Totalul afișărilor de pagină

joi, 27 iunie 2019

Din dor și dragoste de Taica, de Maica, de cei din neam …



Uneori mi se face dor de bunicii mei. Un lucru obişnuit, normal pentru majoritatea dintre noi. Însă bunicii mei s-au dus, toţi patru. Mi-au mai rămas părinţii şi mă bucur de fiecare zi alături de ei. Chiar dacă uneori trece timp până să mai vorbim câte ceva, poate chiar o zi, eu ştiu că sunt acolo, trebuie doar să deschid şi să închid două porţi ca să ajung la ei. Şi să trec drumul îngust şi pietruit. Este aşa de bine să am sentimentul că sunt acolo, peste drum !
Dar bunicii mei se odihnesc fiecare în locul rânduit. Bunicii de aici din sat se afla sub oblăduirea părintelui Giura la Leicești,  Mamaia din partea mamei aici în sat, Tataia din partea mamei, departe,  lângă Dunăre, la Lunca.
       Clipele de introspecţie sunt destul de rare, viaţa este aşa cum este şi e greu să o opreşti din drum ca să urci în caruselul amintirilor şi emoţiilor. Dar uneori reuşesc. Am sprijin imediat, dacă vreau să explorez, în părinţii mei, în mătuşa mea, tanti Nuţa. Dumnezeu a înzestrat-o cu o memorie prodigioasă. O, ce-aş da să am măcar un sfert din memoria dumneaei!
Deunăzi am stat trei ore să-mi povestească despre neamul nostru, al Nedelcilor. Sau…al Zabeţilor sau …al Pădurarilor. Depinde cât de adânc intri în istorie. Doream doar să-mi alin dorul de bunici şi am vizitat-o  pe tanti ca să-mi caute nişte fotografii vechi. Căci ştiam că am lacune serioase în istoria personală. Doream să-mi mai povestească despre Taica, despre Maica, despre străbunicul care a fost prizonier la ruşi 7 ani. Dar aşa cum primavera umflă un firicel de pârâu şi face să i se rupă toate zăgazurile, aşa m-a lovit tanti cu puterea, acurateţea şi nostalgia amintirilor  din neamul nostru. Cred că peste 100 de nume s-au învolburat, s-au amestecat, şi-au strigat dreptul la ,,memorie’’, m-au izbit până m-au lăsat secătuit parcă de putere, de puterea de a mai asimila povești şi locuri şi oameni. Oameni adevăraţi, cu defecte şi cu vise, vise simple de ţărani, dar atât de straşnice ! Ţăranul roman, eternul… Ţăranul muscelean, dornic de o viaţă mai bună, mereu în căutarea unor soluţii pentru a-şi ridica copiii, pentru  ,,a da inainte’’ un pic mai mult faţă de ceilalţi. Şi l-am auzit pe Taica, undeva în străfundurile memoriei - ,,Taică, anul ăsta n-am mai dat înainte deloc. Ne-a întrecut şi Ionel al lui…’’
       Cine a fost Taica? Curge prim mine sângele lui, deşi el nu mai este. Sângele lui îmi porunceşte să vorbesc despre Taica, un om simplu, cu defectele tuturor din neam, cu calităţile tuturor din neam. Doar că el a fost Taica al meu…



                                 (Taica cu vărul Dan, la 50 de ani)



