Totalul afișărilor de pagină

joi, 31 martie 2011

Reeducarea de la Piteşti – cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane

        
           Despre experimentul Piteşti sau într-o altă accepţiune  ,,fenomenul Piteşti’’ s-a scris mult şi se va mai scrie, acest subiect suscitând un interes deosebit prin implicaţiile de natură psihologică, morală şi profund umană ale trecerii prin reeducarea prin tortură. Este de asemenea cunoscută poziţia lui Paul Goma care spunea la un moment dat că  ,,despre  Piteşti n-au dreptul să vorbească decât piteştenii’’. Această afirmaţie a lui Goma, un mare dizident anticomunist trecut prin furcile caudine ale Securităţii te face să te gândeşti bine la ceea ce se află în spatele cuvintelor şi dacă, într-adevăr tu îţi poţi aroga dreptul de a vorbi sau scrie despre această cumplită dramă colectivă a cărei oroare nu s-a şters nici acum, la decenii după întreruperea ei, din sufletele şi trupurile puţinilor supravieţuitori. Acest exerciţiu de gândire asupra cuvintelor sale l-am făcut în calitatea de simplu profesor şi mai ales de om. Pe de altă parte, încurajat de o atitudine diferită pe care am remarcat-o şi auzit-o la unii dintre cei ce an de an se întâlnesc toamna la Simpozionul de la Piteşti dedicate comemorării celor ce nu mai sunt, am hotărât, într-o scurtă sinteză să îmi exprim părerile. Întâlnirea cu domnul Aristide Ionescu, care a supravieţuit acestui sinistru experiment în închisoarea de la Gherla a fost una hotărâtoare, căci am înţeles că domnia sa şi-a dedicat timpul, voinţa şi puterile ce le mai are la o vârstă octogenară pentru a face cunoscut punctual ceea ce s-a ascuns atâta vreme, pentru ca lucrurile ce le-a trăit să fie aflate de cât mai mulţi tineri, mai ales studenţi şi elevi. Dânsul vrea ca fiecare să vorbească despre Piteşti pentru ca acei trecuţi pe aici să nu fie uitaţi şi nimeni să nu mai gândească vreodată că un astfel de experiment mai poate fi aplicat vreunei fiinţe omeneşti.
             Un deţinut politic care nu s-a lăsat călcat în picioare şi a rezistat cu eroism multor luni de anchetă, Remus Radima, are despre Piteşti o surprinzătoare afirmaţie. El zice la un moment dat într-un interviu că ,,Eu care nu am avut nici un organ al corpului care să nu fi scăpat de tortură, voi spune: Doamne Isuse Hristoase care ai îndurat moartea pe cruce pentru noi, îţi mulţumesc că nu m-ai trecut prin iadul de la Piteşti.’’Şi cei mai bravi se cutremură în faţa unei barbarii infinite.
            Totul a început în Piteştiul anului 1949 în timp ce locuitorii paşnici se pregăteau de sărbătorile de iarnă. Astăzi, foarte aproape de centrul oraşului se ridică un monument diferit de altele - un zid de închisoare, sârmă ghimpată şi uşa unei temniţe care la prima vedere  par a tulbura liniştea localnicilor. Este doar o aparenţă fiindcă oamenii trec nepăsători în continuare fără să se întrebe care este semnificaţia sa, sau de ce a apărut în acel loc şi nu în altul. La mică distanţă se găseşte clădirea fostei închisori unde s-a petrecut ,”cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ după aprecierea lui Aleksandr Soljeniţân. Pentru trecătorii grăbiţi este prea târziu, curiozitatea lor  s-a stins odată cu pătrunderea în rutina zilnică a vieţii care distruge spiritul şi ucide gândul, dar tinerii trebuie să ştie, trebuie să afle măcar la modul  general ce s-a petrecut în acest penitenciar de lângă ei. Suntem datori ca profesori să le prezentăm acest macabru experiment pentru că altfel şi ei se vor transforma în aceeaşi trecători nepăsători care suntem noi, majoritatea, iar fenomenul Piteşti ar  fi ca şi cum nu s-a petrecut niciodată. Aşa cum spunea şi doamna Ana Blandiana,  ,,atunci când justiţia nu reuşeşte să   fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie’’.
