Totalul afișărilor de pagină

duminică, 22 decembrie 2013

Amintiri din 22 decembrie 1989

      Acum  24 de ani eram un copil de clasa a VII-a dintr-un sat argesean aruncat peste Raul Doamnei. Nu-mi amintesc daca eram deja in vacanta, dar stiu sigur ca era o zi de vineri neasteptat de calda, cu un soare primavaratic, dar care nu ma facea totusi sa ies din casa. Cred ca in jurul orei 1 a trecut verisoara mea pe la mine si mi-a  zis, agitata, ca a fugit Ceausescu. Am dat drumul la televizor, pana atunci n-as fi avut de ce, fiindca in timpul zilei nu era emisie. Si dintr-o data am ,,intrat’’ in revolutie si nu m-am mai dezlipit de televizor. Intelegeam ca urmeaza o mare schimbare, dar nu ma gandeam ca viitorul meu si al tuturor celor pe care ii cunosteam o sa fie cu totul altul decat daca am fi urmat linia de pana atunci. Ma bucuram, urmaream revolutia in direct cu o stare de emotie, dar si de perplexitate care cred ca era caracteristica multor adulti. Fusesem pana atunci ferit de multe dintre neajunsurile vietii in epoca de aur: caldura nu ne lipsea fiindca locuiam la tara, hrana de asemenea, hainele nu erau o problema caci parintii se descurcau. Dar, cumva, probabil sub influenta parintilor, am simtit ca unui om ii trebuie mai mult ca sa fie implinit si de aici si marea mea bucurie pentru ca, odata cu fuga dictatorului, va urma o schimbare totala care ne va duce catre o viata incomparabil mai buna.
      Au trecut atatia ani si bineinteles ca multe sperante s-au sfaramat si inima mea sensibila de copil de atunci e azi de nerecunoscut. Dar sa regret acea schimbare din decembrie 1989 cum zic unele sondaje ca ar face-o circa 40-45% dintre romani?!  Sa scuip pe sangele curajosilor si inocentilor de pe strazile Romaniei zdrobiti de ultima zvancnire a cozii fiarei? Sa le spun ca au murit in zadar? Asta nu pot s-o fac. Ei au murit pentru mine si pentru tine fiindca au iesit in strada la capatul rabdarii. Si libertatea pe care o strigau nu era de loc un cuvant atat de lipsit de continut ca azi. Dar azi asa de multi il minimalizeaza considerand ca umplerea burtii este pe primul plan!
   Pe viitoarea mea sotie revolutia a prins-o la coada la carne, unde a asteptat cateva ore sa primeasca de la magazin cota de 4 kg de carne. Cand s-a intors acasa mama ei statea in pragul usii cu matura in mana de minute bune, se uita la televizor si plangea. Toata noaptea nu au dormit urmarind cu ingrijorare, cu teama, cu bucurie, evenimentele in succesiunea lor nebuneasca de chipuri si imagini.
   Pentru prietenul meu Ovidiu revolutia a fost o lectie dura si cruda de supravietuire si teroare. Era militar in termen de cateva luni si a fost trimis impreuna cu unitatea lui sa apere aeroportul Otopeni. In noaptea aceea si-au sapat adaposturi si au ramas inghetati de frig si frica in pamant in timp ce gloantele sosite de nicaieri le treceau pe la urechi. Haosul si senzatia ca poate muri oricand, ca viata lui nu valoreaza nimic, ca sunt cu totii lasati de izbeliste si se poate intampla orice l-au insotit in cea mai lunga noapte a vietii sale.
     Pe o buna prietena a noastra evenimentele din 22 decembrie au ajuns-o in orasul Targoviste, unde lucra la o centrala termica. In timp ce in oras se tragea si tot felul de zvonuri anuntau morti si raniti, ea s-a prezentat la lucru si a urmarit cu incordare si teama usa pe care trebuia sa o apere. Ce ar fi putut face daca un terorist inarmat ar fi intrat cu forta ca sa saboteze centrala? Din pacate multe alte ganduri mai negre nu-i dadeau pace. Mama sa plecase cu o zi inainte in Bucuresti cu mere de la ferma si nu se mai intorcea. Au trecut cinci zile si nu mai stiau nimic de dansa, iar cele mai gerele banuieli pareau ca se vor adeveri. Din fericire insa povestea aceasta n-a avut un final dramatic: mama a aparut si a povestit cum a ajuns in mijlocul suvoiului populatiei iesite pe strazi, cum le-a impartit oamenilor mere si, apoi, s-a ascuns la o cunostinta cinci zile pana a considerat ca se poate intoarce in siguranta acasa.

    Ioana, fata prietenei noastre, avea doar zece luni la revolutie si, fara sa stie, poate ca i-a salvat viata tatalui sau. Pentru ca acesta ar fi vrut sa plece in Bucuresti si sa se alature celorlalti oameni din strada. Dar Ioana, fiindca exista, l-a impiedicat sa isi riste viata. Probabil ca Dumnezeu avea alte planuri cu tatal sau.

duminică, 29 septembrie 2013

Despre suferinta si demnitate cu doamna Elena Ion, sora fratilor Toma si Petre Arnautoiu, partizanii de la Nucsoara


     Doamna Elena a trait ani si ani marcata de dragostea pentru fratii sai pe de o parte si responsabilitatea fata de familia sa, fata de sot si fiu. Undeva prin anii 1946-1947 sotul sau l-a sfatuit pe Toma, fostul sau elev si actual cumnat, sa renunte la visul de a mai imbraca vreodata haina militara, sa inteleaga ca noul regim va fi unul de durata si sa incerce sa accepte aceasta pentru a-si putea  gasi o alta cale in viata, chiar mergand la o alta facultate.  Raspunsul lui Toma, extrem de dur, a dus imediat la ruptura definitiva intre cei doi cumnati:,, Ca profesor te respect, te respect fiindca imi esti cumnat, dar cine gandeste ca dumneata merita un glont!’’De atunci Toma nu a mai calcat in casa familiei Ion din Campulung, iar sora sa Elena nu i-a mai vorbit sotului despre el si niciodata nu i-a spus ceva care ar fi putut sa il puna in pericol. A incercat sa il protejeze, sa isi protejeze familia, reusind doar in masura in care sotul si copilul nu au fost arestati si ei. Nu a putut insa sa prevada ca ura regimului il va arunca pe sotul sau din functia de profesor direct la munca de jos ca salahor in constructii, ca baiatul sau va fi trimis in Dobrogea intr-o colonie de munca pentru copiii detinutilor politici si, chiar daca termina liceul printre primii, la facultate va ajunge abea dupa zece ani.

     Ultima oara cand a vorbit cu mama sa la Pitesti pe cand se gaseau in ancheta, aceasta a rugat-o cu lacrimi in ochi sa nu ii blesteme pe frati, sa nu ii blesteme fiindca din cauza lor este in inchisoare. Mult mai tarziu, dupa ce a fost eliberata si astepta sa vina acasa si mama sa, a aflat cumplita veste ca s-a prapadit la inchisoarea Miercurea Ciuc spunand mereu ,,Copiii mei, copiii mei…’’ Mai avea trei zile pana sa fie eliberata…ce tragedie… Ultima sa speranta s-a indreptat atunci spre tatal sau, batranul invatator, arestat  fiindca nu si-a denuntat fiii, fiindca nu a mers la organele de stat sa ii arunce in moarte pe cei din sangele si din sufletul sau.  Cum poti cere unui parinte sa faca asa ceva? Ce regim poate impune ca tatal sa-l duca la moarte pe cel pe care l-a vegheat, l-a sprijinit cand a cazut facand primii pasi, i-a calauzit primele cuvinte si l-a invatat sa fie om? Ultima oara fiica isi auzise tatal in inchisoarea Pitesti in 1958 pe cand erau cu totii anchetati, dupa prinderea fratilor ei. I-a fost dat sa auda strigatele sale pe cand era torturat, cererea sa repetata de a fi impuscat ca sa scape de batai ! Iar dupa patru ani, ca tragedia sa fie completa, afla ca si tatal s-a prapadit la putina vreme dupa mama sa, la inchisoarea Botosani. Toata viata a trait cu aceasta dubla pierdere in suflet si, desi se spune ca timpul aplaneaza si vindeca ranile, nu asta am simtit in vorbele doamnei Elena la 95 de ani. Toata discutia, de fapt mai mult un monolog s-a invartit in jurul acestei nedreptati cumplite. M-am intrebat mai apoi cum a putut crestina din ea sa se impece cu Dumnezeu si sa accepte ca, ajunsi atat de aproape de liman, parintii ei s-au stins cu cateva zile sau luni inainte de a-i putea reintalni. Dupa 1989 dorul de parinti au condus-o spre locurile unde acestia au murit, fara a gasi, bineinteles, vreun mormant la care sa aprinda o lumanare. Ne spunea, cu lacrimi in ochi, cat ii e de dor de ai ei si cum rostul ei pe pamant s-a incheiat si vrea sa ajunga langa ei. E dureros sa vezi un om atat de bun, de ,,normal’’, facut  din principii si valori atat de rare astazi, un om care ar trebui sa ne slujeasca drept model,  cum vrea sa nu mai fie…