Născut în 1923  într-o familie numeroasă, cu tatăl sau Oprică şi mama sa Lucreţia, nume rar. De matroană romană. Alţi cinci fraţi şi surori – Elena (Leana lui Lucă), Gheorghe (Neica Gheorghe), Polina, Nicolae (Neica Năică) şi Ţica Tia, cea mai tânără. Îi singura în viaţă.   Era cel mai mare dintre fraţi şi încă de copil s-a dovedit dezintereasat de carte, dar foarte inventiv în a păcăli sistemul ,,educational’’.  Vărul meu David mi-a spus un episod  legat de aceasta şi imediat, mi-am adus şi eu aminte că îl ştiam de fapt – copil de şcoală primară fiind, dimineaţa, pleca cu ceilalţi copii, dar nu mai ajungea la şcoală, ci se pitea pe grindul râului, iar la terminarea orelor ieşea din tufişuri şi venea acasă cu toţi ceilalţi. Dar cacealmaua nu a tinut mult, demascarea infractorului s-a produs şi justa pedeapsa a venit cu o cruzime obişnuită, implacabilă, atât din partea învăţătorului cât şi a părinţilor ! Nuielușa de alun, adusă chiar de către condamnat, l-a potolit pentru un timp ! Dar el a rămas cu gândul la nisip, la pietrele pe care le arunca în râu, la scăldat.
Copilul a crescut şi a devenit flăcău, peste ţară şi peste el a venit războiul. Un puştan de ţăran, ca atâţia alţii, a plecat la război. Mi-a povestit Taica despre ceea ce l-a marcat mai mult pe el că era un copilandru când l-au luat la război, despre  năzdrăvăniile pe care le-a făcut ca ordonanţă a unui colonel. Casa răvăşită a acestuia după prea multă băutură, borcanele goale de dulceaţă aruncate peste tot, bătaia luată când ofiţerul s-a întors pe nepusă masă, fuga lui timp de trei zile într-un crâng şi punerea pe lista de dezertori. Atunci, în război, norocul i-a surâs şi nu a avut de rememorat ca viitorul său socru, pribegia prin imensa Rusie, după eliberarea din prizonieratul de 7 ani.
(Strabunicul meu Ionel, pe cruce... 7 ani prizonier la rusi...)
Dar nu mi-a zis niciodată sau poate eu am uitat, de la David ştiu, că a fost la un moment dat pe frontul de vest într-o unitate de tancuri. De aceea, după ani şi ani, a primit o mică pensie de veteran, graţie ajutorului domnului Apostolache din Leicești.
     S-a întors în vremurile acelea atât de tulburi şi a revenit la viaţa pe care lumea satului încerca s-o continue, inexorabil. Fără să ştie că, asemenea sabiei lui Damocles, secera şi ciocanul comuniste urmau să cadă şi să schimbe definitiv, tăind, zdrobind şi încadrând în registrul strâmt al canoanelor marxist-leniniste, toată ţara, toată viaţa lor.
        Dar până atunci a venit peste ei foametea de după război. A  fost mai cruntă pentru el ca războiul însuşi. Închiriat de tatăl său, Oprică, unui vecin pe o lună cu preţul a trei saci de porumb drugi! Mereu m-am cutremurat la această parte a poveştii vieţii sale. Era un om, dar nu costa decât câteva duble de porumb!
       Ajuns băiat cam tomnatec, la 26 de ani, a trebuit să trecă prin legile de fier ale satului, ale autorităţii paterne. Aşa cum l-a dat pe porumb în chirie, aşa l-a dat în chirie pe viaţă şi bunicii mele. A aflat de la tatăl său, venind de pe deal de la lemne, seara târziu, cine îi
va fi  aleasa inimii. Nu au mai aşteptat până a doua zi să îi spună minunată veste şi a aflat din seara acea ce rol va avea în viaţa lui fetiţa de 14 ani, care îi spusese până atunci, cu respect, nene, ca unui vecin mai în vârstă ce se afla. Era Maria, cunoscută de toţi drept Tiuţa, aşa cum a cerut naşa ei Tia ceruse să i se spună ! Erau vecini, se cunoşteau dintotdeauna. Maic Tia îi spunea de când îl ştia ,,Nene’’ şi multă vreme, căsătorită cu el, nu i-a spus decât ,,Nene’’!



