Totalul afișărilor de pagină

duminică, 22 aprilie 2018

„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”




Astăzi este o zi frumoasă de aprilie, o zi de 21 luminoasă și calmă, ca multe ale acestei luni a primăverii. Îmi aduce aminte de o alta, cea de acum doi ani, când pe dealurile de lângă Mateiaș am participat la cel mai însemnat eveniment al vieții mele legat de cinstirea memoriei – sfințirea Crucii Haiducilor Musceleni. Câte emoții am avut atunci…  Poate pentru că a trebuit să transmit mesajul doamnei Ana Blandiana  către oamenii adunați pentru ceremonia premergătoare sfințirii Crucii în sala Primăriei Câmpulung.



        În curtea mare a fostei închisori de la Pitesti s-au adunat multe persoane, sunt oameni de calitate, care au ajuns aici fiindcă și-au dorit să fie aici în acest moment unde se scrie istoria, cum a spus unul dintre invitați.  Acum, când se deschide Expoziția permanentă a Memorialului Închisoarea Pitești. Când se dezvăluie planurile unor oameni, a unei echipe care a visat, a gândit, a sistematizat, a ales și a pus în practică  într-un spațiu expozițional unic o viziune asupra ,,celei mai teribile barbarii a lumii contemporane’’ – Experimentul Pitești. Probabil sunt ani, ani buni în care Maria Axinte, Alin Mureșan, Lucian Vasile și ceilalți au decantat enorma informație clădită pe o infinită suferită și ne-au oferit-o nouă azi. De acum înainte este disponibilă tuturor pentru a se face o minimă justiție memoriei.

Va fi un spațiu în care sute și mii vor intra zâmbind și vor ieși serioși, preocupați, neîncrezători parcă în ceea ce au auzit, de ceea ce au trăit aici între aceste ziduri reci care nu au puterea de a transmite ele, singure, simple și goale, inimaginabilul. O călătorie în iad, acolo unde ,, Atât de cumplite au fost suferințele că mulți dintre noi în noaptea aceea și-au pierdut mințile, iar alțîi și-au pierdut veșnicia’’ , după cum atât de clar a simțit-o  ,,pitesteanul’’ Sergiu Mandinescu. Asta trebuie să fie Muzeul Închisorii Pitești pentru a înțelege măcar în parte  latura represiv- diabolică a regimului comunist. Și a capăta instrumentele memoriei pentru a –l combate.
Primul moment al evenimentului a fost slujba religioasă ținută de Episcopului Calinic al Argeșului și Muscelului. Vocea sa ajungea înjumătățită la mine, aflat destul de departe. Deși liniștea era adâncă. Singurele zgomote erau acelea venite din Închisoare, n-am înțeles de unde puteau proveni, ce ecouri le purtau, slabe, ca și vocea episcopului. Brusc mi-a trecut prin minte că ar putea fi vocile damnaţilor, vocile reeducaţilor, care se împleteau în chip tragic și rugător cu inflexiunile micului cor preoțesc ad-hoc.






                                        ( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)
Apoi dintr-o dată - ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ ,,Dumnezeu să-i ierte !’’ am spus și eu alături de toată adunarea, de la ultimul până la cei câțiva foști deținuți –politic, unii trecuți prin reeducarea piteșteană. Și să ne ierte și pe noi dacă va judecăm pe voi, căci și noi am fi căzut, ca și voi, când Țurcanu ne va fi găsit punctul de fierbere ! Vocile-ecou din mintea mea au încetat și episcopul Calinic și-a început imediat, fără pauză, discursul. De fapt câteva vorbe spuse cu aceeași voce înceată, cu ochii închiși din când în când. Ne-a reamintit de primele scrieri în care este abordată reeducarea, cele ale lui Virgil Ierunca și Dumitru Bacu, despre necesitatea de a se cunoaște ceea ce a fost. De fapt de atunci la acestea s-au adăugat sute și sute de alte mărturii care sunt luate în seama și alcătuiesc carte cu carte, foaie cu foaie, adevărul despre Pitești.
Apoi a vorbi domnul Preda, președinte executiv al IICMER, care a sprijinit de la început inițiativa de a se realiza această expoziție. În câteva cuvinte a explicat necesitatea acestui demers la care a pus umărul o instituție a statului român – IICMER.