     Cand am intrebat-o pe doamna Elena daca imi da voie sa filmez cateva minute a ramas putin descumpanita si apoi mi-a zis ca o pot face, dar m-a atentionat ca tot ce a avut de spus a fost spus, poate chiar prea mult, inclusiv la o televiziune locala timp de mai bine de doua ore. Am vrut insa sa o pastrez si altfel decat prin intermediul amintirii ce se va estompa in timp si va pierde din emotie. 



       A continuat sa ne  povesteasca despre caracterul duplicitar al oamenilor, despre unii asa zisi prieteni care veneau in vizita la ei, se bucurau de bucatele oferite de gazde, de bautura pusa pe masa, discutau asa cum se face intre prieteni, iar apoi, plecand, se gandeau cum sa traga un folos de pe urma lor. Asa a ajuns sa afle cum un asa-zis prieten, coleg cu sotul sau, a mers din proprie initiativa la securitate si a cerut sa fie impuscati amandoi ,,banditii’’ care ii favorizeaza pe hotii din munti…

     In 1950 doamna Elena a fost arestata si internata intr-un lagar de munca fara sa fie judecata. Socul a fost mare, desi se astepta sa se intample asta, avand in vedere ca si parintii sai erau la inchisoare. A fost tinuta doi ani in detentie, timp in care securitatea a sperat ca fratii ei vor face vreo greseala sau chiar se vor preda. Atunci, in lagar, fara sa stie cat va mai fi tinuta, a trecut printr-un moment foarte dificil. Sotul sau si baiatul au putut sa o viziteze, dar tot timpul copilul a plans si nu a reusit sa scoata nici un cuvant de la el. Aceasta stare i s-a transmis si a cazut intr-o mare disperare, gandindu-se mult la copil, la soarta lui si a familiei sale. Tarziu, a adormit  si a avut un vis dramatic: se facea ca langa fereastra celulei era un voal mare dupa care se zarea silueta unei femei, iar acea femeie i-a vorbit cerandu-i sa nu mai planga dupa copilul ei, sa nu mai fie atat de ingrijorata de soarta lui, fiindca de acum inainte ea o sa aiba grija tot timpul de el. Cand doamna Elena s-a trezit intreaga sa fiinta era patrunsa de o liniste deosebita, intelegand ca Maica Domnului a vizitat-o in somn si ca ii va ocroti familia. De atunci detentia a putut-o suporta mai usor.

      Cuvintele nu pot pot spune insa povestea atat de bine ca marturia doamnei Elena:










     

