ni se asocieze, ca partener, susţinând financiar prezenţa a cincizeci de profesori secundari.
         Pentru a sugera pasiunea cu care tema şcolii de vară şi implicit a concursului — a fost primită de participanţi, voi cita câteva fragmente din lucrarea elevei Adriana Dănăilă din clasa a XI-a a Liceului „Vasile Alecsandri" din Galaţi:
       „[...]Comunismul a devenit în România noastră, atât obişnuită să-şi uite eroii, ceva ce s-a întâmplat, a trecut şi despre care nu mai are rost să se vorbească. Românul se vrea evoluat şi a învăţat de la occidental să privească înainte. A greşit insa încercând s-o facă întorcând spatele istoriei. Azi păstrăm doar istoria glorioasă, doar ea are nevoie de publicitate agresivă. Ştefan cel Mare e cel mai mare român, că doar a câştigat atâtea şi atâtea bătălii. Restul, istoria murdară, faptul că timp de zeci ani am permis o sinucidere colectivă, trebuie uitat, ascuns, Poate să dispară. Dar de ce nu este cel mai mare român soldatul X, mort încercând să urmărească un vis prea mare pentru o naţiune care acum îl respinge? De ce nu Y, profesor mort în noaptea unei închisori doar pentru că gândurile lui luminau prea tare? De ce nu ei? De ce să-i uităm? De ce să nu recunoaştem că am greşit?
       [...] Azi generaţia mea nu prea ştie ce a fost şi cu „comunismu' ăsta" de care tot aude. Uneori mi-e teamă că nici eu ştiu prea bine. Pentru noi comunismul e o piesă de teatru cu ţin tiran căruia nu-i plăcea laptele şi care dădea pâine pe cartele. [...] Ceauşescu a devenit singurul „erou" al comunismului român. Un fel de Che Guevara mioritic. Poate mai lipsit de spiritul latino, dar în nici un caz mai puţin comercial. De fapt, noi, tinerii, îl adorăm pe Ceauşescu. Pe el şi pe Dracula. Îi luăm oriunde cu noi ca să ne reprezinte. Doi criminali în memoria unei specii apărută din pustiu, plantă fără rădăcini, denumită popular românul post-decembrist. O cultură cu astfel de specii şi subspecii va genera o naţiune slabă, indiferentă faţă de propriile-i poveşti. [...] E doar un popor adolescent, de 18 ani, care trebuie sa se redescopere, să îşi amintească de faptul că înainte de el a fost ceva. Şi o va face. Trebuie doar să înveţe cum. [...] O oră de istorie pe săptămână nu e suficientă pentru crearea unei culturi istorice. Trei-patru ore de istorie pe an nu sunt  suficiente pentru crearea unei conştiinţe naţionale, nici pentru crearea unui sentiment de implicare. Dar poate că acest aspect nu poate fi reglementat. Poate că nu cantitatea contează. Contează însă cum decurge predarea, cum ia naştere un trecut organic în realitatea existenţială a individului..."
         Între timp, şcoala de vară a avut loc, elevii sunt în vacanţă, vor intra la facultate. Prea puţini ne-au spus că se vor duce la Istorie. Li se pare o profesiune fără viitor. Numărul de ore a fost redus considerabil atât la clasele „mici", cât şi la liceu. Istoria Românilor a fost amestecată cu Istoria universală, se predă conceptual, fără nerv, necronologic, epurată de evenimente. Nu din cauza profesorilor, ci a programei. Conflictele „epice" nu prea există, ca şi cum întreaga istorie s-ar fi petrecut ca un curs de politologie sau sociologie. Şi, în consecinţă, atractivitatea a fost inlocuită cu o metodologie ternă, greu digerabilă, plictisitoare. Practic, Istoria a fost retrogradată în categoria „dexterităţilor" de pe vremuri, pusă la concurenţă cu Geografia, scoasă din materiile obligatorii de bacalaureat.
