Totalul afișărilor de pagină

vineri, 28 martie 2014

Ce înseamnă Basarabia pentru mine

        Ieri a fost 27 martie si s-au implinit 96 de ani de cand Sfatul Tarii din Basarabia a proclamat unirea cu tara a provinciei furate de rusi in urma cu mai bine de un secol. La toate clasele la care am avut ore le-am explicat elevilor pe scurt semnificatia acestei date. Pentru un eveniment asa de indepartat, pentru soarta unor oameni care au trait acum mult-mult timp, copiii nu au avut prea multa intelegere sau reactie. Unii nici nu cunosteau, de fapt acest cuvant – Basarabia. Pana la urma nu sunt de condamnat, vor afla mai tarziu.
        Dar ce inseamna Basarabia? Si pana la urma ce este Basarabia pentru mine? Ei bine, pentru mine Basarabia este ceva personal, desi nu am ajuns vreodata pe pamantul ei. Pentru mine Basarabia inseamna oameni si mai ales prietenie. Pentru mine Basarabia inseamna un om, un om cu nume, ce ironie,  neromânesc – Ruslan.
        Eu vad Basarabia prin analogie cu acest om – de o infinita bunatate, blandete si frumusete, dar fara noroc, napastuita la nesfarsit...
    Uitati-va la acest barbat si spuneti-mi ce vedeti, ce va inspira figura lui.



    Eu o sa va spun ca Rusli este omul care isi da camasa de pe el pentru prietenul sau si nu numai. Il cunosteam doar de un an, cand, fiindca mi-a placut o camasa de-a lui, venind ziua mea, va puteti imagina ce cadou a gasit el de cuviinta sa imi faca!
     Rusli a fost cel care, intr-un Sibiu al anului 1997, a mers la magazinul Dumbrava sa negocieze cu o vanzatoare scaderea pretului la un cadou pentru un coleg de camera. Rusli era cel care venea odata pe semestru incarcat cu bunatati din Basarabia, facute de mamica lui, ne chema pe toti si ne imbia la masa. Rusli a fost cel care ne-a adus cea mai buna sampanie pe care am gustat-o vreodata, care avea ascunsa in lichidul sau toata savoarea Basarabiei. Rusli era cel care se intrista cand afla la telefon de la mama lui ca motanul familiei, Barsic, a fost ranit si s-ar putea sa moara. Rusli era cel ce in fiecare dimineata ne servea cu un ceai negru, pe care eu il refuzam sistematic, iar el, mereu mirat, ma intreba ,,Cum, Cătălinuț, tu nu bei ceai?!ʺ  Rusli era cel care duminicile se imbraca frumos si mergea la biserica unde se ruga indelung. Rusli era singurul basarabean pe care il stiam ce nu isi cheltuia bursa data de statul roman si facea niste economii severe, ca sa trimita banii la parintii sai, acasa.
      O singura data l-am vazut pe Rusli nervos, scos din sarite rau de un coleg de camera. Si dupa aceea, a regretat amarnic acel moment si si-a cerut iertare de atatea ori, desi era evident ca nu fusese vina lui.
     Pe Rusli Basarabia nu mi l-a trimis sigur, ci la pachet cu Igor. Cand cei doi au pasit sfiosi intr-o seara tarzie de octombrie 1997 in camera noastra de camin, eu, Ciprian si Filip (doi viitori reputati jurnalisti), am trait momente ciudate, haioase si penibile in ecelasi timp. Eu nu intelegeam mare lucru din ce vorbeau, accentul lor simpatic ma naucise cu totul. In schimb Ciprian aproba tot ceea ce spunea cei doi, intrase intr-un dialog oarecare cu ei. A doua zi l-am intrebat pe Ciprian cum de i-a inteles asa de bine. Iar el imi zice ,,Ei, am inteles, n-am inteles nimic, dar trebuia ca unul dintre noi sa comunice cu ei, ar fpst nepoliticos!ʺ  Dupa ani, povestindu-i scena lui Rusli, acesta a ras cu pofta – nici ei nu intelesesera atunci  mai nimic din ce ziceam noi!
      Igor era extrem de diferit fata de Rusli. Un pustan de nici 18 ani, blond, puternic, navalnic, nesupus, dornic de viata, de a se impune, de a lupta pana la capat. O alta fata a Basarabiei. Ultima oara cand am auzit ceva despre el, dupa multi ani, era vorba despre o tara indepartata – Irlanda si o institutie in care ar fi fost gazduit – inchisoarea din Dublin. Sper ca a fost doar o informatie eronata.
      Pentru mine, un profan, Rusli este omul care se apropie cel mai mult de sfintenie. Vocea lui blanda nu o pot asemana decat unui om care traieste si simte altfel decat noi toti. Un om sfant. Un om fara noroc. Un om incercat. Este o vorba care spune ca Dumnezeu ii incearca pe cei pe care ii iubeste. Stiind prin ce a trecut Rusli al meu in ultimii 17 ani, cred ca Dumnezeu il iubeste tare mult pe Rusli, prea mult...
      Rusli este un Iov modern care rataceste in cautarea unei brume de fericire. Rusli este Basarabia, in cautarea unei urme de siguranta si stabilitate.
     Iubesc Basarabia pentru ca ea mi l-a dat pe Rusli. Nu mai stiu nimic de prea multa vreme despre el, dar sper ca Dumnezeu sa uite de el, acolo unde este, si sa il lase sa guste si el, in sfarsit, un strop de fericire.