miercuri, 28 august 2013

Un raspuns grabit la o tema serioasa a doamnei Ana Blandiana

Vă rugăm să comentaţi raportul dintre libertate, reziduurile comuniste din societatea românească de azi şi corupţie. Cum credeţi că trebuie prezentat elevilor acest flagel, suportat sub diverse forme de istoria noastră?
Tema propusa nouă astăzi, profesorilor de istorie, este deosebit de complexa si necesita pe lângă folosirea instrumentului specific de cercetare si utilizarea unor argumente din aria științelor sociale.Voi încerca sa tratez in primul rând din punct de vedere istoric aceasta provocare lansată de către organizatorii concursului si voi ajunge si in prezent, unde in școala româneasca, ca de altfel in întreaga societate, corupția si reziduurile comuniste s-au insinuat si ne cuprind ca o plaga ale cărei aderenţe nu știm încă de s-au transformat sau nu in metastaze.
Ca sa vorbesc despre racilele comunismului care infectează încă societatea noastră ar trebui în primul rând sa le identific. Din păcate nu este greu sa o fac fiindcă le întâlnesc la tot pasul, atunci când deschid televizorul, când citesc un ziar, când navighez pe internet, când merg pe strada. Le sesizez fără sa le acord o prea mare importanta, fiindu-mi atât de familiare, într-o atitudine a vreunui coleg, intr-o discuție cu funcționara de la un ghișeu oarecare  sau cu vânzătoarea din colţ, într-un zâmbet complice al celui ce mi-a reparat mașina si mi-a făcut o mica reducere de care nu trebuie sa afle patronul si, de ce nu, într-un rar moment de autoanaliza a propriilor acțiuni. Să le enumeram – lipsa de demnitate, de coloana vertebrală, minciuna, lingușirea, viclenia rudimentara, umilința nejustificata, mica ,,atenţie’’ sau trecând la extreme – tupeu nesimțit, lipsa de respect, lipsa oricărui reper moral, credința ca totul ni se cuvine, cameleonism si flexibilitatea extrema pe orice palier a opiniilor si concepțiilor. La acestea trebuie adăugate coruptia, mita, peșcheșul, bacşişul, ciubucul – cuvinte atât de cunoscute si banale pentru noi românii.  S-ar mai putea spune atâtea vorbe de duh sau proverbe care ne colorează o imagine pestriţă şi grotească a felului de a acționa si a gândi al românului – ,,ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim,’’ ,,decât repede si bine, mai bine incet si prost,’’ ,,nene, eu ti-o fac, dar nu te ţine,’’  ,,cine-i harnic si muncește, ori e prost, ori  nu gândește ‚’’ ,,hotul prins, negustor cinstit’’ si altele.
            Dar care este originea acestor trăsături si practici?
             Daca as fi naționalist as folosi imediat mult prea uzitatul cliseu – ,,pai noi de doua mii de ani stam in calea tuturor năvălitorilor, românii au fost o stavila contra migratorilor si la adapostul ridicat de săbiile noastre  si-au construit civilizațiile apusene catedralele, castelele si universitatile!’’ Poate un sâmbure de adevăr ar fi si aici si ma gândesc in primul rând la asezarea geografica care a facut ca sa nu putem fi ocoliți de populațiile ce-si doreau sa ajungă in centrul sau vestul Europei. Ma îndoiesc insa ca tăranii români si-au apărat familiile si gospodăriile cu gândul ca, odată trecuți de ei, dușmanii vor avea cale deschisa spre a invada Apusul. Cel mult de aceasta idee s-au folosit unii domnitori precum Ştefan cel Mare care cerea grabnic ajutor dupa victoria de la Vaslui, pentru ca  ,,…daca aceasta poarta a crestinatatii care este tara noastră va fi pierduta,  - Dumnezeu sa ne ferească de aşa ceva – atunci toata creștinătatea va fi in mare pericol.’’
             Neîndoielnic, românul, fie el munten, moldovean sau transilvănean a avut de suferit mult si a fost tot timpul pregătit de bejanie, iar aceasta a contribuit la constituirea unor anumite trasaturi ale personalității individuale şi colective. Despre acestea ne vorbesc cronicarii si ceva mai târziu, la începutul secolul al XVIII-lea, marele carturar Dimitrie Cantemir. In cunoscuta sa lucrare ,,Descrierea Moldovei’’ domnitorul nu se sfiește sa critice si năravurile moldoveanului. Daca dragostea pentru patrie il îndeamna pe autor sa laude neamul din care face parte, atunci dragostea de adevar il impiedica sa laude ceea ce ar trebui de fapt sa critice si osândească. Si intr-adevar nu se da in laturi deloc sa scrie despre ceea ce crede ca este o trasatura importanta - in conceptia sa ,,trufia si semetia sunt muma si sora lor.’’ Iata niste caracteristici care, nu prea vrednice de pomenit in vechime, cred ca ne-ar fi de mare ajutor astazi cand multi s-au obisnuit sa umble doar in genunchi! Cele mai importante calitati ale moldoveanului sunt considereate a fi credinta cea adevarata si ospeția, care într-adevar par a se fi transmis prin timp puțin alterate pana in zilele noastre. Dimitrie Cantemir nu uita sa faca o normala caracterizare a poporului in functie de starea sociala. Astfel, printre boierii de neam înalt se găseau adesea oameni ,, plini de trufie, semeți, îndărătnici’’ si in masura in care vreunul era si bun, aceasta venea din firea naturii sale fara sa se fi intervenit cu vreun ajutor sau învatatura dinafara. Despre ţărani domnitorul are o parere asemănătoare cu  poziția marii boierimi ce îi privea cu dispreț  fiindca ar fi saraci din cauza lenei, nu si a lăcomiei celor care le exploatau munca. ,,La munca sunt lenesi si trandavi, seamana putin, si totusi culeg mult’’. Dimitrie Cantemir considera ca acestia ar fi cei mai nenoriciti de pe pamant daca ,,belșugul pământului nu i-ar scoate din saracie aproape fara voia lor.’’
            Moldovenii in general sunt descriși ca fiind îndrăzneți si mândri, nu se lasa călcați in picioare si pentru onoarea lor sunt pregătiți oricând sa puna mâna pe sabie. La fel de repede pun insa capat certurilor, iar taranii rar trec de la vorbe la fapte, iar cand o fac, ,,astupa gura semeața a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta si cu pumnii.’’Carturarul face si o scurta analiza a deosebirilor intre moldovenii din diverse regiuni, din care reiese ca, iubitori de libertate si nesupusi sunt mai ales cei din zona Campulungului. Ei nu accepta sa li se puna taxe noi, nu se tocmesc si se răzvrătesc sau fug in munte cand le sunt incalcate drepturile din strabuni. Cei mai viteji sunt cei din zona Tigheciului, învecinați cu tatarii, mai toti calareti destoinici si veterani ai deselor confruntari cu asiaticii.
              Instaurarea domniilor fanariote a creat o falie in Tarile Romane intre trecutul mai mult sau mai putin glorios si obedienta aproape totala din acele timpuri. Mai bine de o suta de ani in care generații de români s-au ghidat dupa vorba veche ca sabia nu taie capul plecat si au incovoiat grumazul in fata stăpânirii straine pana la limita cea mai de jos a rabdarii. Se considera îndeobște ca aceste domnii au alterat profund nu doar relațiile sociale si economice, ci si caracterul populației, mentalitatea sa, orientalizând intr-o mare măsura pe muntenii si modovenii semeti pana atunci. Corupția a ajuns la un nivel neegalat , a fost instituționalizata practic din momentul in care fiecare funcție în stat  isi avea pretul ei bine stabilit. Din pacate lesne putem vedea o asemănare cu prezentul nostru in care mercurialele nu sunt oficiale, insa toata lumea pare ca stie de ele si discuta despre preturi, persoane, avantaje si dezavantaje cu o fervoare demna de o cauza mai buna.
Aproape pe tot parcursul secolului XVIII cultura românească a fost supusă unui extraordinar proces de grecizare. Unii contemporani menţionau că pe teritoriul fostei Dacii înflorea în acele timpuri o nouă Eladă. Limba folosită curent de către boierii pământeni excela prin grecisme. Aceştia au preluat de la fanarioţi nu numai portul şi gusturile, dar şi modul lor  de viaţă, astfel ca a trăi în trîndăvie şi desfătări a devenit un adevărat „modus vivendi” pentru elita politică din Principate. Deoarece au stăpânit indelungat Principatele si Balcanii, fanarioții au reușit sa infesteze comportamentul elitelor politice naționale ale tarilor pe care le parazitau. Vechea elita conducatoare romaneasca reprezentata de familiile boieresti a fost iremediabil afectata, valorile sale etico-traditionale de tip autentic românesc bazate pe Legea Pamantului si Dreptul Cutumiar țărănesc fiind, la randul lor, modificate si influențate de principii străine fiintei românești. Se inventeaza dari si taxe incredibile, care sfideaza atat ridicolul cat si simtul realitatii. Romanilor li se cereau taxe pe numarul de copii, pe hainele de pe trup, pe dreptul de a purta palarie sau caciula, chiar si pe fumul de pe horn sau numarul de usi si ferestre pe care il avea casa… Sadismul celor care storceau aceste taxe întrece orice inchipuire -  atat barbatii cat si femeile, plus copiii, erau inchisi in incaperi si inecati cu fum iute de ardei si gunoi, fara apa si mâncare. Erau biciuiți ca pe niste animale, erau legați si bătuți la tălpi pana unii dintre ei deveneau infirmi. Acestor abuzuri românii le-au răspuns prin fuga in codru si organizarea in frății de arme al căror scop era pedepsirea si atacarea familiilor fanariote. Asa s-a născut pe meleagurile noastre haiducia. De teama renumelui de nesupuși luptatori, fanarioții interzic portul armelor. 6-7 generații de valahi nu au mai continuat tradiția militara, cu excepția haiducilor care ne-au mai salvat din onoarea de popor viteaz pe care o aveam in trecut.
Vechea boierime româneasca a trebuit sa se adapteze noii situații pentru a supraviețui, iar aceasta s-a făcut prin acceptarea valorilor sau asa ziselor valori ale elementului dominant grecesc. Sub influenţa bizantina sufletul si mintea romanilor începe sa se cultive, sa se rafineze, astfel ca in spiritul boierilor români trece ceva din cel al grecilor. Fondul românilor a fost repede atras si influentat de greci, care aduceau si o cultura superioara, istoricul francez Bellesort spunand ca ,, Sângele cam greoi al românului curse mai usor in vinele sale când se amesteca cu sange grec. […] un spirit mai fin, o judecata mai mlădioasa, o curiozitate mai ingenioasa, poate si gustul intrigii si al dibacelor trageri pe sfoara…Se vede câteodată alunecând un surâs grec chiar pe buzele care blestema pe fanarioți. Si daca caracterul român imi pare încă prea anevoie de definit, cauza o bănuiesc in prețioasa sa complexitate…delicatețea elenica rafinează adesea liniile si contururile sale’’. Din păcate aceasta cizelare a elitelor autohtone a dus la o înstrăinare tot mai evidenta de poporul de rând. Acesta nu si-a însușit limba greaca, ceea ce, pe de alta parte, l-a lăsat neatins de unele dintre relele trăsături sufletești ale fanarioților. Atmosfera morala creata decenii de-a rândul sub dominația străina era caracterizata de corupție, tărăgănare in afaceri, nepăsare, egoism, lenevia spiritului si trandavia corpului, pasivitate si resemnare, credința in destin, noroc, providență. Multe din calitatile anterioare, precum vitejia disprețuitoare de moarte, voința tenace, mintea agera, deschisa si vioaie au dispărut ori s-au estompat la nivelul elitelor autohtone care s-au lasat seduse de mentalitățile si obiceiurile domnitorilor si protipendadei grecești. In ceea ce privește populația de rând, tarele boierului si mai ales asuprirea extrema au condus la o decădere accentuata a moralei ţăranului roman. Acesta ajunge in perioada fanariota la o nepăsare totala si lipsa de grija pentru ziua de maine, lipsa de voința si de încredere in forțele proprii, resemnare si fatalism. Doar credința puternica nu i-a fost zdruncinata romanului, ideea nemuririi sufletului si nădejdea intr-o viata viitoare amestecându-se atat de mult in actele cotidiene ale vietii incat ajungi sa te intrebi daca tot ceea ce făceau ţăranii era pentru a fi folosit aici sau in vederea vieții de dincolo.
