Totalul afișărilor de pagină

vineri, 30 noiembrie 2012

Ion Gavrila Ogoranu la Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei de la Sighet


      De ce ati pornit aceasta rezistenta?
       Cred ca aproape nu mai este nevoie sa precizez: comunismul pentru noi a fost ceva strain sufletului romanesc, bunului simt si la tot ceea ce era normalitate in viata noastra, era ceva ce nu puteam concepe si accepta la noi acasa… Imi aduc aminte de un vecin care povestea cum au intrat autoritatile in curte si i-au luat toate alimentele pe care le-au gasit… “Cum sa intre, ma?! Pai ii dai in cap, in curte la tine nu are voie sa intre!” Era o lege pe care omul nu putea pricepe ca putea fi calcata.
      Cine erau cei care au intrat in aceasta rezistenta?
     Trebuie sa spun, in primul rand, ca au fost militari, ofiteri de grade mai mari sau grade mai mici… Erau, apoi, alaturi de militari, studenti. Noi am pornit cu studenti, cu elevi de liceu. Din grupul nostru jumatate au fost elevi de liceu, care aveau 16-17 ani si s-au maturizat in lupta, si cei mai multi au murit, unul singur mai traieste. Adevarul este ca in foarte putine grupuri au fost supravietuitori. (…) Au fost, apoi, muncitori, tarani – si aici as vrea sa fac deosebirea, am auzit pe multi si am gasit si in carti scris ca rezistenta romaneasca a fost facuta de taranii care s-au opus colectivizarii. Este adevarat ca in multe parti au fost rascoale, a fost rezistenta locala la colectivizare, dar adevarata rezistenta a fost a acelora care nu au pus aceste probleme materiale, ci principii inainte de toate. Nu numai la noi, dar in toata rezistenta romaneasca nu veti gasi nicaieri dintre cei care isi aparau o situatie materiala sau o clasa, un privilegiu de clasa pe care sa il mentina.
       A lupta fara sorti de izbanda
       Peste tot se vorbeste ca atunci cand am pornit aceasta lupta asteptam sa vina americanii si ca ne-am pacalit ca nu au venit. Tin minte ca dupa revolutie a venit din strainatate cineva si primul lucru: “Ce v-au facut americanii? V-au incitat sa porniti o actiune si nu au fost cu voi?”, si am raspuns: “Da’ de unde…” “Americanii nu au venit sa va salveze tara!” “Bine, dar americanii nu sunt mercenarii nostri. Ei trebuie sa lupte pentru tara asta?”. In istorie – si aduceti-va aminte, cei care, de bine, de rau, o cunoasteti – noi am trait de foarte multe ori cam numai din infrangeri. Am luptat si acolo unde eram siguri ca nu vom birui. Ca sa meriti sa calci pe pamantul asta romanesc, trebuie sa lupti cu orice risc. Stefan cel Mare nu a fost scos din istorie si stiti ca in una dintre luptele lui, cea din Valea Alba, de la Razboieni, a intrat cu 4.000 de ostasi impotriva a 100.000 si, bineinteles, asa cum spunea cronicarul, au fost stropsiti de multimea paganilor si au pierit cu totii acolo. Oare acest intelept domn care a fost Stefan nu a stiut ceva mai mult decat cei ce calculeaza ca daca nu putem birui nu are rost sa ne bagam intr-o lupta? A stiut si a simtit ceea ce spuneam mai inainte, acea nevoie ca intr-un anumit loc si timp sa se lupte si sa moara pentru a avea dreptul sa aiba acest pamant in stapanire.


        As vrea sa punctez cateva lucruri. Ma vor ierta istoricii de profesie care vin cu teorii bine fundamentate. Pana acum cativa ani, se spunea ca evenimentele istorice erau cauzate de jocul dintre fortele de productie si relatiile de productie, alta data erau teorii care spuneau ca geografia este cea care creeaza istoria, ba rasa sau sangele, ba educatia, multe de felul acesta. Acum se vorbeste, mai nou, de centrele de putere din diferite locuri. Or fi adevarate, nu spun nu, dar eu va vorbesc dumneavoastra, din suflet, de o alta istorie, pe care noi, romanii, am avut-o si pe care in vremea mea o invatam la scoala: istoria vie, aceea care sufera, aceea care lupta si care moare pentru ca omul, sufletul lui, nu este doar o notiune, este carne si oase, este suferinta, este moarte. Si noi avem o istorie vie foarte frumoasa, pe care istoricii oficiali, istoria rece, nu v-o da. Cautati-o dumneavoastra.    