      Înainte de 1989 s-a aflat în lumea liberă despre reeducarea de la Piteşti graţie lucrării lui Virgil Ierunca, “Fenomenul Piteşti”, care s-a difuzat în mai multe fragmente la Europa Liberă. Autorul a scris-o după ce a discutat cu un martor la aceste evenimente, Dumitru Bacu,  ce reuşise să plece din România şi i-a dat acest nume deoarece fenomenul reeducării s-a extins şi în alte penitenciare precum Gherla, Târgu-Ocna, Târgşor, Canal.
       Iniţial acţiunea de reeducare a început la Suceava în anul 1948 , dar a fost de scurtă durată şi a constat în metode mai degrabă  “ paşnice”, de convingere a deţinuţilor să-şi renege convingere  politice anterioare şi să le adopte pe cele comuniste. S-a înfiinţat, la iniţiativa deţinutului Eugen Ţurcanu, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, care trebuia să devină un nucleu la care să adere reeducaţii.[1] În cadrul organizaţiei s-a făcut o analiză critică a acţiunilor desfăşurate înainte de arestare şi considerate greşite, iar participanţii s-au dezis de trecutul lor, acuzându-i pe autorii morali care i-au antrenat în aceste evenimente şi i-au adus în detenţie. Fisura creată în structura lor psihologică a deschis calea tuturor posibilităţilor, a cedărilor, a colaborărilor şi a tuturor ororilor ce au urmat, prefigurând experimentul din orasul argeşean.
       În aprilie 1949 Ţurcanu şi alţi lideri ai acestei organizaţii, circa 80 de persoane, au fost transferaţi la Piteşti pentru a începe adevarata operă de reeducare, după metodele sugerate de către autorităţile comuniste. Ceea ce s-a petrecut în această închisoare poartă amprenta generalului de securitate Alexandru Nicolschi care a fost recunoscut, după 1989, de către mai multi deţinuţi, într-un episod din Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu Longin ca vizitator al celulelor şi chiar participant la unele interogatorii. [2]Acest experiment fără precedent a fost bine pregătit de către Securitate în tandem cu administraţia penitenciarelor. Astfel, cu câteva luni mai devreme de demararea sa, Ion Baciu, directorul general al Penitenciarelor, a ţinut în capitală o şedinţă cu directorii de închisori de categoria I la care, pe lângă chestiunile administrative, s-a discutat şi despre problema educării deţinuţilor. Acesta a atras atenţia că directorii de penitenciare s-au transformat în simpli paznici şi au neglijat cea mai importantă problemă pentru care ei sunt puşi acolo, anume educarea şi supravegherea modului în care se manifestă deţinuţii pe perioada detenţiei, felul cum privesc ei o serie de măsuri luate de miliţie şi de guvern. Alexandru Dumitrescu, şeful penitenciarului de la Piteşti a mărturisit la interogatoriu, după ce a fost la rândul său arestat,  că li s-a cerut să se folosească de deţinuţi mai puţini periculoşi ,,care ne pot spune, sub formă de informare, unele manifestări ale deţinuţilor cu care vin în contact, astfel ca noi, să cunoaştem fiecare deţinut, cum evoluează şi care este adevărata lui comportare pe timpul detenţiei’’[3]Deci cunoaşterea părerilor  cele mai intime ale deţinuţilor, mai ascunse devine un scop, iar asta se putea realiza activând o reţea de informare la nivelul celulelor. Strângerea de informaţii anterioare debutului acţiunii respective a fost un obiectiv important în care s-a implicat conducerea închisorii. Datele aflate au fost folosite cu grijă şi viclenie de torţionari pentru a-i face să cedeze repede pe deţinuţi, care puşi în faţa unor informaţii pe care le credeau bine acunse, erau luaţi prin surprindere, având senzaţia că orice ar face şi ar tăinui, tot se va afla în cele din urmă.