O scurtă intervenție a avut și Alin Mureșan, director general al IICMER. Modest și la obiect. Azi în România se deschide un nou muzeu. Este al doilea care are ca obiect represiunea comunistă de la începutul instalării regimului comunist în România. Și a mai zis ceva cu miez - ,,Din nefericire sau poate din fericire, este o inițiativa privată !’’ Da, într-adevăr, căci știm cu toții ce administrator priceput la proiecte este statul român. Mai ales de istorie recentă, când mereu mai poate fi cosmetizat sau băgat sub preș niște gunoi. Căci gunoi înseamnă pentru statul nostru mortii și suferința, fie că vorbim de anii  1950- 1960 sau de mult mai apropiatul 1989. Muzeul Memorial este realizat de familia Axinte, cea care detine de ani buni cladirea. Maria Axinte este sufletul Memorialului, asa cum Alin Mureşan, zic eu, este creierul.



Primul dintre deținuții politic ce a avut inițiativa unui discurs  a fost domnul Sergiu Rizescu, președintele AFDPR Argeș. A mulțumit familiei Axinte pentru eforturile făcute și am înțeles încă odată, deși simplă prezența a domnului Rizescu mi-a demonstrat-o de la început, că s-a trecut peste orgolii și s-a făcut pace în sfârșit între Asociație și cei care dețin clădirea închisorii, în speță firma domnului Axinte. De fapt am priceput mai demult de la Maria Axinte, că mâna sa a fost întinsă în mai multe rânduri celor din Asociație. În sfârșit, acum a fost strânsă în mod oficial spre folosul tuturor. Doar suntem într-un an al unității naționale, nu?






( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)


A vorbit și domnul Ioan Chiriac, venit de departe, de la Galați. Fost deținut politic trecut prin chinurile reeducării în tinerețe aici, la Pitești. Foarte articulat și precis, nu a lăsat că vârsta și bătrânețea să îi umbrească discursul. A povestit câteva moment importante trăite aici, cele care i s-au imprimat cu forță maximă. Cu un zâmbet amar ne-a zis că a avut cinstea de a fi fost bătut chiar de către Țurcanu.




( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)





M-a impresionat mult domnul Jacques Iamandi, care în ciuda celor două bastoane cu care își ajuta cu greu picioarele neputincioase, mi-a apărut ca un spirit puternic, așa cum l-am cunoscut din memoriile sale. Păr alb de haiduc bătrân ajuns la vremea poveștilor pentru strănepoții săi, minte ascuțită și plenară. În câteva cuvinte  a spus esențialul despre Pitești. De fapt ne-a lăsat pe noi să înțelegem esențialul din cele zise de părintele Calciu -  „Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar florile primite, într-un gest cavaleresc dintr-o lume apusă, le-a dăruit Mariei. Și a mai spus un lucru interesant – că s-a scris mult despre Pitești, că unii trecuți pe aici au prezentat lucrurile într-un mod personal, poate cu subiectivitate și pasiune.  Dar trebuie să îi iertăm pentru că ei au fost nevoiți să lase orice speranță la intrare, precum cei din infernul lui Dante şi să trăiască şi să moară iar şi iar…




Domnul Ioan Nicolae Dumitru, pitşteanul nostru, seniorul de  98 de ani, a trecut prin Închisoarea Pitești când încă nu începuse reeducarea, undeva prin 1947. Ne-a povestit cu mândrie despre revolta la care a luat parte atunci, când după trei zile grele de înfometare, deținuții i-au alungat pe gardieni și au fost liberi pentru șase ore. Ore plătite scump mai apoi, dar au demonstrat că pot să reziste încă la opresiune !