       Cum am trait 30 de ani cu o condamnare la moarte?

       Nu mi-a fost frica? Sa stiti ca la moarte nu am fost condamnat numai eu, condamnati la moarte sunteti si dumneavoastra, care sunteti aici, cei tineri, care nu va temeti de moarte, sunteti condamnati. Nu stiti cand veti muri, dar condamnarea o aveti. As putea sa dau un exemplu. Pe doctorul Alexandru Dejeu din Muntii Apuseni, atunci cand era dus la executie, l-a intrebat un ofiter: “Nu ti-e mila ca te duci acum sa fii ucis si esti atat de tanar?”. I-a raspuns: “Peste 50 de ani nu o sa se mai stie care este mormantul meu si care este mormantul dumitale!”. Deci sa stiti ca omul se invata cu de toate si mai este vorba ca “Nu da, Doamne, omului cat poate sa duca!”.

        De ce nu sunteti prezenti in manuale?

      Nu suntem prezenti pentru ca, intr-un fel, ar trebui sa apara si cei care au fost impotriva noastra. Dar cand gasesc nume de ofiteri de Securitate in dosar si mai vad si prin ziare nume de oameni politici si magnati ai economiei romanesti, atunci ma intreb: dar oare cum mi-ar sta sa primesc o decoratie, eventual chiar de la unii care m-au urmarit in decursul timpului? Si este pacat, pentru ca statul nostru cheltuieste valuta multa ca sa faca lobby in strainatate. Pe cata vreme, sangele si moartea acestor rezistenti ar fi o dovada a demnitatii si a caracterului poporului nostru, ar fi acele bunuri cu care am putea iesi si noi in lume, alaturi de revolutia maghiara, alaturi de Solidaritatea poloneza, alaturi de cele doua rascoale germane… Dar, nevrand, raman toate cum sunt. De fapt, nu este pentru prima data cand nu ne folosim ceea ce avem noi bun in istoria noastra.
       Interviu cu domnul Ion Gavrila-Ogaranu, realizat in iulie 2003 la Sighet (fragmente).
        Octavian Paler vorbeste despre Ion Gavrila Ogoranu




Grupul Carpatin Fagarasan in imagini




sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Omul de la Dachau

       In vara aceasta ne-a mai parasit un om deosebit – domnul Ene Gheorghe din satul  Petresti, comuna Cosesti. L-am cunoscut in 2006 cand a acceptat sa vina la scoala ca sa le povesteasca elevilor mei despre amintirile sale din al doilea razboi mondial. Era un veteran de razboi cu totul diferit de altii pe care i-am mai cunoscut fiindca dansul cazuse prizonier la nemti si ajunsese inclusiv in lagarul de la Dachau. Nea Ene era un bun povestitor , capta usor atentia copiilor cu glasul sau bland si modest. La prima intalnire a vorbit 50 de minute si i-am zis ca a fost exact ca un profesor ce isi termina lectia in timpul fixat! A doua oara a venit in martie 2011 la o intalnire a Cercului de Istorie si ne-a povestit aproape doua ore, captivand audienta. Mi s-a parut mai dispus spre a-si impartasi experientele din razboi si a vorbit cu mare placere transportandu-ne in acea lume tulbure si atat de straina. Ma bucur ca am reusit sa il cunosc, ca si elevii au avut parte de o lectie altfel si e tare bine ca l-am inregistrat si il avem mereu cu noi. Domnul Ene Gheorghe traieste si isi va spune povestea atata timp cat universul virtual o va stoca in memoria sa.


                                                                La Cosesti in 2006



La Leicesti in 2011