miercuri, 26 martie 2014

,,Aceasta nu e Ana Blandiana!''

        Ieri, cum am ajuns la scoala, Eduard m-a anuntat pe hol ca este ziua Greciei. Se intampla ca tocmai ce am facut o lectie despre Grecia, mai precis o parte din ea si copilul vazand la televizor stirea, m-a anuntat repede. La ora i-am intrebat, in afara de ziua nationala a Greciei, in afara de Sarbatoarea Bunavestirii, mai stiu ei ce zi este azi? Este ziua doamnei Ana Blandiana, o poeta si scriitoare deosebita, i-am anuntat. In prima banca, doua fete m-au intrebat extrem de mirate: ,,Cum, mai traieste?!’’Stiau niste poezii de-ale dansei de cand erau mai mici, de la clasele primare. Inocenta intrebarii, fetele lor teribil de mirate, m-au facut sa izbucnesc in ras. Dar nu numai asta! Iata ce mi-am mai adus aminte instantaneu:

     ,,Am fost odata, cu mai multi ani in urma, intr-o scoala elementara, la o intalnire cu copiii din primele clase, care stiau pe dinafara poemele cu Arpagic si pregatisera chiar un mic spectacol din ele. Invatatoarea m-a prezentat zambitoare, putin emotionata si solemna:
-                              -  Copii, iata, in scoala noastra a venit autoarea versurilor pe care le iubiti, le stiti pe dinafara, in mijlocul nostru se afla chiar Ana Blandiana. 
          Dar din banca intai a intrerupt-o o voce subtire si hotarata:
-                               -   Nu-i adevarat!
  Era un baietel de clasa intai sau a doua, in orice caz foarte mic, si a carui seriozitate contrasta comic cu infatisarea.
  Invatatoarea s-a oprit contrariata si descumpanita intre severitatea necesara si festivitatea momentului:
-                              -  Ridica-te in picioare! Ce nu-i adevarat?
-                             -   Nu-i adevarat ca e poeta Ana Blandiana.
   Invatatoarei nu-i venea sa creada.
-                              -   Ce-i obraznicia asta? Apoi a adaugat aproape curioasa: De ce crezi tu ca nu e poeta Ana Blandiana?
-                              -   Pentru ca poetii sunt morti.
          Clasa a izbucnit in ras. Invatatoarea m-a privit speriata sa vada daca nu m-am suparat, iar eu n-am uitat niciodata siguranta copilului care arostit acea formula ce parea doar la prima vedere absurda. Poetii sunt, intr-adevar, cel mai adesea morti si, pentru ca sunt morti, sunt intotdeauna si tineri. Chiar daca exista poeti, extrem de putini, care au trait pana la adanci batraneti, nimeni nu-si imagineaza poetii de 80 de ani, iar cititorii lor, care – imi place sa cred – sunt in majoritate adolescenti, nu se gandesc la ei ca la reprezentantii altei generatii. Deci intrebarea mea despre cum ar putea sa ma vada cei mai tineri decat mine are ca raspuns o alta intrebare, mult mai importanta, aceea legata de masura in care acesti mai tineri imi mai sunt sau nu cititori. Daca da, toate celelalte obiectii cad, poezia devine ea insasi o generatie in care te poti intalni, fara sa te miri, cu autorul lui Ghilgames sau cu Shakespeare, fara sa simti diferenta invelisurilor temporare, fericit doar de cautarea aceluiasi miez.
        Deci a vorbi despre tineri si despre batrani nu este, in ultima instanta, decat un fel de a te plasa sau nu in interiorul culturii. Ceea ce, transformand durata timpului in intensitate, poate echivala posteritatea cu tineretea.’’