      Acţiunea de reeducare s-a aplicat asupra a sute de deţinuţi politici, foşti studenţi, membri ai Mişcării Legionare în primul rând, aduşi la Piteşti din toate penitenciarele din ţară.  Cel ce a condus-o efectiv, la nivelul celulelor, a fost Eugen Ţurcanu, care avea dreptul să se plimbe liber prin toate camerele şi deţinea cheile acestora. El beneficia de încrederea şi sprijinul conducerii închisorii, în frunte cu directorul acesteia, Alexandru Dumitrescu, care a şi inaugurat reeducarea desfaşurată  în decembrie 1949 în mai multe celule, dar în primul rând în celebra camera 4 spital, cea mai spaţioasă, având un număr de 60 de paturi. Cu luni de zile înainte în toate celulele fuseseră infiltraţi oamenii lui Ţurcanu veniţi cu el de la Suceava, iar acestia îi provocau pe ceilalţi deţinuţi pentru a obţine cât mai multe informaţii. Totul era bine gândit, trebuia ca Piteştiul să fie un gen de staţie - pilot, urmând ca metodele şi tehnicile folosite să fie exportate în toate închisorile din ţară.[4]
            Pentru ca operaţiunea să se desfăşoare în cele mai bune condiţii, în cadrul direcţiei Generale a Penitenciarelor a fost creat un serviciu special numit Biroul Operativ, în fapt o primă denumire a Securităţii închisorilor, condus de Iosif Nemeş. Acesta a inspectat de nenumărate ori penitenciarul de la Piteşti şi lui îi raporta direct Eugen Ţurcanu progresele făcute în activitate de reeducare. Într-o conferinţă cu directorii de penitenciare, Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, i-a avertizat pe aceştia că  Birourile Operative ,, au un scop bine definit şi au o misiune mare în demascarea bandiţilor ce îi avem în Penitenciar, şi cine va încerca să facă greutăţi însemnează că nu are nimic comun cu cauza noastră şi ieste bandit ca şi cei din Penitenciar, şi atunci va fi tratat ca atare.’’[5] Deci se cunoştea până la cele mai înalte niveluri în ce va consta operaţiunea, care vor fi metodle folosite 4i scopurile urmărite.
              Reeducarea prin tortură începea cu o bătaie cruntă la care erau supuşi deţinuţii chiar de colegii lor, cei cu care împărţiseră un pat şi o masă mizeră luni de-a rândul. Totul se petrecea fulgerător, după o bună pregătire a acţiunii, erau folosite bâte, picioare de pat, cozi de mătură, frânghii, iar loviturile cele mai puternice erau aplicate în zona capului pentru a-i scoate pe oameni din funcţie prin producerea de comoţii cerebrale. Când cei torturaţi îşi mai reveneau în fire erau anunţaţi de către Ţurcanu că trebuie să-şi facă “demascarea”, să spună tot ceea ce au ascuns până atunci, să recunoască greşelile trecute, căci altfel ”cel care nu-şi va face demascarea, nu va ieşi viu din închisoare şi, acum sau mai târziu, de mâna noastră veţi muri’’. [6]
              În linii mari se poate vorbi despre patru etape ale reeducării. În prima, aşa numita demascare externă, trebuia ca deţinutul să completeze o hârtie cu ceea ce omisese să declare la ancheta de la Securitate, lucru care ar fi dus la noi arestări în rândul celor aflaţi încă în libertate.
              În a doua etapă, demascarea internă, deţinutul trebuia să specifice  cine anume fusese binevoitor faţă de el, fie alţi colegi fie din rândul personalului închisorii. În a treia etapă, demascarea morală publică, se viza şi se ajungea la dezumanizarea deţinutului, care trebuia să-şi renege familia, credinţele religioase sau politice, prietenii, să se dezică de toată viaţa sa de până atunci.