      (Maica, Taica cu Dan in brate, tanti si unchiul Vasile in camera buna de la drum)
     Tot de la Tanti Nuţa am aflat cum, mai spre bătrâneţe, Taica se plângea că ,, Tiuţa şi –a luat nasul la purtare, a început să-mi zică TU !’’
     S-au înhămat amândoi la jugul vieţii şi
în anii din urmă, n-a auzit decât vocea ei, care invariabil, indiferent de anotimp, de lună şi zi, avea aceea tonalitate ascuţită când striga - ,, Ce faci acolo, Ionele? Hai la muncă!”. Acesta ar putea fi leit-motivul unei vieţi, dar şi a unor generaţii întregi şi chiar categorii sociale.
     Bunătatea omului, omenia atât de caracteristice ţăranului român, mi-a rămas prin multe vorbe de ale sale. Dar una surprinde cel mai bine ceea ce vreau să zic – “ Pune-le Tiuţo la oameni să mănânce bine, că noi frigem şi nişte ouă în tigaie!”
      Şi mai era ceva – devotamentul incredibil fata de copii – faţă de tatăl meu şi Tanti Nuţa. Maica Tia a murit pe drum venind la noi cu oala de lapte. Aşa cum făcea mereu, nu ştia cum să ne mai ajute… Taica a murit aşteptând să vină fiica sa iubită din satul vecin -,,Nuţo, mi s-a strâmbat gâtul de cât m-am uitat după tine pe drum. Nu mai veneai…’’
      Şi anii au trecut peste Taica şi Maica, cum vor trece şi peste noi. În graba permanentă de a-şi asigura traiul zilnic plecau la muncile câmpului înainte de a se lumina de ziuă şi se întorceau după apus. Şi lăsau toate treburile gospodăriei pe umerii băieţelului lor de 7-8 ani, Ionel. Făcea mămăligă bună de la vârsta aceea, nu-i aşa? Îndemânarea nu şi-a pierdut-o nici azi, numai că în acele vremuri grele, uitându-se la sora sa mai mare cu un an, care era răsfăţata şi protejată familiei, în mintea sa de copil a intrat tot mai adânc convingerea că mult mai bine e să fii fată !  Fie şi pentru că stai pe scaun şi torci, în loc să alergi toată ziulica după animale şi să faci mâncare pentru părinţii ce vin seara rupţi de muncă. Şi copilul alerga sub curcubeu şi sărea într-un picior, ca să se facă fată, aşa cum se spunea în popor !
    Dar nu toate au fost bune cu Taica, aşa cum se întâmplă cu fiecare om. Uneori când era tânăr şi se mai îmbăta,  nu mai ştia de el şi lovea animalele, caii, cu biciul. Atunci Maica Tia avea grijă să dispară din calea lui. Mai la bătrâneţe nu recunoştea niciodată cât de mult îi place ţuica. Doar în cuvinte potrivite, mucalit, zicea că el nu bea decât un ciocănel, o spânzurată. De fapt vroia să spună ,,Numai cu acel ciocănel’’!  Dar Maica zicea că  aţa spânzuratei nu se usca niciodată. Acelaşi cu care mă îmbia de fiecare dată când veneam de la şcoala de la oraş - ,,Haide, mai treci și tu pe la mine, cât oi mai fi pe aici !’’ Şi treceam şi intram în magazie şi mă servea cu spânzurata cu firul veşnic ud ! Şi îl iubeam aşa mult pe Taica !
      Copil fiind, mă luau cu ei la muncă – la fân, la cules prune de obicei. La fân îmi plăcea mult, dar când ajungeam cu căruţa acasă clădită cu experienţa a sute de ani de înaintaşi, bunicii mă urcau în slon sus de tot pe fân, căci numai eu ajungeam să împing fânul aşa de sus. Şi nu era uşor, era atâta  zăpuşeală, praf. Dar tot îmi place mult mirosul de fân! E mirosul copilăriei mele.
Însă la cules de prune nu-mi plăcea deloc, stăteam poate o zi întreagă, prunele zdrobite mi se lipeau de degete, era cald. Iar eu, un sensibil, vă daţi seama, stăteam lipicios cu orele! Dar venea şi partea cea mai plăcută – masa, aşternută de Maică pe un ştergar – ouă fierte, brânză, roşii, ceapă, lapte, carne de la oala! Un festin! Acum ştiu cu siguranţă de unde mi se trag înclinaţiile de gurmand ! Ce gust aveau toate, ce simple erau, dar atât de autentice…
Am rămas cu amintirea meselor de la bunici şi de la străbunica Veroana, la care am crescut de la  2 la 5 ani. Cât n-aş da să mai gust colarezul ei, mâncarea de carne de la oala amestecată cu ouă şi cu mămăligă, peştele sărat făcut cu un fel de cir de mămăligă, tigaia plină de ouă amestecate cu roşii şi ceapă, poamele puse de străbunica pe soba din colţul camerei vechi… David şi-a adus aminte că străbunica mânca mereu bucăţele de pâine, uneori le uita şi se mucegăiau. Deunăzi a găsit acasă pâine mucegăită şi instantaneu, ca madlenele lui Proust, această bucată mucegăită, l-a făcut să călătorească 4 decenii în trecut.
Îmi vreau madlenele mele! Cine poate să mi le ofere? Poate tanti Nuţa, poate mama mea?!
Taica avea o vorbă - ,,Decât repede şi bine, mai bine încet şi bine!’’ Şi s-a ţinut de ea toată viaţa sau cel puţin toată viaţa pe care i-am cunoscut-o eu. Apoi,  mai avea un prieten, pe nenea Ionel al Marcelii, care era meseriaşul satului. Un meseriaş pârât – nu refuza pe nimeni, încerca orice cârpeală, dar era sincer ,,Neică – eu ţi-o fac, dar nu te ţine !’’ Astea au fost instrumentele unor oameni ca ei de a rezista, de a pune frână vieţii până când au mai putut. Iar când n-au mai putut, s-au dus dincolo, aşa cum le-a orânduit Dumnezeu fiecăruia. Şi ţuica, să nu o uit, da, ţuica. De atâtea ori am fost cu Taica la povarnă la nea Ion din Vale… De obicei noaptea, nopţi de toamnă reci, cu stele multe, amestecate cu fum, miros de borhot și alcool, povești ale bătrânilor. Si cartofi copţi în jarul din povarnă pret de un cazan, cât ii trebuia cazanului să iasă și ţuicii să curgă… Şi otca, să nu uit otca! Ţuica cea slabă, care curgea ultima și pe care taica nu se îndura să n-o mai ia, că doar știa cât a muncit la prune! Şi cât va bea la iarnă din butoi…