    (Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare)


In videoclipul de mai jos, Ana Blandiana, in viata, raspunde unor intrebari puse de doi reporteri improvizati si neavizati (de la minutul 11) !

luni, 24 martie 2014

Nevoia de modele

       De cateva zile citesc cartea doamnei Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare. Nu am parcurs decat un sfert din ea, poate mai putin. In fiecare zi o vad, o iau in mana, o mut dintr-o camera intr-alta, o mai deschid, dar nu ma hotarasc deloc sa o citesc dintr-o suflare, asa cum fac in mod obisnuit cu cartile care ma atrag si simt ca ma vor marca. Cum a fost bunaora cu memoriile lui Mircea Eliade sau cu cartile lui Alexander Soljenitin ori mai recent, cele ale lui Florin Pavlovici. De ce nu fac asta? Cred ca din doua motive: pentru ca atat de mult ma atrage aceasta lectura, incat nu vreau sa ajung sa o termin si sa simt tristetea ca i-am parcurs toate paginile si mi-a dezvaluit toate ideile, secretele ei. Am mai avut acest sentiment ciudat, o dorinta de a prelungi cat mai mult ceva ce am asteptat cu nerabdare. Iar al doilea motiv se leaga de persoana insasi a scriitoarei. Si de modul cum mi-a orientat, fara sa banuiasca, formatia intelectuala. Ana Blandiana vorbeste undeva in cartea sa de tinerete si despre cum cu cauta in jur modele, un fapt normal pentru orice tanar. Bineinteles ca asta am facut si eu, adolescent fiind, ba si mai tarziu. Nevoia de modele, nevoia de a fi acceptat ca ucenic de catre un maestru care sa te ajute, sa iti orienteze cautarile, sa iti puna ordine in nelinistile interioare, sa te mustre, dar si sa te laude, e una fireasca. Eu insa n-am gasit un astfel de mentor puternic si i-am resimtit mereu lipsa. Pentru mine Ana Blandiana a aparut prea tarziu, poate cu 10 ani mai tarziu. Nu am avut sansa sa o intalnesc la 22, la 24 de ani. Cu siguranta ca viata mea ar fi fost diferita daca s-ar fi intamplat asta mai devreme si as fi fost acceptat ca un umil pretendent la ucenicie.
      Am intalnit-o pe doamna Ana Blandiana in 2008, apoi an de an pana in 2011. Am urmarit-o cu atentie atat in cadrul oficial cat si in intalnirile mai putin formale. M-a primit la sediul din Bucuresti al Fundatiei Academia Civica si am discutat mai bine de o ora, dar nu am putut sa o conving sa editeze o anume carte. De fapt, ca sa fiu sincer, domnul Rusan, vocea  pragmatica a familiei, nu s-a lasat convins. Dar cu prilejul acelei discutii am inteles mai bine cum este dumneaei, cum functioneaza, ce resorturi o imping sa faca azi ceea ce face. Ana Blandiana este criticata, este uneori atacata dur, i se reproseaza atitudini din trecut de catre unii sau abordarea gresita asupra Memorialului de la Sighet, care ar fi trebuit realizat in alt mod. Pot sa inteleg argumentele lor, m-au durut reprosurile domnului Paul Goma, pe care il respect enorm. Dar nu pot sa nu vad cum doamna Ana Blandiana a pus practic bazele institutiei memoriei la Sighet si Bucuresti si de 20 de ani duce o munca herculeana pentru a acumula, a stoca, a folosi, a reda si a ne invata memoria represiunii si a rezistentei anticomuniste. Asa cum o vede dumneaei, intr-o viziune pe care a urmarit-o cu asiduitate de-a randul a doua decenii. Ma intreb, oare cei care o critica si ii contabilizeaza erorile, care cu siguranta ca s-au mai ivit, nimeni nu este fara greseala, oare, zic, ei ce au facut in anii acestia? Cu ce se pot lauda, care este efectul lor asupra tinerilor, pentru ca ei sunt categoria-tinta a eforturilor doamnei Blandiana?
        Da, sunt sigur ca nu este multumita in totalitate de rezultatele muncii sale, poate si de Scoala de Vara de la Sighet, care s-a vrut un loc in care sa se arunce o samanta, iar in timp, in ani, in zeci de ani chiar, aceasta sa dea rezultate concrete, palpabile. O dezamagire pentru calitatea mai slaba a elevilor, de la an la an cu siguranta ca a avut si dansa, asa cum noi, profesorii, suntem uimiti, apoi ingroziti si resemnati in cele din urma cand an dupa an, ne vin in banci, generatii tot mai dezinteresate. Ce sa mai spun de profesori, mie unul mi-a fost rusine sa vad, la un moment dat ca nici nu se mai acopereau locurile pentru noi la Scoala de Vara! Dar cu toate astea eu am vazut-o pe Ana Blandiana luptand in continuare, explicand, argumentand, intrand in inimile nostre si apeland la