(Ioan Nicolae Dumitru militar - sursa: Denis Grigorescu, Adevarul)

Domnul Tache Rodas, o adevărată legendă printre  ,,piteșteni’’ a fost prezent, deși starea de sănătate a dumnealui era cu adevărat deteriorată. Dar spiritul îi e încă atât de tânăr! Și îi place să fie înconjurat de tineri!




( Doi ,,pitesteni'' - Tache Rodas si Ioan Chiriac; Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)



( Tache Rodas in tinerete)

Ultimul a vorbit Constantin Marta, o voce puternică și clară, participant la rezistența anticomunistă de la Capu Piscului. L-am întâlnit cu ani în urmă la Aninoasa, unde i-am luat un  interviu pentru Institutul de Istorie Orală al Fundației Academia Civică. Iată ce spunea atunci:




                                         

La sfârșit Maria Axinte i-a rugat pe cei prezenți să intre și să viziteze expoziția, cu rugămintea ca, fiind atât de mulți, să se răspândească în tot spațiul muzeal alcătuit din circa 35 de săli.





( Foto: Denis Grigorescu, Adevarul)
                             
După o vreme am intrat și eu și încă nu mă hotărâm încotro să merg, când am fost strigat de cineva. O nouă bucurie – o prietenă de la prima mea școală unde am avut contract ca titular, pe care nu o mai văzusem de 14 ani. Așa că, după câteva amintiri și reamintiri, mi-a făcut plăcere să fac pe ghidul pentru ea, unul haotic, căci nu am urmat deloc șirul normal al sălilor.
Calitatea imaginilor este deosebită, îmi amintește de Muzeul de la Sighet. În câteva săli suntem succint informați despre contextul în care regimul comunist  se instalează în țară. Există și săli cu rezistența armata din zona Nucsoarei, ceea ce e foarte bine.



Apoi, bineînțeles, majoritatea sunt dedicate experimentului reeducării prin tortură. Sala 4 spital, cel mai teribil spațiu al reeducării, este acum paraclis. Cine știe cât va mai trece până când slujbele religioase de aici vor ajunge să exorcizeze, să domolească suferințele, umilințele, torturile greu de imaginat…







Este o expoziție care cred că se va îmbogăți permanent, se vor adăuga noi și noi materiale. Ceea ce cred că îi lipsește, dar probabil că se vor face eforturi și în acest sens – obiecte ce au aparținut deținuților politic.
Dar primii pași s-au făcut pentru ca ,,pitestenilor’’ să li se facă dreptate. Memoria ca formă a justiției a început să funcționeze la Pitești!


         


sâmbătă, 13 ianuarie 2018

A fost unul dintre cei treisprezece

În anul 2006 eram profesor de istorie la Școala Coșești, după ce ieșise la pensie domnul Cicerone Georgescu, un om deosebit, dintre cei rari, care se nasc cu un talent dintre cele mai apreciate – talentul de a povești.  Mie îmi place să spun că este un mare povestaș, care a încântat generații de copii cu istoriile locurilor si oamenilor, dar și cu istoria românească. Dar nu despre dumnealui vreau să vorbesc acum, ci despre tatăl său, care are același nume, dar era cunoscut de prieteni și consăteni drept Domnul Cice. L-am cunoscut pe când împlinise 99 de ani, a fost prima mea experiență de acest fel, cu un asemenea senior, veteran și un om foarte lucid, cu o memorie pe care trecerea timpului nu numai că i-a lăsat-o intactă, dar parcă i-a și ascuțit-o! Din păcate în acele vremuri nu dispuneam decât de un aparat foto slab care avea și funcția de a înregistra audio, însă la fel de slab. Cu toate acestea am reușit să pun pe hârtie câteva din amintirile povestite de venerabilul Domn Cice. Fiindcă nu le-am fructificat în vreun fel, mulți ani uitarea s-a întins peste ele, nu le-am mai găsit, n-am mai știut nimic despre ele. Iată însă că azi, 13 ianuarie, căutând cu totul altceva în măruntaiele calculatorului, am găsit notițele vechi de la acea întâlnire. Cu surprindere și bucurie am observat că azi era ziua de naștere a lui Domn Cice. Așa că am luat hotărârea, chiar dacă nu dețin alte materiale, să aduc la lumină povestea sa despre război, așa cum mi-a relatat-o atunci. Îmi face plăcere să readuc în lume o părticică din viață unui om care a însemnat ceva, care a lăsat urme în veacul ce l-a străbătut !