Dupa scuturarea dominației fanariote românii au pasit in secolul națiunilor incercand sa se disocieze prin intermediul tinerimii de tot ceea ce le amintea de trecut. Influenta ideilor revolutiei franceze este de necontestat, s-a incercat o reorientare spre Apus concomitent cu abandonarea spiritului oriental. Limba franceza a pătruns in fiecare conac boieresc si odata cu ea si moda, concepțiile si mentalitatea de sorginte franceza. Tineri entuziaști au studiat in vest si au visat la o revoluție glorioasa care sa transforme din temelii Principatele. Un Kogălniceanu, Bălcescu, Golescu, Rosetti, Brătianu, iata cine a condus cu vorba si fapta poporul in anul 1848 sperând intr-o schimbare politica, economica, sociala, dar si intr-una a gândirii, a mentalului colectiv. Dupa cum bine cunoaştem atat din repetatele experiențe istorice, mai mult sau mai putin reușite, cat si din cele personale, daca o instituție, o lege se mai poate schimba, se mai poate copia de la o națiune superioara, mentalitatea, un anumit tip de gândire, cu mare greutate pot fi remodelate.
Dupa romanticii pașoptiști o noua generatie, cea a junimiștilor in care s-au regăsit majoritatea scriitorilor români, a incercat sa redescopere vechile valori si virtuți ale națiunii si sa le opuna cat mai sistematic noilor tendințe reprezentate de ceea ce Titu Maiorescu numea ,,forma fara fond’’. Mihai Eminescu in articolele sale de la Timpul surprinde foarte bine tendințele ultimelor decenii si intra in polemica cu înaintașii sai si chiar cu cei care l-au sprijinit in activitatea lui. El acuza națiunea româneasca ca de la 1848 si pana in vremea sa  nu s-a preocupat decat sa se desprinda de traditie si sa adopta prea usor obiceiurile occidentale.
Națiunea romana preia ”pe o scara tot atat de inalta, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaționale in viata politica si intelectuala, in limba, in moravuri, in tot.’’
          Libertatea individului este prost înțeleasa si se transforma in ,,libertate fara margini” pentru toate ,,necurățeniile ce s-ar scurge din cele 4 colturi ale lumii in Romania’’
         Cele doua mari deziderate - ”fraternitate si egalitate intre om si om” si ,,republici mari si mici” sunt greșit percepute si înlocuite la noi cu “șiretenia, vicleșugul si cinismul”.
Munca si cultura sunt considerate factori de civilizație ai statului român. Munca era făcuta mai ales de țărănime, insa pentru ca aceasta sa devina o forța reala in stat era necesara ridicarea nivelului ei cultural. Crezul lui Eminescu este bine sintetizat in aceste cuvinte - ,,Cestiunea de căpătai pentru istoria si continuitatea de dezvoltare a acestei tari este ca elementul romanesc sa rămie cel determinat, ca el sa dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste si generoase, bunul lui simt, c-un cuvânt geniul lui sa rămie si pe viitor norma de dezvoltare a ţării si sa pătrundă pururea aceasta dezvoltare.’’ O pozitie mult mai tăioasă exprima cam in aceeași perioada avocatul si omul politic Grigore Paucescu, care considera ca de o jumătate de secol românii se lupta sa distrugă toate credințele si se zbat intr-o grava stare de anarhie morala, caracterizata de depravarea moravurilor, necredința si neaplicarea legilor -,,Suntem o minune pe lume, suntem un popor fara moravuri, fara religie si fara lege.[…] Si am ajuns într-adevăr sa nu ne temem de nimic, sa nu credem in nimic si n-avem decât o ținta cum sa ne îmbogățim mai mult si sa trăim mai bine.’’ Aceasta poziție tranșanta exprimata acum mai bine de un veac este atât de actuala astăzi incat parca a fost emisă de câteva minute la vreuna dintre minunatele noastre emisiuni educative unde de-atâtea ori se spun fraze pompoase si pretențioase in care însa nu crede nimeni, de la invitat, gazda spilcuită până la ultimul cameraman semiadormit. Din păcate aceasta judecata s-a dovedit aproape de adevăr atunci si nu si-a pierdut nici azi întelesul. Poate cineva ar putea sa-mi reproșeze, atrăgându-mi atentia cu vreun ultim sondaj in care credința in Dumnezeu a fost semnalata la 87% dintre români. Păcat însă ca oamenii sunt atât de grijulii cu imaginea lor atunci când răspund diverselor chestionare, disimulându-si uneori atât de bine propriile convingeri si păreri incat nici ei nu mai știu bine daca spun sau nu adevărul.
Constantin Radulescu-Motru, importanta personalitate culturala, cercetător avizat al psihologiei poporului roman, face niște observații remarcabile, universal valabile in orice timp; el susține ca nicăieri nu este mai multa agitație si mai putina munca disciplinata decât la români, fapt care s-ar datora caracteristicile sufletului românului ramase de la strămoșii păstori si agricultori primitivi. De altfel, ,,de aceea suntem capabili de orice virtute, întrucât pentru ea nu ni se cere o persistenta prea îndelungata.’’O trăsătura fundamentala a caracterului românesc ar fi acest efort susținut pe o scurta perioada de timp. Când munca, oricare ar fi ea, se prelungește însă, românul obosește fiindca e constrâns la o prea riguroasa disciplina. Lui ii place ritmul de munca neregulat, munca grea, dar scurta, urmata de pauze de relaxare si sărbătoare, caracteristice omului primitiv. Observația aceasta o face Radulescu – Motru cu privire la lucrul la ţară - ,, Românul dă iureș la munca întocmai ca la război. Cu zorul el face minuni.’’
O părere asemănătoare  întâlnim un secol mai târziu la Jonathan Scheele, fostul ambasador al UE în România. Intr-un interviu dat unui jurnalist, la întrebarea ce ii place cel mai mult la români a răspuns ,, Căldura şi ospitalitatea lor.  Românii ştiu să petreacă.  Şi capacitatea lor de a face, chiar dacă în ultimul moment, ce au promis că vor face.’’ Iar la inevitabila chestionare in legătura cu ce ii displace la români, a spus ,,Tendinţa lor de a face totul în ultimul moment - şi nu întotdeauna în totalitate. Cum puteţi vedea, am dobândit obiceiul românesc de a mă contrazice, care e un bun exemplu al complexităţii ţării.  Mi se pare, de asemenea, regretabilă lipsa de încredere a românilor în capacitatea lor şi a ţării de a se comporta corect.’’ Deci nimic nou sub soare.
Perioada interbelica va rămâne in istoria noastră drept cea mai fecunda din atâtea puncte de vedere, o perioada a înfloririi si a coacerii fructului. Din păcate culesul roadelor a ramas in seama unei noi societati care a ales sa distruga rezultatul unor acumulari febrile, entuziaste, valoroase si uneori fanatice. Vârfurile generatiei interbelice si-au asumat si rolul de modele, rolul educativ, de așezare a naţiei pe o pozitie superioara pe care considerau ca aceasta o merita. Mai intai naționaliștii, fie un Iorga ce isi continua prodigioasa activitate, apoi un Codreanu, un Nichifor Crainic au încercat sa ofere o alta alternativa românului. In primii ei ani, intre 1927-1933, cei din asa numita generatie Criterion au desfășurat o activitate culturala remarcabila, căutând in acelasi timp si identificarea celor mai potrivite direcții de dezvoltare pentru tara. Din păcate presiunea politica si ideologica era prea puternica sau poate prea seducatoare, făcând ca, începând cu 1933 intelectualii români sa se despartă pentru totdeauna, mergând, asa cum spunea Ionel Jianu in 1990 pe căi diferite - extrema dreapta spre Legiune - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Alexandru Christian Tell, Marietta Sadova si altii,  o dreapta naționalista, care n-a mers pana la extrema dreapta, dar care a adoptat opțiunile lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Noica, un centru in care se regasea Mihail Sebastian, Petre Comarnescu,  Ionel Jianu si o extrema stânga, cu Belu Zilber, Alexandru Sahia, Nicolae Cristea etc. Aceștia formează nucleul care ar fi trebuit sa dea o cultura mare, o tara puternica si respectata, o noua societate; nu a fost însa nici locul, nici timpul pentru ei, rasfirati in patru zari si in patruzeci de închisori comuniste, rămânând in urma lor amara intrebare – ce s-ar fi întâmplat daca acest grup si mulți altii din jurul lor ar fi condus Romania după al doilea război mondial? Inca o ocazie pierduta așezata pe raftul ocaziilor pierdute. Ori cum spunea Petre Tuţea -,, Generatia mea a debutat în euforia realizării României Mari si a murit în închisorile comuniste.’’
Aş putea spune exagerând puţin că această generaţie a creat şi a murit între cele două extreme reprezentate de pesimismul cumplit al lui Emil Cioran si dragostea nețărmurită si sacrificiul lui Petre Ţuţea. Daca primul, la 24 de ani striga cu obidă că trecutul României nu îl flatează deloc si nici de strămoșii sai, care au putut dormi atat de mult timp in aşteptarea libertăţii nu este prea mândru, Petre Tutea isi declara iubirea necondiționata fata de naţia română: ,,Am făcut o mărturisire într-o curte cu șase sute de inși, în închisoarea de la Aiud. Fraților, am zis, daca murim toti aici, în haine vărgate si în lanțuri, nu noi facem cinste poporului român ca murim pentru el, ci el ne face onoarea sa murim pentru el!’’ Intre aceste vârfuri, prieteni despărţiţi de un regim totalitar, au evoluat toţi ceilalţi şi şi-au urmat cu stoicism destinul în exil unii, în gulagul comunist alţii, mult mai numeroşi decât primii.