sentimente, dar si la ratiune. Parca ar fi incercat sa trezeasca in noi pe acel popor care a murit schimbandu-si profund resorturile interioare in anii ’60. In primii doi ani mi s-a parut ca s-a luptat cu noi, profesorii ca sa ne faca sa intelegem ce rol important am putea juca in raspandirea ideilor dumneaei, in trezirea unei constiinte adormite, care sa ne puna apoi la treaba. Sa aruncam seminte, sa luptam la randul nostru acolo unde suntem, sa ne smulgem dintr-un imobilism, pesimism si blazare in care simtea ca ne complaceam. Cred ca unii profesori au facut-o. Nu stiu daca sunt multi, daca sunt putini, personal nu cred ca a putut produce o mare dislocare de constiinta. Poate profesorii cu prestanta de la liceele importante au reusit mai multe. Nu stiu. Vorbind despre cazul meu, pot sa spun sigur ca eu am functionat. Sunt un produs al Sighetului si ma zbat in lumea mea mica sa raspandesc ceea ce eu cred ca am inteles ca mi-a transmis Ana Blandiana. Incerc sa fac istorie vie, sa o aduc in fata elevilor in ipostazele ei cele mai umane. Nu lucrez cu armate si batalii, cu regi si domnitori, cu revolutii si reforme, ci cu oameni, cu suferinta si curaj, cu demnitate, dar si lasitate, cu rezistenta de fier, dar si caderi distrugatoare, cu parinti, frati, veri si unchi. Ma bat cu generatia parintilor mei ca sa ajung sa scot la lumina generatia bunicilor mei, acei tarani de care Ana Blandiana a fost socata, pe cand lucra la proiectul dedicat colectivizarii, sa vada ca nu mai sunt.
      Cat trebuie sa te zbati ca sa il faci pe copilul din fata ta sa priceapa ce periculos a fost acest lup imbracat in oaie, comunismul, si cat rau ne poate face el in continuare! Pentru ei totul este atat de abstract! De aceea este nevoie sa le transmiti mici socuri care sa le scurtcircuiteze gandirea. Iar cand incep sa puna si sa isi puna intrebari, iti dai seama ca incepi sa reusesti. Crusta indiferentei se sparge si trairi ori sentimente apar. Samanta a fost sadita, iar undeva, candva, sper ca va da roade si il va ajuta sa-si creeze o reprezentare cat mai corecta nu numai despre ceea ce a fost, dar mai ales despre ceea ce este si pericolele care pot pandi atunci cand ii vei lasa pe altii sa hotarasca in numele tau, nu vei lupta pentru drepturile tale, nu iti vei folosi mintea si te vei lasa manipulat.
       In ultimii ani am citit literatura de specialitate, am fost la cateva intalniri avand ca tema subiecte de istorie recenta, am cunoscut, extrem de tarziu, e adevarat, fosti detinuti politici care au jucat un rol in miscarile de rezistenta anticomunista si nu numai. Eu insumi am scris cate ceva, am planuri pentru alte lucrari. De asemenea lupt cu elevii mei, impreuna cu ei, de multe ori contra lor ca sa ii conving de ce este cursul meu ,,Rezistenta anticomunista si represiunea in Arges-Muscel’’ atat de important. Am incercat sa folosesc si ultimul instrument, facebook-ul, propunand o pagina numita ,,Destine frante in inchisorile comuniste’’. Acesta are o buna audienta si cred ca am reusit sa fac cunoscute niste aspecte deosebite ale istoriei recente, iar documentandu-ma pentru a posta, eu insumi am crescut.
          Toate acestea se datoreaza intalnirii tarzii cu doamna Ana Blandiana. Sau poate gresesc, poate intalnirea a avut loc atunci cand trebuia, cand deja aveam coapte in mine ingredientele unei viitoare deveniri. Oricum, aceasta nu mai conteaza, important este ca am cunoscut-o si asa, de departe, fara sa stie ori fara sa imi mai cunoasca macar numele, viziunea doamnei Ana traieste in mine. Datorita ei am cunoscut apoi niste oameni de exceptie, reprezentantii celuilalt popor – Ana Simion, Marina Chirca, Alexandru Marinescu, Iosif Nitu, Elena Ion, Elena Belu. Si pentru asta si pentru ceea ce a aprins in mine, nu pot decat sa spun - ,,Va multumesc, doamna Ana Blandiana!’’ Si imi doresc sa mai existe undeva in tara asta 100 de persoane, 1000 de persoane, care sa spuna acelasi lucru. Atunci as sti ca misiunea doamnei Ana si a domnului Rusan este pe cale sa reuseasca si stafeta se va preda cu succes mai departe. Ca sa schimbam odata ceva si sa nu mai imi simt inima grea cand o aud pe doamna Elena Ion, sora lui Toma Arnautoiu, la 93 de ani, ca spune ,, De ce ma doare pe mine sufletul, ca nu-mi place, nu-mi place cum e tara noastra acum. Nu-mi place, nu-mi place!’’