             Domnul Cicerone Georgescu s-a născut pe 13 ianuarie 1907 în localitatea Jupâneşti din județul Muscel. A învățat primii ani în sat, a continuat la Școala Normală și în anul 1926 a devenit  învățător.
În perioada 1928-1929 a efectuat serviciul militar la termen redus la regimentul 30 Câmpulung Muscel (de la 1 septembrie 1928 la 1 august 1929). Apoi intră la Școala Militară de  la București, iar după ce e lăsat la vatră nu mai găsește post de învățător acasă, nici măcar în județul Argeș. Împreună cu un coleg caută un post disponibil în alte județe și ajung în Teleorman, în localitatea  Piatra. De acolo cu greu reușește să obțină o detașare la Tigveni, lângă Curtea de Argeș.
             În 1939 primește ordin de încorporare și pleacă la Câmpulung. Era într-un batalion de infanterie. A făcut instrucție, aplicații militare și a păzit granița cu URSS, pe Nistru, între Tighina și Chișinău. Acolo a fost surprins de evenimentele din iunie 1940, de ordinul de părăsire a Basarabiei.
Pentru ceea ce s-a întâmplat în 1940, pentru distrugerea României Mari,  îl consideră vinovat pe regele Carol al II – lea. Despre el vorbește cu dispreț și furie, a făcut doar rău țării, de când a venit și până în 1940. Îmi amintește de o afacere cu un timbru al Aviației ce se aplica obligatoriu pe toate actele oficiale, iar banii intrau în contul sau. De asemenea despre depozitele bancare făcute de Carol al II -lea în Elveția, despre care se vorbea în epoca. Fiul dumnealui mi-a spus cât de revoltat a fost domnul Cice când a aflat că rămășițele lui Carol al II - lea au fost aduse în țară și  i s-a făcut un mormânt  la Curtea de Argeș. Deși e un om profund credincios, a spus cuvinte grele când a auzit de repatrierea trupului lui Carol. De asemenea îl învinovățește pe Iuliu Maniu și pe țărăniști de aducerea sa în țară în 1930. Venirea lui Ion Antonescu la conducerea țării domnul Cice a considerat-o o salvare. Vestea a fost primită cu bucurie, se cunoștea activitatea sa chiar de la participarea la războiul de reîntregire, de la Versailles. Se ştia de opoziția lui față de Carol, perioada de detenție a generalului la ordinul regelui la Mănăstirea Bistrița.
             În toamna lui 1940  este din nou acasă unde s-a aflat însă în mare pericol, alături de alți prieteni și consăteni precum preotul Diaconu. Se organizaseră și pe plan local legionarii care erau conduși de Barbu, Dumitrachescu, șef fiind  Costică Miulescu.
             Aceștia făcuseră o echipa a morții care i-a vizat și  pe ei, însă  acest Costică Miulescu era prieten cu domnul Cice și când a auzit de planurile subalternilor i-a chemat la apel, i-a tras la răspundere: ,,Sunteți nebuni! Ce echipă a morții faceți voi de capul vostru ! Fără să anunțați șefii!’’
            Așa a scăpat!
Pe 17 iulie 1941 primește de la jandarmul satului ordinul AT 3 prin care era chemat la Câmpulung (rezervă a unității). Este mobilizat alături de alți consăteni- Nelu Mateescu, Nae Mihai etc. Avea gradul militar de sergent.  În acele zile fuseseră niște ploi mari, se rupseseră șoselele, liniile de tren erau distruse. E nevoit să plece cu căruța la unitate, trecând peste dealurile de la Domnești.