(Cu tata la povarna in 2010, la 7 ani dupa ce Taica a murit...)

În anii din urmă, cu gândul la moarte ne spunea destul de des - ,,Vedeti, să mă îngropaţi în spatele cimitirului, lângă veceu. Să ajung repede când am nevoie la veceu !’’ Problemele cu prostata l-au dus până la urmă, chiar de 1 decembrie, în locul acela…  
De străbunica Veroana, care a murit cuminte în patul ei în 1994, fără să fi suferit prea mult, fără dureri evidente,  aşa cum m-au asigurat ai mei, mă leagă firele primelor amintiri de om. Camera ei strâmtă de trei pe doi metri, soba din colţ, măsuţa cu câteva vase pe ea, cele două paturi de lemn şi icoana de pe peretele dinspre răsărit. Aici am deschis prima oară o carte -,,Cipi, acest pitic uriaș’’, aici am alergat prima pisică albă ca o stafie, cu pete de culori nedefinite, aici am mâncat primele ouă moi amestecate cu pâine. Aici mi s-a dat la doi ani să mănânc mestecat din gura strabuniciii mele ! Aşa era atunci, aşa erai crescut de străbunici !


(Maica Veroana cu mine, in anii cand m-a crescut. Caci eu n-am avut 7 ani de-acasa! Doar doi si cinci in casa strabunicii!)
Iar eu, de-o cruzime nesăbuită, specifică vârstei, i-am batjocorit mai târziu credinţa. Aveam 10 ani, eram pionier şi primisem o temă la dirigenţie, cred, despre religie, despre religia ca ,,opium al popoarelor’’ cum am aflat eu mult mai încolo. Şi am scris, îmi aduc aminte cum am înfierat cu mânie proletară, credinţa noastră ortodoxă. Eram un mic ateu… Dar odată venit acasă, am confruntat-o şi pe Maica Veroana, i-am spus - ,,Unde este Dumnezeu? Cum există Dumnezeu? L- ai întâlnit tălică vreodată pe dial? L-ai văzut? Nu există !’’ Nu-mi aduc aminte răspunsul străbunicii.  Răspunsul ăsta poate m-ar fi ajutat peste ani şi ani când am început de unul singur căutarea lui Dumnezeu. Peste tot – în oameni, în flori, în biserici, în cărţi, în cântări, în morminte… Şi în mine…
,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele !’’