         Azi, 25 martie, de Sarbatoarea Buneivestiri, este ziua doamnei Ana Blandiana. La multi ani, doamna Ana Blandiana! Sa va pastrati tineretea si vitalitatea asa cum v-am cunoscut!


         



duminică, 23 martie 2014

Rãdãcini

     Acum cativa ani am citit undeva, nu mai tin minte unde, ca taranii aflati in inchisori pe vremea lui Dej suportau cel mai greu perioada in care venea primavara. Unii parca innebuneau, incepeau sa urle, sa-si rupa zeghea de pe ei, sa loveasca. Erau cuprinsi de o depresie subita, fiindca simteau, ca un fel de reflex ancestral cum afara incepe sa reinvie natura, sa creasca iarba, sa infloreasca pomii si intelegeau ca bucatica lor de pamant iubita nu va fi arata, insamantata, ingrijita si culeasa de mainile lor batatorite. Dorinta irepresibila de a munci ogorul care se transforma primavara, ii facea sa-si piarda mintile.
     M-a impresionat aceasta poveste si mi-am dat seama ca ii pot intelege pe acei vechi tarani de-acum cateva decenii si poate nu numai. Eu nu mai sunt taran, deja intre mine si bunicii mei, atat materni cat si paterni, tarani legati prin fire invizibile de ogoarele lor, s-a interpus o noua generatie, cea a parintilor mei. Tatal meu, fiu de taran scolit in Bucuresti, unde altfel decat la Agronomie, iubeste pamantul la fel de trainic cum a facut-o  si tatal sau, insa in acest sentiment se schimba ceva capital fata de parintele sau – in dragostea lui intervine si luciditatea. Pentru el recolta este un lung sir de operatii facute cu stiinta, cu grija, punandu-si experienta de o viata in ea. Foloseste un algoritm bine stiut, general valabil, pe care insa il imbunatateste fara probleme cu date noi, moderne, preluate de pe internet. Eu cred ca tatal meu a fost un specialist extrem de bun. Si asta nu doar fiindca uneori se mai lauda, ba chiar il simt ca mai si exagereaza. Nu, ci pentru ca mi se intampla sa ma mai intalnesc cu oameni cu care el a lucrat, acum bunici cu nepoti carora eu le sunt profesor si vad ca isi aduc aminte cu placere de el. Dupa 1989 a fost unul dintre primii sacrificati pe ,,altarul economiei de piata’’ – inginerii agronomi, prin desfiintarea proprietatii colective, au ramas fara locuri de munca. Si a fost nevoit sa plece pe cont propriu, intr-un lung sir de incercari, mai mult sau mai putin de succes. In acesti ani, dar mai ales in perioada cand m-am tras pe la casa mea si am lucrat alaturi de el in gradina casei, am observat un lucru surprinzator. Grija lui pentru samanta pe care o pune una cate una la germinat, pentru plantuta care creste, pe care o repica