            E îmbarcat pentru front la data de 27 iulie, de Pantelimon și pleacă cu un tren de la Ciumeşti, unde linia ferată era bună. Ajunge cu trenul la Fălciu în județul Huși și este încadrat în Divizia a III -a condusă de generalul Şteflea. Trece Prutul pe podul de la Albița şi ulterior află că la acest pod a lucrat și colonelul Dumitrescu Ion, din Jupâneşti .  
             Erau în marș spre Chișinău și după trecerea Prutului se opresc pentru odihnă la Lăpușna. Aici au mâncat, și-au așezat armele în piramidă și se pregătea să doarmă, fiecare pe unde putea, pe la umbra salcamilor, a gardurilor, fiind ora 16. Se trezește la un moment dat că trage cineva de el: era un vecin Gheorghe Pârlea de la alt batalion - 1 Vânători. Acesta îi spune că îl cheamă domnu colonel Ionel Dumitrescu, care auzind că în apropiere sunt soldați din Jupanesti, îi invită să povestească de acasă. Întâlnirea a fost emoționantă, mai ales că se cunoștea bine cu colonelul. Mai era acolo și Aurel Manolescu, alt consătean. Colonelul a pus imediat niște soldați să facă niște frigărui și a scos o damigeană de vin. Au vorbit până seară târziu, a doua zi colonelul așteptând să fie trimis la Tighina. Acesta a întrebat de părinții săi, dacă tatăl sau a cosit iarba pe deal, dacă ploile au stricat drumurile. A fost informat că Grăjdan, care era soldat în același batalion cu domnul Cice, îi cosise iarba înainte să fie chemat la război. Întâlnirea lor a fost binevenită, un ultim răgaz înainte ca batalionul să intre în luptă.
             A doua zi, dis de dimineață, la ora 4 s-a dat alarma și soldații au plecat în marș forțat spre Chișinău. Odată ajunși acolo, s-au oprit pe una din străzile principale și au fost încartiruiți prin locuințele basarabenilor. Un consătean de la plutonul II a venit la el și i-a povestit cu mare mândrie că el doarme în casa lui Ion Inculet. Ca dovadă îi dăruiește o cravată de-a acestuia, pe care domnul Cice a păstrat-o până de curând.
             În Chișinău batalionul său a stat 2-3 zile, prilej de a merge și la Catedrală, despre care se aflase deja că e arsă de comuniști, de ruși. Scăpase ca prin minune o icoană a Maicii Domnului care nici măcar nu se afumase de la incendiu. De aici a cumpărat și iconițele cu Sf. Nicolae și Mântuitorul Isus pe care a scris  ,,6 august 1941. Mergem pe front. Destinație Odessa. Sf. Nicolae mi-a ajutat” și “ Mântuitorul Hristos mi-a ajutat”. Iconițele cât podul palmei le-a ținut tot timpul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Crede că numai credința și rugăciunile l-au ajutat să scape nevătămat.
            După ce a căzut Tighina în mâinile românilor, batalionul său a fost dus pe malul Nistrului, într-o comună mare, în apropierea Tighinei. Aici a văzut prima oară mori de vânt și modalitatea prin care țăranii treierau grâul cu ajutorul cailor. A fost interesat, mai ales că era posesorul unei mori în satul natal.