(Strabunicii mei pe cruce, singura poza care conteaza pana la urma...)
Mai am ceva de spus despre Taica, despre cum a murit. Despre cum a aşteptat-o pe tanti Nuţa să vină să-l vadă, despre cum l-a aşteptat pe fratele meu Cristi, ,,fugar’’ în Anglia, ce nu mai dăduse de doi ani pe acasă… O să reproduc cele ce am scris cu mare dragoste de Taica, atunci când el s-a dus şi eu am plâns, alături de toţi ai mei:
,, Visez ceva, visez pe cineva, mă visez undeva. Oricum nu contează, niciodată nu îmi amintesc visele. Parcă este totuşi un dangăt ca de clopot, ba nu, o sonerie, un claxon, sunt undeva cu maşina şi am intrat pe contrasens? Sar buimăcit din pat şi apuc receptorul. Nu înţeleg nimic şi apoi lacrimile îmi pornesc tăcute. Nu mai eşti taică, ai plecat şi mi-e dor de tine. Te-am lăsat acum şase ore într-o cameră albă cum a fost întotdeauna sufletul tău de ţăran muncit, şi rob al vieţii. Ai rămas cu fiul tău să îi povesteşti pentru ultima oară viaţa, taică şi apoi ţi-ai lăsat sufletul să zboare ca un oftat. Ai murit fără lumânare, taică, şi trupul tău uscat de muncă ţi-a fost furat de fiul tău. Cum a putut el să stea cu tine mort în maşină, întins în pătură pe scun? Cine i-a dat tăria? Dumnezeu la care l-ai învăţat de mic să se închine sau cel pe care l-a hulit aproape toată viaţa, în bună tradiţie comunistă?
Nu ştiu, dar mă rog celui care vreau să existe să nu mă lase vreodată în vreo parcare goală în miez de noapte cu trupul tatălui meu. Pentru că eu nu aş leşina, ca tine, tată, ci aş muri.
Cu faţa îngheţată am venit să te ridic pe masă, taică, ultimul loc de odihnă pe care vei sta înainte de a…
         Zile în şir ne-ai povestit, tată, cum s-a dus…
        Ai stat lângă el cât şi-a mânat caii, cât a risipit fânul pe Dealu’ ăl Mare, ai fost cu el la horă, tată, ai fost cu el în peţit şi pe luncă, la naşterea copiilor săi.
       A vrut să îţi mai povestească o dată viaţa amărâtă de ţăran trăit 50 de ani sub comunişti. Dar tu nu te revolţi pentru că eşti convins că ai fi dus aceeaşi viaţă amărâtă ca şi el dacă partidul nu te-ar fi ţinut în facultate, dacă nu ai fi avut bursă, dacă nu ai fi avut un loc ieftin unde să dormi şi să mănânci.
       Dar cine sunt eu ca să te contrazic că nu ai fi avut dreptate? Poate că nici eu nu aş fi făcut şcoală şi aş fi muncit acum la câmp sau mi-aş fi rupt grumazul la bantzic, muncind la negru, ca atâţia colegi de generaţie cu mine.
      De ce nu îmi plac comuniştii? Ce mi-au făcut ei mie ? Că doar am dus-o foarte bine atunci, aşa cum mereu îmi spuneţi voi, părinţii mei. De ce 15 ani de libertate te-au făcut să uiţi bucuria fără cuvinte a zilelor de decembrie, tată?’’