Comunismul a mutilat profund  caracterul românului. In tot timpul  a existat o opinie potrivit căreia ,,altădată era mai bine’’ sau ,, pe vremea mea altfel era…’’. Este o afirmație subiectiva si omeneasca, pana la urma absolut normala. Daca mulți dintre noi privim perioada interbelica drept una de renaștere economica si culturala, un timp al ridicării unei generații de intelectuali de o deosebita calitate, bineînțeles ca uitam sa ne referim si la aspectele negative ale acesteia, la apariția terorismului politic, la marile afaceri de corupție, la marea criza economica, la activitatea nefasta a camarilei regale si fărâmițarea sistemului politic democratic. Cu siguranța ca putini dintre cei ce au trăit acele vremuri s-au gândit ca parcurg o perioada de gratie, cum ne place noua azi sa credem. In schimb percepția asupra comunismului a suferit ceva mutații. Astfel, in primii ani dupa 1989  majoritatea covârșitoare a populației a fost mulțumita si chiar fericita ca a scăpat de regimul dictatorial, pentru ca, pe măsura ce nemulțumirile legate de neîmplinirea așteptărilor  pentru realizarea unui trai mai bun s-au acumulat, sa se producă o răsturnare spectaculoasa. In ultimii zece, poate 15 ani, mai bine de jumătate dintre cei ce au fost activi pe piața muncii înainte de 1989 au început sa regrete regimul ceaușist. Personal cred ca este vorba de un lucru extrem de grav, cu atât mai mult cu cat tinerii primesc nemulțumirea, obida bunicilor si a părinţilor cu convingerea ca, totusi  ,,atunci a fost mai bine, oamenii se descurcau altfel, nu ajungeau chiar sa moara de foame ca azi’’. Observ la majoritatea elevilor la lecțiile pe care le parcurgem acest tip de gândire datorat exclusiv influenţei familiale. Si cred ca reflexele acestei atitudini moștenite trebuie căutate in laborioasa activitate de distrugere a vechii societăţi sub toate aspectele ei pentru a fi inlocuită cu cea noua, comunista, proces început imediat dupa al doilea război mondial si continuat, cu tot mai aberante experimente timp de aproape 5 decenii. Lovindu-se in proprietatea privata, in primul rând prin aplicarea programului de colectivizare, se produc la nivelul mentalului mutații semnificative. Tăranul, fie ca a deținut câteva hectare sau doar câteva prăjini de pământ, a fost profund legat de aceasta străveche îndeletnicire a cultivării propriului ogor care i-a eșalonat actele vieții, comportamentul si ritmul de munca. Posesia pământului era rostul cel mai de seama al vieții sale. Ruptura profunda l-a făcut, pe de o parte sa abandoneze definitiv vechiul mod de viața căutându-si o alta menire spre orase, iar pe de alta, cei care au rămas angajați in sistemul colectiv, s-au adaptat cum au putut mai bine. Bineînțeles ca inadaptații, alături de elitele vechiului regim au luat calea gulagului comunist. Sau au luptat cu arma in mână in munţi vânaţi ca nişte fiare sălbatice. Dar liberi au fost şi au putut spune precum  partizanul Toma Arnăuţoiu - ,,Eu sunt metal rămas / Din lumi ce crima le-a făcut cenuşă/ Eu sunt ecoul veşnic sănătos/ Din lumi, din lumi apuse.’’
   In timp, mai ales in perioada ceaușistă, s-au dezvoltat la cei din sistemul agricol colectiv niște caracteristici asemănătoare cu cele ale țăranilor aserviți din perioada medievala. Statul văzut ca hoţul suprem, trebuia furat , nici o ocazie nu trebuia ratata, iar vorba ,,pe stat sa-l furi cat poti’’ am auzit-o deseori in copilărie. Cumva era o rezistenta la opresiune, la acțiunile unui stat nedrept si de multe ori funcționarii, administrația, închideau ochii la micile hoții, devenite un ,,modus vivendi’’. Micul furt era cvasiacceptat, lucru care se intampla si in industrie, servicii etc. Bineînțeles ca un hot, chiar daca fura de la stat, ramane tot hoţ, iar el trebuie sa dispuna de anumite arme pentru a reuşi in misiunea sa  – minciuna, viclenia, disimularea, tupeul, nesimțirea. Cum poți sa supraviețuiești si sa-ti păstrezi totuși cinstea si inocenţa? Aceste tare s-au înmulțit exponențial in randul populației, o mare parte a acesteia acționând astfel doar pentru a supraviețui. Normal ca trecerea la un regim democratic nu a putut anula ceea ce s-a înrădăcinat atat de adânc timp de decenii. Mai ales ca noul regim democratic a fost atat de specific romanesc incat pana si americanii au vorbit la un moment dat de o democratie de tip romanesc! Din pacate dupa 1989 nu i s-a dat populatiei prea multe sanse pentru a-si schimba optica comunista si represiunea fiscala a statului, ca sa vorbim doar de acest aspect, a fost un factor favorizant al păstrării  previzibile a mentalităților comuniste. Libertatea nu a mai însemnat nimic pentru mulți dintre noi in momentul in care  foamea si-a facut iarăşi apariția, aducând aminte de vremuri nu demult apuse. Daca o vorba folosita de români spune ca ,, dragostea trece prin stomac’’ , cu siguranța ca dupa 1989 aceasta se poate aplica si libertatii. Din experiența stim ca un stomac flamand elibereaza sucuri gastrice corozive, iar libertatea, o valoare fundamentala despre care occidentalii vorbesc de secole, la noi un vlăstar doar, nu pare sa aiba șanse prea mari. Mulți dintre compatrioții noștri si-ar amaneta bucuroși libertatea si si-ar vinde ( de altfel o tot fac de ani buni) până si un produs esențial al acesteia - dreptul de a alege liber – pentru ceva palpabil si concret: o găleata, un fund de lemn, un kilogram de zahar, făina, orez etc. Ideea conform căreia ,,ori cu votul meu, ori fara al meu…’’demonstrează lipsa de respect de sine a  acestor persoane, neînțelegerea si dezinteresul fata de treburile publice; o cauza a acestei atitudini ar putea fi si legata de modul in care a fost tratat dreptul la vot in perioada comunista, când liderii comuniști erau ,,alesi’’ cu procente demne de o cauza mai buna. Probabil ca Noica a avut dreptate in ceea ce ii spunea lui Emil Cioran in ,,Scrisoare catre un prieten indepartat’’(1957) referitor la libertate - ,, Ni se pare, acum, că omului nu-i e proprie libertatea, ci necesitatea; că el se ridică nu împotriva celui ce-i ia libertatea, respectiv libertăţile, ci împotriva celui ce-i ia necesitatea, sensul de viaţă necesar, sau chiar, dacă preferaţi, cu libertăţile voastre, non-sensul de viaţă necesar. I se pot lua omului toate libertăţile, afară de una, una singură, sortită să-i asigure necesitatea. Dar care e libertatea aceasta? E problema fiecăruia dintre noi, şi e poate una mai adâncă decât a voastră.’’
De asemenea, dacă astăzi nu suntem asa cum ne-am fi dorit, este si din cauza celor care nu au făcut pasul înapoi începand cu decembrie 1989. Intr-un apel patetic catre lichelele comunismului, din păcate sortit de la bun început eșecului, Gabriel Liiceanu încheia  ,,Iar daca veti da curs acestei chemări, veti înceta sa fiti lichele si veti primi recunoștința noastra.Vă vom iubi.’’ Noi azi nu le putem acorda recunoştinţa noastră, dar ei de acolo de unde sunt ne privesc cu un dispreţ suveran, întrerupt de scurte perioade când orice vot trebuie cerut cu umilință, achiziționat cu greutate sau furat cu gratie.
In tot acest tablou pe care m-am străduit sa-l schițez, moștenirea individuala a epocii trecute afectează in continuare copiii si tinerii. Asa cum vorba veche cu ,,cei șapte ani de acasa’’ este cat se poate de adevărata, tot astfel elevul intra in școala cu un set de idei despre comunism, vagi si dezlânate de regulă, dar pe care profesorul de istorie in primul rând trebuie sa le combata. Ceea ce unii au învăţat in familie, respectul sau lipsa de respect, ignorarea autoritatii, dar mai ales un comportament inclinat spre minciuna si violenta, sunt tare dificil de remediat. De obicei copiii cunosc puține lucruri despre trecutul apropiat, dar in momentul in care ii indemni sa vorbească cu familia, vecinii etc devin foarte interesați si vin pregătiți pentru următoarea lectie. Din pacate mai mult de jumatate din informațiile si convingerile lor vin sa-mi reconfirme părerea pe care mi-am format-o de ani buni si pe care am expus-o mai sus. Ca profesor si ca om care înțeleg situația, încerc sa ii conving cu tact ca amintirile părinților, bunicilor lor nu reflecta in cea mai buna măsura realitățile epocii comuniste. Cum poti sa combați ceea ce s-a insinuat deja in mentalitatea lor frageda, influențata de tot ceea ce vad? Intr-o lume in care modelele sunt atât de importante si ei le aleg pe cele mai nepotrivite, din domenii precum muzica, divertismentul, fotbalul, cum as putea eu si alții ca mine sa ii facem sa vada cum au trait si actionat in tara noastra un Paul Goma, un Vasile Paraschiv, o Doina Cornea, un Radu Flipescu? Cum ii poti face sa inteleaga complexitatea situatiei de dinainte de 1989, existenta unei societati penitenciare, controlate pas cu pas, autocenzurate, umilite si deznădăjduite? Si totusi in aceasta lume wellesiana au îndrăznit sa ceara dreptul la libertate oameni precum cei de mai sus care ar putea deveni pentru tânăra generatie modele de demnitate, curaj, dragoste de libertate si patrie. Din păcate trebuie sa te declari mulțumit atunci când doar cativa elevi dintr-o clasa întreaga iti înțeleg sau par ca iti înțeleg mesajul. Si din nefericire, o parte dintre acești elevi, in momentul când vor deveni adulți, vor încerca sa plece din tara noastră trista si plina de umor, dezamăgiți si înșelați in așteptările lor adolescentine, cu speranţa la un trai mai bun.
In ultimii ani s-au făcut mari eforturi pentru  demantelarea perioadei comuniste prin mijloacele specifice cercetării istorice, accesul la o parte din arhiva CNSAS fiind esențial pentru aceasta acțiune. Informațiile nou apărute contureaza veridic aceasta perioada neagra a istoriei noastre. Consider însa ca, din păcate, aducerea la lumina a adevărului vine prea tarziu pentru tinerii de astăzi. In afara cercetătorilor, a unor pasionati de istorie si a unei mici parti a profesorilor, nimeni nu mai este interesat de istoria recenta, la fel de bine ar putea studia, sa zicem, domnia lui Stefan cel Mare. Dezinteresul este cvasigeneral si nu știu cat este datorat unei pasivităţi intelectuale, a luptei continue cu dificultățile vietii cotidiene care nu ne mai lasa prilej pentru reflecție sau a unei anumite direcții a învăţământului istoric ce pune prea putin accent pe studiul perioadei comuniste. Vechile structuri par atât de prezente in peisajul actual incat nu imi pot imagina cum situația, cel puțin la nivel de educație istorica s-ar putea schimba. Scriitoarea Herta Muller s-a exprimat clar in privința aceasta intr-un articol  ce a aparut in Germania acum doi ani - ,,În Romania - scria ea - toate lumea pretinde ca trecutul s-a evaporat. Amnezia aceasta permite mentalităților vechi sa funcționeze cu metode noi.’’  Eu as zice ca metodele sunt in mare parte aceleași, numai ca au fost subțiate si cizelate pentru a se adapta cu maxima eficienta timpurilor noastre.  Intr-un articol recent jurnalistul american Gregory Rodrigues de la LA Times a desprins dupa o vizita in Romania si discutii  avute cu românii o concluzie dura -  România de astazi este încremenita. Nimeni nu vrea sa isi asume schimbarea, tinerii vor sa emigreze, iar cei maturi se complac in fatalism.’’ Concluzia aceasta este in ton cu critica severa a Hertei Muller: ,,Românii nu isi asuma istoria, iar fara memorie sociala si asumare critica a trecutului, viitorul însuși este suspendat.’’ Ce se mai poate spune dupa aceste aprecieri grave? Ca ar trebui totusi sa privim cu speranța in viitor, când atât de puține semne ne-ar indemna sa o facem? Că ar trebui sa fim pesimiști în continuare?
Nu ştiu.
Ceea ce ştiu este ca eu voi încerca sa îmi fac meseria ca si pana acum, intr-un mod realist, fără entuziasme inutile si fără așteptări prea mari, încercând sa mă las cat mai puțin afectat de acest fatalism atât de specific nouă românilor.