             Ca să se completeze lipsurile de la regiment a fost adusă compania a 7-a la care era și el, în batalionul III. După ce au trecut de Tighina a primit botezul focului în bătălia de la Ştern. Își aduce aminte că era o zi frumoasă, cu un soare strălucitor și lupta a durat de la 9-10 până spre seară. La întrebarea mea dacă i-a fost frică a evitat să răspundă, precizându-mi doar că se ruga tot timpul, avea mereu în gând numele Maicii Domnului, Mântuitorului și al Sf. Nicolae. În acea luptă s-a prăpădit în apropierea sa un învățător din Corbi și un cofetar din Câmpulung pe care îi știa mai bine. Domnul Cice a săpat o groapă și ascunzându-se bine a scăpat, prilej de a spune : ,,Atunci am văzut că  singura scăpare era pământul!”
Rușii aveau puști bune, ușoare, puști cu lunete performante, branduri de 120 mm, care pe o rază de 10 metri rădeau pământul. Aveau și tancuri și ,,ieșise un zvon că un tanc a fost distrus de un comandant de tun din Dărmănesti, Ion V Ion”. Terminarea luptei în favoarea românilor s-a datorat ajutorului eficace al artileriei, care a distrus punctele inamice.
             După Stern a urmat o scurtă perioada de refacere și completare a companiilor și s-a intrat apoi în luptă la Vigoda. Aici era stație de cale ferată. Într-u coș al unei fabrici a fost găsit un partizan rus care transmitea date inamicilor. Repede a fost judecat și împușcat.
  Pe frontul de la Vigoda întâlnește un soldat bine îmbrăcat, dar neinstruit, Nicolae Nica, soțul unei principese Știrbei. Îl învață cum să supraviețuiască, cum să ,,se târască precum șarpele.’’În acest timp un glonț lovește cascheta acestuia și ricoşează direct în bocanc, îi despică talpa bocancului, dar ,,de piele nu s-a atins”.
             O altă pățanie e legată de un dar pe care îl primește de la un soldat, Mucenic Vasile, din Corbi, în civilie cioban. Acesta era cam nătărău, râdea mereu fără rost. Lua bidoanele camarazilor, le aducea apă și odată a venit cu o putinică de miere și a împărțit-o cu ceilalţi A luat și el și și-a pus miere într-un bidon de apă. La un atac al rușilor a simțit cum i se lipește mâna de pantaloni din cauza mierii. Când colo un glonț îi zburase centura, sacul de merinde și îi spărsese bidonul cu miere!
            O altă întâmplare e legată de Busuioc Petre, învățător din Câmpulung, ,,neinstruit și el, fiu de mamă văduvă” . Acesta era oropsit tot timpul de un caporal tâmpit, un cioban, care își bătea joc de el, îl trimite pe la closete să spele, să care lemne. L-a ajutat de a scăpat de aceste corvezi, drept pentru care Busuioc i-a fost profund recunoscător. Ulterior acesta a ajuns inspector șef la Câmpulung.
 O altă lupta s-a dat la Carpova.
  La întrebarea mea despre modul în care primeau hrană, și-a adus aminte că mâncarea era foarte bună, mai ales ciorba la barmije. Bucătar era Gheorghe Țiganu din Jupâneşti care îi fusese recomandat căpitanului chiar de către domnul Cice.
Domnul Cice era considerat norocos și de aceea doi soldaţi, doi țigani, Burulea din Lereşti și Viorel din Conţești  nu se desprindeau de el în timpul luptelor nici cu 10 pași.