            Ultima etapă presupunea, dacă nu cumva victima deceda sau era iremediabil afectată fizic şi psihic, transformarea reeducatului în reeducator, adică obligarea deţinutului să-şi tortureze cel mai bun prieten.[7]
           Prin demascare s-a urmărit o dificilă operaţie psihologică de spălare a creierelor, proces extrem de complex desfăşurat în etapele amintite, ce nu a fost un scop în sine, ci a constituit un mijloc prin care să se realizeze lichidarea morală a deţinuţilor politici şi transformarea lor în contrariul a ceea ce au fost. Demascarea a fost obligatorie şi decisivă în experimentul Piteşti, cea mai lungă şi cea mai greu de suportat, dominată de teroarea fizică şi psihică, de torturi inimaginabile şi de schingiuiri sălbatice, în care orice a fost permis până la ucidere. În cadrul demascărilor totul a depins de inteligenţa şi abilitatea fiecăruia de a nu incrimina pe nimeni şi de a-şi proteja conştiinţa.[8]
         Metoda de lucru a reeducatorilor era teroarea, teroarea totală, fizică şi psihică, teroarea continuă, 24 de ore din 24, săptămâni şi luni de zile, scopul urmărit fiind schimbarea naturii umane, inversiunea psihologică şi instigarea deţinuţilor să se lupte între ei pentru supravieţuire.  Metodele de tortură utilizate sperie orice persoană normală la simpla lor enumerare: bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de matură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 de kilograme pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a consuma mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-şi piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină,  punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi deveneau inconştienţi, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi ce-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi îi călcau în picioare şi îi băteau cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte parţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus.[9]
      Unui tratament şi mai teribil erau supuşi studenţii la teologie şi cei evlavioşi. ,,Bandiţii mistici’’, după cum erau numiţi, erau forţaţi să se lepede de Dumnezeu, să apostazieze, hulind tot ce ţine de învaţătura crestină. De Crăciun sau de Paşte, pe melodiile colindelor sau ale prohodului, erau obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa lui Iisus şi a Fecioarei Maria. Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să facă ,,liturghii” cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se ,,împărtăşească” cu ele în timp ce unii erau botezaţi în hârdăul cu fecale.[10] Cei care cedau în faţa acestor metode de neconceput pentru orice om obişnuit şi treceau prin etapele demascării, trebuiau în final să dovedească că s-au reeducat, să devină reeducatori şi să adopte ideologia comunistă. Cei torturaţi, nemaiputând suporta chinurile continue cedau şi se transformau din victime în călăi, dar nici atunci nu scăpau de teroare, fiindcă la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiţi, treceau din nou alături de aceştia. Astfel, trăind o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau fără posibilitatea de revenire, cu permanente mustrări de conştiinţă. Unul dintre cei ce a cunoscut reeducarea, Dumitru Bordeianu, spunea că la un moment dat se crea o “comuniune demonică “ între torţionar şi cel torturat şi, dacă Ţurcanu, îl întreba ce gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici rezulta şi frica de a gândi ceva considerat rău despre seful torţionarilor, căci nu se putea ascunde de el şi luat la întrebari i-ar fi spus adevarul!
       Un alt aspect al dezagregării conştiinei umane al unor deţinuţi îl reprezenta faptul că tot ceea ce ascundeau şi însemna un punct de sprijin interior, îi chinuia aşa de tare încât ajungeau singuri să ceară să se demaşte, simţind prin aceasta o uşurare, deşi acele mărturii erau folosite împotriva lor. Se produceau mutaţii în personalitatea celor torturaţi şi ajungeau să-şi nege concepţiile, să adopte ceea ce le impunea Ţurcanu cu convingerea că li se face un bine. In acest proces de spălare a creierului, deţinutul simţea că ,,i se luminează mintea”, că întelege tot ceea ce respinsese înainte şi pornea cu toată convingerea să-i aducă la acelaşi stadiu şi pe ceilalţi.[11]