De dor de ai mei, de morţii mei, am scris aceste cuvinte. Dorul nu s-a ostoit, ba chiar s-a mărit. Dar eu mă simt mai bine, că v-am amintit și comemorat aici, cu bune și cu rele, cum e viaţa. Şi mă bucur că vor citi și alţii despre voi și le voi trezi și lor, poate, dorul de cei din neam! Dumnezeu să vă ierte și odihnească pe toţi !








luni, 24 iunie 2019

În casa Elisabetei Rizea din Nucșoara


Din când în când poposesc în casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. De  obicei singur, uneori cu Vlad sau cu soţia mea. Sâmbătă am fost cu elevele soţiei, care participă la un proiect iniţiat de un partener polonez, ,,Monumentele Memoriei’’. Cu elevii mei din Dârmăneşti am îmbrăţişat alt proiect – cel legat de Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara şi cel despre Experimentul Piteşti.





      Am ajuns cu elevele soţiei mele la Nucşoara, am pus o candelă la Troiţă şi apoi am coborât spre casă, unde ne aşteptau gazdele – Mihaela şi Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea. Nişte gazde perfecte, aşa cum îmi imaginez că era Mica Mare, cum îi spun ei străbunicii sau fiica sa, Elena, pe care am cunoscut-o cu ani în urmă. Bogdan le-a povestit copiilor câteva lucruri legate de istoria lor zbuciumată, le-a arătat fotografii, unele pe care nu le-am văzut nici eu vreodată. Vor fi la loc de cinste în viitorul muzeu! Să stai în camera aceea, să stai pe patul acela al lor… Unde s-a aşezat şi Regele Mihai… Intri în istorie! Aşa simt mereu când intru în casa asta, că intru în istorie, în istoria stropită cu sânge şi lacrimi şi orori de nepovestit. Nucşoara e satul demnităţii noastre, aşa ar trebui să fie, aşa cum în urmă cu 60 de ani era ,,Satul de după gratii’’. Parcă nicăieri nu mă simt atât de aproape de Ei, de eroi. Şi mă împărtăşesc cu curajul lor, cu perseverenţa de a rezista unui regim opresiv. Şi îi admir cu atât mai mult cu cât nu ştiu dacă eu aş fi fost în stare să stau vertical ca ei, ca brazii din munţii ce ne înconjoară.








       Fetele au primit de la Mihaela cartea despre Elisabeta Rizea, o vor citi şi o vor păstra în memorie şi sper că şi în suflet. Trebuie să aruncăm aceste seminţe şi ele să clădească peste ani oameni frumoşi, buni, curajoşi. Aşa cum au fost cei de altădată ! 





                                                    Cinci generatii pe prispa casei Rizea...

Luca Suta, unchiul ucis de comunisti in 1946 la Domnesti
       La Nucşoara m-am întâlnit şi cu Matei şi Claudiu, prietenii lui Bogdan, cei ce ajută de mai bine de un an la realizarea unui vis – în primul rând salvarea casei, apoi transformarea ei în Casă Memorială. Şi mai mult, crearea unui spaţiu de expoziţie de întâlnire, de comemorare atât  a familiei Rizea, dar şi a întregii mişcări de rezistenţă din Nucşoara şi comunele din jur. Mi-au povestit despre eforturile lor, nu-i mai întâlnisem de anul trecut. Oameni asemenea, pe care îi simţi asemenea ţie, gata să ajute. Oameni care s-au îndrăgostit atât de mult de Nucşoara istorică, dar şi geografică, încât au vrut să aibă o părticică de pământ nucsoarean unde să tragă și  să-şi încarce bateriile uzate de febra capitalei. Şi vor veni aici, şi îşi vor creşte copiii cu ochii la Nucşoara! Ce privilegiu - poţi  să îţi creşti copiii în Nucşoara! Şi să-i  înveţi să o iubească aşa cum tu o iubeşti!