            Când plecase pe front soția să era gravidă. A trimis scrisoare să i se pună numele pruncului Nicolae de va fi băiat și Maria de va fi fată. În același timp a primit scrisoarea de acasă cu fericita veste că are un băiat. Scrisoarea sa ajunsese prea târziu, deja fusese botezat cu numele de Cicerone. La Biserică însă l-au trecut și Nicolae, la botez. Scrisoarea ajunsese pe front când el era în față în tranșee, trei zile și trei nopți nu părăsise postul. Dar când a sosit din tranșee murat și obosit l-au întâmpinat doi țigani lăutari din Priseaca, Iosif și Gheorghe al Joiţei care i-au ieșit în față cântându-i “ Soldatelul lui tăticu!” că doar era tată !  Au serbat evenimentul cu cartofi copți la tigaie și cu cântecele lăutarilor!




( Cantecul cu care a fost intampinat domnul Cice la venirea din transee, interpretat nu de celebrul Zavaidoc care l-a transformat in slagar, ci de basarabeanul Vladimir Triboi)

             Cea mai tristă și sângeroasă bătălie a fost cea de la Dalnic, un fel de mahala a Odessei. Bătălia a ținut o săptămână. Își aduce aminte cum a cucerit groapa unde se ascundea un grup de ruși. Au văzut un steag alb ridicându-se,  iar rușii, vreo 4 la număr, au ridicat mâinile ca să se predea. Camarazii lui au vrut să bage baionetele în ei, dar el, fiind sergent, mai mare în grad, i-a oprit. Unul dintre ruși avea pe chipiu o stea, era deci ofițer. A înțeles din ce a scăpat datorită lui, s-a apropiat de el și i-a sărutat mâna după care i-a dăruit lopata lui de război.  ,,Am ținut lopata aia până acum câțiva ani. Și acum o văd în ochi, avea o coadă verde, era diferită de ale noastre. Era bună la săpat gropi pentru pruni”.
             Ai noștri primiseră niște puști ca niște cățele, iar Cice era deschizător de pluton pe când învățătorul Dumitru Drăgușin din Călinești era închizător de pluton. Acesta nu și-a îndeplinit misiunea de a sta în spate și a venit lângă el. I-a zis răspicat: ,,Cice, nu plec de lângă ține, că ai noroc de viață!” Și așa au înaintat cei doi învățători, umăr la umăr înfruntând moartea. La un moment dat Burulea îl strigă și îi zice că soldatul cu pușcă mitralieră a fost lovit și ,, cățeaua”  acestuia s-a blocat pe poziție de tragere. Domnul Cice se deplasează 10-15 pași spre acesta şi fix în acel moment pe Drăgușin cade un obuz. Retezat de la jumătatea trupului, el a mai apucat să spună:  ,,Mor, măi, Cice!” Cu ceva timp înainte el încercase să îi dea lui Cice stiloul și ceasul să îl trimită soției fiindcă avea presimțirea că o să moară. Domnul Cice nu le-a primit și l-a încurajat să treacă peste gândurile negre. În cele din urmă le-a lăsat la companie și, într-adevăr, au ajuns după moartea sa la soție.  Dacă nu s-ar fi dus în acel moment după pușcă mitralieră și el fi fost mort! Norocul juca un rol esențial în viața celor de pe front, însă el crede cu tărie că rugăciunile și iconițele purtate lângă inima l-au salvat în cele mai grele momente.
După ani de zile de la terminarea războiului a participat la un cerc pedagogic, unde a întâlnit-o și pe soția colegului sau Drăgușin. Cu emoție i-a povestit despre toate cele întâmplate…
 Războiul a continuat cu intensitate sporită, iar în 1943 a început retragerea din teritoriile sovietice. Domnul Cice a reușit să supraviețuiască și să ajungă acasă, unde la intoarcerea de pe front la Câmpulung a fost informat de furierul companiei că din 250 de soldați  doar 13 s-au întors în viață!
El era unul dintre cei treisprezece…