chelee: Românii fac totul în ultimul moment


Bibliografie:
Cantemir, Dimitrie , Descrierea Moldovei, Editura ,,Litera International’’, Bucuresti, 2003;
Cioran, Emil, Schimbarea la fata a Romaniei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990;
Cioran, Emil, Istorie si utopie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992;
Drăghicescu, D., Psihologia poporului român, Editura Garamond, Bucuresti, 2006;
Liiceanu, Gabriel, Apel către lichele, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992;
Ţuţea, Petre, Cugetari memorabile" (I), Bucuresti, 1999;
www.frontpress.ro; Blestemul domniilor fanariote;
www.oradoicinci.ro/Eminescu.html (Timpul 17 decembrie 1881);

www.Romanialibera.ro  -  Madalina Mitan  ,,LA Times: Capul plecat sabia nu-l taie, filosofia   de viata a romanilor’’

                                       - Interviu cu Jonathan Scheele, fostul ambasador al UE în România; Schelee: Românii fac totul în ultimul moment.

 


vineri, 2 august 2013

Din nou la Inchisoarea Pitesti

        Saptamana trecuta am avut placerea si onoarea sa–l cunosc pe domnul Tache Rodas, un fost detinut politic cu o experienta carcerala teribila, aproape toata tineretea, 17 ani, petrecuta in diverse inchisori, trecut prin reeducarile de la Targsor, Pitesti, Gherla si Aiud. In cadrul Scolii de Vara de la Pitesti organizata de Centrul de Studii in Istorie Contemporana cursantii au vizitat ce a mai ramas din fosta inchisoare si  ghid, venit din Ploiesti, a fost domnul Rodas. Apropiindu-ne de incinta care acum se afla sub obladuirea Fundatiei Sfintii Inchisorilor, l-am vazut de departe pe fostul detinut cum statea cuminte in fata intrarii in timp ce un cameraman ii fixa cu grija lavaliera. Cand grupul studentilor s-a apropiat, batranului i s-a luminat fata si a pasit zambind spre ei. L-a imbratisat pe Alin Muresan si apoi pe Alina Urs, bucurandu-se de intalnirea cu acesti vechi prieteni intr-un fel tineresc, spontan si  fara nicio inhibitie cum nu vezi cu siguranta la oamenii mai in varsta.