     Din dragoste de Nucşoară istorică m-am alăturat şi eu proiectului lor! Sunt aşa de sigur că se va face, aşa cum sunt sigur că apa Râului Doamnei curge pe aici. Dar şi prin satul meu, Priseaca, la 40 de km mai în aval. Ce nu ştiu este cât de curând şi cât de amplu, de aproape de proiect va fi. Iar pentru asta trebuie bani, bani mulţi.
       Când am terminat in 2016  campania de strângere de fonduri dusă mai bine de un an pe facebook, pentru Crucea Haiducilor de lângă Câmpulung, nu credeam că o să mai particip la ceva, atât a fost de greu şi un consum nervos atât de mare... Căci eşti responsabil pentru oamenii care îţi trimit bani, din SUA, din Anglia, din Belgia, din ţară. Trebuie să ştie că nu i-ai păcălit cum or mai fi făcut alţii înainte…Şi am reuşit, am strâns integral suma pentru piatra de Vraţa din care s-a ridicat Crucea.


                   
[Dna Elena Ion Arnautoiu in ziua sfintirii Crucii Haiducilor (16 aprilie 2016)]

      Dar acum provocarea e şi mai mare, trebuie mult mai mulţi bani, poate 40 -50 de mii de euro.
       Aşa că vă rog pe voi, cei peste 8.250 de oameni ce mă urmăriţi pe pagina de facebook ,,Destine frânte în închisorile comuniste’’,  să mai aveţi odată încredere în mine şi  donaţi – 30, 50, 100 de lei. Mereu îmi scrieţi cât de mândri sunteţi de eroii noștri, cât ar trebui să se facă pentru ei. Acum a sosit vremea sa faceţi și voi, să ajutaţi, cu fapta, nu cu vorba. La postările mele de ieri 23 iunie s-au dat peste 500 de distribuiri. Dacă voi care aţi distribuit aţi fi dat şi un bănuţ, poate că în toamna aceasta s-ar fi schimbat acoperişul casei Elisabetei Rizea. Dar nu e timpul pierdut…
      Ţin să-i mulţumesc în mod special domnului Ionut-Andrei Gherasim, preşedintele Fundaţiei ,,Corneliu Coposu’’, domnului Radu Joltea din Anglia, colegei mele din liceu Alina, domnului Stelica Bârsan, altora care m-au anunţat că pun o cărămidă la acest proiect de suflet. Nu-i mai pomenesc pe cei care au donat anul trecut, cred că le-am mulţumit atunci…
       Ultima dorinţă a Elisabetei Rizea a fost să mai trăiască 3 zile, dar să ştie că s-a limpezit lumea. Lumea nu s-a limpezit, asta e clar, dar haideţi să ajutăm la limpezirea ei ghidându-ne după cuvintele  doamnei Ana Blandiana ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justitie.’’





   
  S-au deschis trei conturi, în RON, EUR si USD, la BANCA TRANSILVANIA din București, exclusiv pentru acest proiectul de restaurare a Casei Elisabeta Rizea:


IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101

SWIFT: BTRLRO22


Multumim!


Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea și presedintele Asociației.


joi, 6 iunie 2019

De Sărbătoarea Înălţării Domnului și Ziua Eroilor la Monumentul Haiducilor Muscelui

        Astăzi 6 iunie 2019 am reuşit să ajung cu elevii mei de la Scoala Gimnazială Dârmănești, clasa a VII-a, la Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara, ridicat în apropiere de Câmpulung. Cu ocazia  Sărbătorii Înălţării Domnului și Zilei Eroilor la Monumentul Haiducilor Muscelului am venit de departe să aprindem o candelă, să punem câteva flori la Crucea Haiducilor, să le spun câteva cuvinte despre rezistenţa anticomunistă din Făgăraș.



















         Pornind de la întrebarea ,,Unde ne sunt eroii?’’, am citit ceva ce am scris din inimă pentru partizanii din munţii Făgăraş. Şi nu numai. Concluzia mea e clară şi încerc să le-o insuflu şi elevilor mei – pe eroi trebuie să –i păstrăm în inimi, să facem din ei modele de urmat, să-i punem în cărţile de istorie cei ce vom putea !






           Cu atât mai mult cu cât ei sunt angrenaţi şi în proiectul ,,Monumentele Memoriei’’, iniţiat de polonezi.