duminică, 10 septembrie 2017

Cu emotii la Festivalul de pe Valea Pacurarului

            Vacanţa mare a luat sfârşit şi odată cu ea vara care acum ceva timp părea veşnică şi nimic nu ne dădea de înţeles că nu este astfel. Elevii se pregătesc de un nou început, părinţii aleargă să le cumpere cele necesare, profesorii fac ultimele pregătiri pentru a-i primi cât mai decent în şcoală.
            Ultimul eveniment înainte de startul unui lung semestru a fost în localitatea noastră Festivalul Ţuicii de pe Valea Păcurarului, organizat pentru prima oară toamna, a doua zi după Nasterea Maicii Domnului. Elevii noştri au fost solicitaţi să participe şi timp de aproape două săptămâni s-au făcut eforturi intense pentru ca prezenţa lor să fie una care să onoreze şcoala. Eforturi cu atât mai lăudabile cu cât copiii au fost în vacanţă şi ştie toată lumea că nu-i uşor să renunţi la zilele tale libere. În fine, s-au făcut repetiţii intense cu ajutorul  doamnelor Maria Pulpea şi Nicoleta Tronaru, s-a lucrat la măşti şi brăţări pentru standul şcolii, activitatea fiind supervizata de doamna Emanuela Nedelcu.
          Sâmbătă de dimineaţă copiii au fost prezenţi pe Valea Păcurarului, îmbrăcaţi în costume populare, veseli, dar şi emoţionaţi, fiind pentru prima oară când urcă pe o astfel de scenă.



       O prima surpriză oferită lor a fost întâlnirea cu domnul Ioan Rodoş, meşter popular din Nucşoara  specializat în sculptura în lemn. Un om cald, apropiat de copii. Intr-un chip firesc  i-a atras, le-a explicat câteva elemente de bază, le-a spus mici istorii şi anecdote. Apoi i-a implicat într-un concurs, a cărei idee era că ei să şlefuiască nişte mici obiecte, jucării ale copiilor de altădată. Apoi, acestea prin vraja suflată de dl Rodoş, urmau să zboare cât mai sus, câştigătorul primind un mic cadou din partea sculptorului.










                                         


                                         

         Concursul de ,,zbor’’ a fost urmărit cu mare interes de către elevi şi, poate, şi de publicul format din consătenii noştri, perechi ce au trecut de 50 de ani de căsnicie, premiate de către dl primar Nicolae Pană.








Si ultimele pregatiri !



      După premierea amintită, a început cu emoţii spectacolul şcolarilor. În debutul programului Rebeca Miuţă a recitat  poezia ,,Festival la Cosesti'' de Nicolae Braniste, compusa pentru acest eveniment.





    Apoi pe scenă au urcat Cătălin Vezeteu şi Vlad Nedelcu, care au interpretat  ,,Mă dusei la târg’’.




                                         

     Au urmat Anne Marie Mazilescu şi Vlad Nedelcu cu piesa ,,Ţânţarii’’, preluată de la Ada Milea, preferată a băiatului meu.






Gata, au scapat ! !



        A venit rândul celor mai mari să ne arate cum s-au pregătit, Bianca Vlad interpretând două piese - ,,Lupii’’ şi ,,Cântec despre Bucovina’’.  Colegele ei au jucat apoi pe scenă sarbe si hore.








      În final, Leo Bujor, fostul elev al Şcolii Leiceşti, un talentat chitarist, ne-a încântat cu melodiile sale.




                                       

         Emoţiile au luat sfârşit şi copiii au revenit la stand unde au încercat să vândă din produsele făcute cu atâta migală zile în şir. Standul nostru era  însă situat lateral faţă de drum şi de aceea puţin vizitat. Aşa că strategia de marketing a trebuit schimbată din mers şi obiectele prezentate acolo unde oamenii erau strânşi într-un număr mai mare. Această schimbare, plus o mână de ajutor acordată de doamna Nicoleta, au făcut ca în următoarea oră să dispară toate produsele copiilor. Acum ei regretau că nu au lucrat mai multe !







       Doamna Lili Dima de la Şcoală Primară Petreşti a organizat un atelier de lucru manual cu elevii dumneaei.
  




     Lângă noi se aflau elevii de la Centrul de Olărit care făceau demonstraţii ale acestui meşteşug atât de răspândit odinioară în satul Petreşti.







       Şi cu voia dumneavoastră mă plimbam şi eu pe ici pe colo, încercând să surprind o lume în imagini!