          S-au facut prezentarile si studentii au asteptat cuminti la rand, cei mai multi circumspecti si parca putin ingrijorati. Nu stiau la ce sa se astepte, probabil ca nu il cunosteau nici macar dupa nume cei mai multi. Pe baieti domnul Rodas i-a salutat strangandu-le mana indelung, ca unor vechi prieteni si spunandu-le tuturor cate ceva, iar fetelor le-a sarutat mana ca un cavaler din lumi de mult apuse. Langa intrare astepta serios unul dintre preotii care urmau sa savarseasca slujba de pomenire si doamnele de la Fundatie. Cameramanul isi intrase in paine si filma intalnirea care devenea istorie facandu-ma sa-mi pun intrebarea: oare cati cursanti vor mai avea norocul sa il intalneasca in anii urmatori pe Tache Rodas sau pe altii ca el aici, sa invete pe viu, sa primeasca marturia lor plina de suferinta, dar si de credinta?
   Am intrat in fosta inchisoare si am inceput vizita cu subsolul, asa cum am facut-o cu doi ani in urma si cu elevii mei cand ghid ne-a fost domnul Aristide Ionescu, Dumnezeu sa-l odihneasca! Studentii au fost transportati intr-o alta lume, care am fi vrut din tot sufletul sa nu existe, sa nu vina nimeni aici sa ne povesteasca asemenea grozavii pe care mintea noastra parca nu le poate pricepe sau accepta. Batranul retraia foamea, privatiunile, suferinta sub ochii nostri si noi il ascultam, ii completam cuvintele pe care nu le intelegeam cu mintea si inima. Vorbea greu, nu mai aude de cand a fost torturat, dar cu toate astea il intelegeam altfel, la un alt nivel. Parca nu mai trebuia sa aud cuvintele, il vedeam , observam si fetele tinerilor si  percepeam mesajul sau de suferinta, credinta si iertare. Intr-adevar  domnul Tache Rodas a ajuns la o experienta superioara, este undeva in alta parte unde as vrea sa ajung si eu candva, acolo unde iertarea data celor ce te-au dus in infern nu poate fi decat un semn ca aces om a primit deja cheile imparatiei. Cand ne spunea cum l-a ajutat  ,,Maicuta’’  glasul i se umplea de plans si ii trebuia putin timp sa isi revina. Transmitea iubire prin toti porii si credinta desavarsita la care aspira fiecare. ,,I-am iertat de mult pe toti. Si pe calugarul ala cu care am aparut la televizor l-am iertat, inca demult, in biserica, cand l-am recunoscut si m-am dus la el. I-am zis ca il stiu si ca il iert pentru ce mi-a facut, el a fugit…’’
         Acum sa nu credeti ca domnul Rodas ne-a creat o atmosfera apasatoare si  mortuara. Nu, a avut multe moment in care povestea cu umor diverse episoade, se amuza, radea. Desi eu n-as fi fost in stare sa fac haza de necaz in aceste situatii, cu siguranta! Dar e evident ca acest om joaca intr-o alta liga !
         Am ajuns si in fosta Camera 4 spital, atat de cunoscuta in toata literatura de specialitate si in memoriile celor ce au trecut prin Pitesti. Fosta anticamera a diavolului este acum capela, pe langa peretii unde altadata se gaseau paturile detinutilor acum sunt zeci de icoane si intrand nu m-am putut abtine sa ma intreb, acest loc ce a vazut atatea orori, atata rau, a putut fi oare exorcizat prin prezenta sfintelor icoane si prin savarsirea sfintelor slujbe? Domnul Rodas ne-a povestit alte momente cumplite prin care atrecut aici, dar la rugamintea lui Alin Murean de a relata ce a trait in preajma Pastelui aici, asa numita liturghie neagra, a ezitat, apoi a schimbat subiectul. Intr-adevar, parca era prea mult, parca aceasta camera - paraclis nu mai merita sa fie tulburata de cele mai negre amintiri. Si cred ca sufletul pur al batranului detinut s-a sfiit sa isi expuna ranile cele mai profunde care i-au zguduit, cu siguranta, credinta. M-a impresionat mult ceea ce a spus de cateva ori – si anume ca nu mai simtea loviturile, durerile, ca oricat il zdrobea Turcanu cu loviturile sale preferate zdrobindu-i pieptul, reusise cumva sa evadeze din timp. ,,Ma rugam mereu la Maicuta sa ma ajute si nu mai simtem nicio durere !’’
        Cand s-a oprit din vorbit, un miros de tamaie ne-a invaluit si slujba de pomenire a celor morti la Pitesti a inceput. Trei preoti intre care si staretul de la Corbii de Piatra au readus linistea si pacea in aceast loc al durerii si al pierzaniei. M-am intrebat daca atunci, in 1950, in 1951, a existat vreun detinut care sa isi fi imaginat ca dupa 6 decenii aici se va putea savarsi o slujba religioasa pentru ei si ca aceasta camera va fi transformata in paraclis? Dupa terminarea slujbei, spre mirarea mea, Alin Muresan, a rostit cu voce tare chiar aceste ganduri ale mele!




         Inainte sa iesim din inchisoare am fost invitati de catre domnul Gheorghe Axinte si  doamnele de la Fundatie in biroul dumnealor sa servim cateva fursecuri si mai ales coliva facuta cu prilejul slujbei de pomenire. Domnul Axinte si-a amintit de domnul Aristide Ionescu si mi-a zis ca ii pare rau ca nu a avut o colaborare buna cu dumnealui si Fundatia Memoria. Din pacate nu se mai poate face nimic, anul acesta cel care a fost sufletul  memoriei  celor trecuti prin reeducare, s-a dus sa se odihneasca putin. Dumnezeu sa-l ierte !
   

marți, 28 mai 2013

Jupâneşti pe Râul Doamnei


            


 Nicolae Iorga spunea undeva ca ,,Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi’’. O astfel de poveste ne spune si satul Jupanesti, sat stravechi din care au iesit oameni ce imprastiindu-se in cele patru zari unde i-a purtat soarta, au pastrat in suflet locul acesta, matricea originilor lor. Pentru ei, dar si pentru cei ce vor sa descopere un colt de tara, ofer aceste imagini care-si spun povestile prin graiul celor care au fost mereu inima satului romanesc – Preotul si Invatatorul.

             