      Dar, pe de altă parte, ce vedem în afara şcolii? Pofta de epic este preluată de televiziuni, de ziare, de edituri. Vedem film cu Fidel Castro comentate elogios, filme cu Che Guevara, jurnal lui Che Guevara şi, de ce nu?, amintirile fiicei lui Che Guevara. Citim preferinţele fotbalistice ale familiei Ceauşescu, mărtu-risirile spionului Ames, viaţa lui Lenin în colecţia „Oamenilor secolului XX". Nu mai trebuie să spun că fotografia unui om politic martirizat de comunişti (dacă prin absurd ar apărea pe un ecran de televizor) ar părea a unui impostor, infiltrat în marea starlete cu prenume graţioase care ocupă spaţiul mediatie, Lumea se distrează, are tot dreptul, dar nemaivrând să ştie nimie despre trecut. Exemplul cel mai frapant despre ce se poate întâmpla şi până unde se poate ajunge vine chiar din Rusia Arhipelagului Gulag, cel ce a înghiţit zeci de milioane de morţi: în timp ce frumoasele petersburgheze din nomenclatură s-au plictisit de căţeii de companie înlocuindu-i cu „porci pitici", sondajele de opinie au ajuns să-l desemneze pe Stalin drept personalitatea cea mai importantă din istoria dintotdeauna a ţării. Odată ce cultura de consum a alungat bunul gust şi bunul simţ, tiranii sunt eroizaţi, călăii trezesc nostalgii.
         Ediţia din acest an a şcolii de vară a avut un scop bine definit: să aducă alături de elevii de liceu, beneficiarii de până acum, pe profesorii lor, pentru ca împreună să găsim posibilitatea introducerii în programa de învăţământ şi a studiului istoriei recente, adică al istoriei represiunii din anii comunis-mului. Atraşi de carisma marilor conferenţiari prezenţi în programul şcolii, elevii s-au arătat foarte entuziaşti, iar profesorii la fel, aceştia din urmă atrăgând totuşi atenţia că acceptarea introducerii va echivala cu o odisee birocratică fără sfârşit: se va obiecta că elevii sunt şi aşa destul de ocupaţi, că memoria lor este şi aşa destul de solicitată, se va pretexta că tinerii nu mai suni preocupaţi de trecut, iar aprobarea unui manual necesită luni, poate ani de comisii şi concursuri.
       Pe de altă parte, dacă aceste vor fi opţionale şi nu obligatorii (aşa cum ar fi normal), puţini directori de licee ar opta pentru ele, astfel încât s-ar ajunge la o formă fără fond.
      O altă problemă va fi lipsa profesorilor pregătiţi să predea o materie care, din păcate, nu se predă sistematic nici în in facultăţile de istorie.
       Previziunile acestea ni s-au părut prăpăstioase, încât cu asentimentul majorităţii profesorilor şi elevilor — şi bineînţeles si al iluştrilor conferenţiari — am redactat o scrisoare pe care am predat-o joia trecută la registratura Ministerului Educaţiei (cabinetul ministrului), precum şi (spre ştiinţă) la cabinetul primului ministru, urmând ca după douăzeci şi patru de ore de răgaz să trimitem textul şi presei, spre publicare.
      Reacţia ministerului a fost fulgerătoare, dar opusă comunicatului nostru: a doua zi a anunţat prin presă că din toamnă se va introduce cursul cerut, dar nu obligatoriu, ci opţional. Exact soluţia formală de care ne temeam! (la francezi, glumea Stphane Courtois, asta se cheamă „a îneca peştii"). Mai mult, deşi ştiam că mai mulţi istorici aveau în lucru avansat un manual, în aceeaşi seară o doamnă secretar de stat anunţa că lecţiile vor fi predate fără manual (o improvizaţie care aminteşte precipitata reformă a învăţământului din 1948! Doar că atunci manualul lui Mihail Roller a fost terminat de urgenţă). Din cu totul alte motive, birocraţii noştri de azi, gata să cheme „Europa" In ajutorul inerţiei şi al amânării, devin şi ei versaţi în arta eludării.
      Epilogul este pe măsura idealismului nostru: când, după cele douăzeci şi patru de ore politicoase, am trimis comunicatul nostru şi presei, aceasta (confirmându-şi efemeritatea) nu l-a mai publicat, considerându-l tardiv. Şi, ca să distragă definitiv atenţia de la problema cursurilor obligatorii, MECT a publicat — o zi mai târziu — un nou comunicat, de astă dată despre problema, mult mai captivantă, a evitării fraudelor de la bacalaureat.
         Şi astfel ne-am pomenit că toată şcoala de vară a devenit ea însăşi un exerciţiu de virtuozitate, dar care n-a făcut să se mişte o fibră în mentalul pedagogilor noştri. Toate astea în condiţiile în care şcoala de vară a fost concepută ca un parteneriat între autorităţile statului şi infinit clamata „societate civilă.
        Mult citata butadă a lui Poincare despre „Porţile Orientului" unde totul „se ia în uşor" nu este întrecută decât de referirea geamănă a lui Cioran: „In România totul este posibil, dar nimic nu are consecinţe".
(Romulus Rusan, Cum sa eviti un curs de istorie a represiunii comuniste, in ,,Istorie, memorie, memorial sau cum se construieşte un miracol’’ , Fundatia Academia Civica, p. 110-114)