una cate una in rasadnita, pe care o mangaie zi de zi cu privirea, grija pentru combaterea bolilor la care aceasta este supusa, ca orice lucru viu, nu ma mai uimeste. Insa odata ce planta a produs si ajungem la momentul recoltarii, ceva se intampla. Nu mai este interesat de ultima etapa, cea in care se valorifica rodul muncii. Ca si cum acest element de tip capitalist – vanzarea produsului - contravine firii sale, esentei sale de taran. Ca si cum ar fi obosit dupa lunga lupta de a ridica plantuta firava din samanta, nu mai poate continua si altcineva trebuie sa obtina profitul de pe urma muncii sale. Probabil ca aceasta ultima inadaptare a facut sa nu aibe un succes deosebit, ca alti colegi de ai sai. Pe de alta parte eu sunt un adevarat epigon, legatura mea cu pamantul s-a destructurat pe masura ce aceea cu cartea s-a consolidat. Cititul, in perioada copilariei in primul rand, a invins de departe dragostea fata de munca pamantului. Bineinteles ca bunicii ma chemau sa ii ajut, mai ales la fan, la culesul prunelor, al porumbului. O faceam cu placere uneori, altadata, mai ales la culesul prunelor, imi venea extrem de greu. De altfel nu stiu cine ar putea gasi o placere in a sta ore in sir aplecat sau in genunchi ca sa adune maruntele prune. Dar asta a facut posibil sa fiu asteptat, liceean fiind, de catre taica, in beci, cu o spanzurata din rodul muncii noastre comune! Iar cuvintele sale ma urmaresc pana azi - ,,Sa mai treci, taica, pe la mine, atata cat oi mai fi si eu pe-aci.’’
      Acum, bunicii s-au dus de mult, dar cand vine primavara,  simt cum ceva se insufleteste in mine, ceva ma cheama afara, ma face sa-mi doresc sa pun mana pe uneltele celor din care am iesit. Cred ca e o farama din esenta taranului care s-a pastrat in mine undeva adanc, peste straturile pe care le-a adaugat in timp educatia si comoditatea. Cand ies in gradina mea si vad tot ceea ce am cultivat cu tatal meu, pomii pe care i-am sadit,  lacurile si padurea, un sentiment de plenitudine ma cuprinde, il accept si ma bucur de el. Acestea sunt radacinile adanci ale lui Catalin, radacini care l-au tinut in Priseaca si nu la oras, in Priseaca si nu in alta tara, alaturi de fratele englez ori de cumnata sa, nemtoaica. Pentru sentimentul ce se trezeste in mine odata pe an cand vad cum verdele crud al padurii de primavara coboara in valuri peste mine, cand mirosul reavan al pamantului proaspat arat isi cere semintele, cand floarea de salcam ma imbie cu mireasma ei, cand primele capsuni mi se topesc in suflet, nu am plecat. Am ales sa incerc sa fiu fericit aici.