          Biserica de Lemn din Jupanesti se ascunde printre case, suficient de departe de drum ca sa nu fie zarita de toate privirile. Cand iei drumeagul ingust la pas, nu te gandesti ca repede, dupa un cot, o s-o vezi ridicandu-se batraneste, cu un farmec aparte, intr-o oaza de verde si neclintire. Micul cimitir din fata bisericii iti mareste senzatia de solemn si liniste. Te uiti spre lacasul sfant si parca intri intr-un spatiu in care timpul a incremenit de secole. Dar totul are un sfarsit si fiindca vrei sa afli povestea, nimeni nu poate fi mai potrivit pentru a ti-o spune decat Preotul.
         Sau, sarind peste ani, o istorisire pe limba copiilor:
        Dar daca vrei sa te apleci putin si spre profan, atunci nu ai optiune mai buna decat sa il parasesti un minut pe Preot si sa te indrepti catre Invatator, care cu farmecul sau nativ si experienta data de decenii de lupta cu istoria si cu …elevii, te va ghida intr-o lume disparuta, cea a bunicilor si strabunicilor. Aici este o farama a povestii lor :
         Si daca doresti sa ajungi la origini, la mit si legenda, ce poate fi mai potrivit decat sa afli de unde vin locuitorii acestui sat, cine l-a intemeiat si de ce au fost atat de mandri sute de ani, mosneni cu privirea libera, stapani pe bratele si vointa lor.
        Acum sa intram in Biserica si in umbra solemna a acesteia, sa mai adaugam o scurta poveste si o unda de mandrie locala pentru cele doua obiecte de arta pe care le adaposteste.
          Din Jupanesti nu putem pleca fara sa-l mai lasam odata pe Invatator sa ne conduca prin meandrele istoriei, nu ale concretului,  prezentandu-ne o parte a micului si interesantului  muzeu local pe care l-a creat in decenii de munca. Generatii de elevi au venit aici si au ascultat povestea fiecarui obiect de valoare de aici, speram ca altii vor calca pe urmele colegilor lor.
            Iar acum, la final, va mai aratam ceva, o minunata casa ce a fost reconditionata in ani de zile cu mult suflet de catre proprietarul ei, domnul profesor Cezar Cojocariu si de catre Preot. Cand intri pe poarta casei, ajungi imediat in alta lume, in alta viata – cea a strabunicilor. Eu cel putin, ca si cum as fi gustat din madlena proustiana, mi-am reamintit cei cinci ani ai copilariei petrecuti alaturi de strabunica mea intr-o casa atat de asemanatoare cu aceasta, care atunci imi parea mare si incarcata de mister – cu odaia de la drum mereu incuiata, ascunzand ceva ce trebuia cu necesitate gasit de mintea mea de copil.
         Si totusi ma gandesc ca poezia nu ar putea sa lipseasca din aceasta prezentare. Asa ca, sa-l lasam pe invatatorul Dumitru Dumitrachescu sa va spuna, asa cum spunea acum 70-80 de ani cum este satul sau, cu oameni buni, cu oameni rai, cu oameni ca pretutindeni.


Sătucul meu

                                                                            

                                                                 de Dumitru Dumitrachescu


Satucul meu, cu vechi renume,

Cladit de-a lungul unei vai,

Traieste-n cantece si glume

Iubit cu dor de fii sai.


 Te-ntinzi cum vrut-a Dumnezeu

Din Tarina pan’ la Zbanghii

Si drumul tau e plin mereu,

De caini si de muciosi copii.


Pe vremea unui Basarab

Ai fost infiripat, se spune,

Si n-a putut nici un nabab,

Pe tine, sat, a te supune.


Asta e a ta poveste,

Spusa numai rezumat

Pe noi tare ne mandreste

Graim sincer, zau mai sat.


Dar am vrea, cum se arata

Oamenii pe care-I cresti,

In realitatea toata

Sufletul ca din povesti.


In comuna lui saraca,

- Dupa cum lumea o stie –

Domnul doctor vrea sa faca

Acte de filantropie.


Nu-l lasa domnul Costica

Care spune multe, multe,

A nu-l saraci de frica, de frica,

Domnul doctor sta s-asculte.


Vasilica Boroghina

Chel si oaches, dar cochet,

De se stie cu vreo vina,

Intra bietul la closet.


Pentru-o fusta, Constantin,

Don Juan ingamfat,

A inghitit numai venin

Dar totusi e amorezat.

Nenea Mitu Manolescu

Al lui Bachus confident

Ne-a vorbit din Eminescu

Cum stie cu mult talent.


Am rugat pe nenea Mitu,

Sa ne spuna o poezie,

El in asta-I iscusitu

Dar mai tare e-n betie.


George Diaconu la scoala

Cu copiii sta un ceas

Nu face nici o scofala,

Cat e de mancau si gras.


Iar Jenica Turbureanu

Care fost-a la razbel,

Joaca pocheras tot anul

Intrecand pe Giurgiuvel.


Doamna cere la copii

Numai cate trei fuioare,

Iar aproape de Florii,

Mai pretinde ousoare.

Cu o intrebare sunt dator

Fara pic de rautate

Canepa la-nvatator

Sa se puna, nu se poate?


Din padure nu se fura,

Caci avem brigadier

Care doar cu o-njuratura

Scoate sfintii afar’ din cer.


Daca ploconas nun iese

E in stare sa-ti tranteasca

Pentru un bat vreo trei procese

Fire iute, olteneasca.


Al preotesei nea Gheorghica

C e ar vrea primar sa fie

Un primar ca el, ce….

Cinste ar face primariei.


De-as avea doar un butoi

Plin de tuica de-aia tare

Eu l-as pune primaroi

Suindu-l pe el calare.

Unuia cu nasul stramb

C ear vrea primar odata

I-as face cadou un cumb(?)

Si o cubca minunata.


Sint in sat multe procese

Cite zile intr-un an

Cine credeti ca le tese?

Vreo cativa, si-ai lui Gascan.


Care-I javra cea urata,

Care ajuns-a deputat?

Nu e Serbanescu Bata,

De origine din sat!


Dar togani, dar Fuieresti,

Negri-n suflet ca Zarafii

Stau calari in Jupanesti

Si comanda ca vatafii.


Al lui Preaptoriu Nae

Cum este urat cu foc,

O facea candva de oaie

Cand lasa mustati si cioc.

Pe la noi in cate-o seara

Pe la noi vestiti mosneni

Au venit ca sa ne ceara

Voturile, cinci Modreni.


Toti ar vrea sa se suie

La deputatie sus,

Cum as vrea sa le bat cuie,

Ca pe crucea lui Iisus.


Le-as taia la fiecare,

Pofta de-a mai fi primar.

Nu este mai bine oare,

Cu merinde la hambar?


In partide mai toti hotii,

Se simt ca la ei acasa,

Cum i-as da in laba mortii

De pacate sa-I descoasa.


Ca n-a fost closet in sat,

In folosul Jupanesti,

Tare s-a scandalizat

Doctorul din Darmanesti.

Sa ne rada lumea toata,

Chiar de ne-am imbolnavi,

Noua nu ne trebuie privata,

Cat om fi si-om mai trai.


In ast sat fara de stana

Dar cu purici multi si mari,

S-a ‘ngrasat dom’ Capatana,

Plutonierul de jandarmi .


De-I vedea cumva jandarmii

Care calca asa istet

Vine vorba: ,, Gainarii,

Si cu ruda lor cotet.’’


Cine-njura lucruri sfinte

Cand pe drum se-mpleticeste,

Cine spune: ,,N-am cuvinte’’

Oare Burneius nu este?


Sa vorbim in general,

A murit demult in fasa

Acel camin cultural

Fiindca avea prea multe moase.

In camin, dom’ presedinte,

Negustor de vreme noua,

Sa plezneasca cine minte,

Fura closca de pe oua.


Dom’ ministru Malasteanu

Liberali vrand sa capteze,

Bani promis-a cu toptanul,

Dig maret ca sa creeze.


Am crezut cu totii, nene,

Ca cea garla cu narav

Dupa serioase sume,

Va avea un dig grozav.


Vorba multa, ne-ntelegeri

A iesit dintr-o tocmeala,

Asta vara dupa alegeri

Insa nici o socoteala.


Vine iar asa cum vrea,

Dupa placu-I, spumeganda,

Vechea garla Turburea,

Care pare asa de blanda.

Fiindca garla n-are dig,

Inteleapta zicatoare

Pot in voie ca sa strig:

,,Nu-i cap, vai de picioare!’’


Cat de crede de boier,

Si cat face pe istetul

Ranifu, dom’ casier

In razboi la Paduretu.


Nefta Ioan, de-aici din sat,

Vrand ca sa faca chef,

Bea la spirt denaturat

Si cu tuica bietul sef.


Cu orice guvern, mai, vere,

Totdeauna suntem noi,

Fara chiar a ni se cere

Pentru-a nu face taraboi.


Pe la noi cate-o muierusca,

Se boieste cu mult fard

Si da turta cu cenusa

Cand la casa n-are gard.


N-ar fi bine, spuneti voi,

Si aici in sat la noi,

Un spital sa se inceapa?

Doctor ar fi Nae Ceapa.


Cine sunt eu?

De meserie sunt plugar,

Cu viata ma-mpac amar,

Pe la scoli inalte n-am trecut,

La Marasesti cand m-am batut.

Sunt si eu un biet golan,

La punga fara nici un ban.

Sant mare, tare ca un munte,

Si cu sparancenele carunte.

Nevasta mea de-o luna stie

Ca fac si eu cate-o poezie.