     De ce s-a ales mişcarea legionară pentru a se aplica metoda reeducării prin tortură? Legionarii erau opozanţii cei mai înverşunaţi  ai regimului comunist, iar experimentul testa, printr-un lung şir de cruzimi, gradul de rezistenţă umană, scopul fiind obţinerea unor persoane dezumanizate, învinse, combatanţi scoşi din luptă, prin aceasta lovindu-se puternic rezistenţa anticomunistă, mai ales acele categorii sociale care prin educaţie, trecut şi vârstă constituiau un pericol evident la adresa noului regim. Alături de studenţii legionari au intrat în reeducare şi studenţii aparţinând altor grupări politice, chiar şi comunişti arestaţi pentru diverse delicte.[12] 
            Experimentul reeducării a fost oprit la Piteşti în vara anului 1951, a mai continuat un an în alte închisori şi s-a încheiat definitiv în urma deconspirării lui prin mărturiile supravieţuitorilor şi a intervenţiilor diplomatice occidentale. Bilanţul său este următorul: peste 1000 de deţinuţi au fost torturaţi, mai mult de 100 au rămas cu infirmităţi fizice şi psihice grave, peste 30 de tineri au fost ucişi, 3 s-au sinucis. [13] În august 1951 toţi deţinuţii politici în frinte cu Eugen Ţurcanu au fost transferaţi la Gherla, la Piteşti rămânând doar deţinuţii de drept comun şi politici aduşi de Regionala de Securitate. La plecare comandantul închisorii a venit personal şi le-a ţinut un discurs prin care îi anunţa că vor fi transferaţi în ,,unităţi de muncă’’, pentru a-şi putea dovedi schimbarea de mentalitate. I-a asigurat că regimul îi va elibera înainte de termen şi că familiile îi aşteaptă cu drag.[14] Deci se aştepta de la ei să lucreze în acelaşi stil, folosind aceleaşi metode la Gherla, lucru pe care de altfel l-au şi făcut, fiind acum specialişti ai reeducării. Nu însă pentru mult timp, căci călăii au devenit la randul lor victime ale autorităţilor comuniste, care încercând să se spele pe mâini, au pregătit un proces instrumentat în stilul binecunoscut timp de 2 ani, începând cu anul 1952. 22 de deţinuţi torţionari în frunte cu Eugen Ţurcanu au recunoscut ,”de bună voie” în instanţă că au fost instruiţi de căte legionarii lui Horia Sima  să acţioneze în închisori pentru a compromite regimul comunist, iar personalul din penitenciare nu a avut cunoştinţă de faptele lor. Au fost cu toţii condamnaţi la moarte, iar ulterior majoritatea executaţi, pentru patru dintre ei sentinţa fiind comutată în muncă silnică pe viaţă.[15]
   În acest fel erau răsplătiţi cei mai credincioşi şi fideli executanţi ai ordinelor Securităţii, care încerca din răsputeri să-şi acopere urmele aruncând vina asupra uneltelor sale şi a vechiului duşman, Mişcarea Legionară. Reeducarea s-a sfârşit aşa cum începuse, prin violenţa extremă, însă adevăraţii vinovaţi şi-au continuat vieţile fără remuşcare şi unii dintre ei şi carierele în perioada regimului comunist, ajungând la vârste înaintate, precum Alexandru Nicolschi, să nege orice implicare în evenimente şi chiar să susţină cu seninătate că nu a trecut vreodată pe la Piteşti. În faţa unor asemenea minciuni istoricul şi profesorul de istorie trebuie să răspundă dezvăluind adevărul, oricât de crud ar fi acesta şi chiar cu riscul de a produce din nou suferinţe supravieţuitorilor uneia din cele  teribile experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut umanitatea.
 







[1] Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă ( 1945 – 1967 ), coordonat de Andrei Muraru, Editura Polirom, 2008, p. 428-429.
[2] Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 133 – 135.
[3] Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 95.
[4] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Fundaţia Academia Civică,  2008, p.31 – 33.
[5] Mircea Stănescu, op. cit., p.111.
[6] Ibidem, p. 33.
[7] Dicţionarul penitenciarelor din…, p. 430.
[8] Dr. Nicu Ioniţă, op.cit., p 41.
[9] O istorie a comunismului în România, Polirom, 2008, p. 97.
[10] Sfântul închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Reîtregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 109.
[11] Ibidem, p. 110.
[12] Lucia Hossu Longin, op.cit., p. 429.
[13] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.
[14] Mircea Stănescu, op.cit.,p.270.
[15] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.


miercuri, 30 martie 2011

Experimentul Pitesti

Zilele acestea s-a implinit un an de cand ne-am intalnit pentru prima oara cu domnul Aristide Ionescu, fostul detinut politic care a trecut prin iadul temnitelor comuniste si traieste ca sa strige atat cat mai poate dupa adevar si dreptate. Va rog sa-l urmariti!

luni, 28 martie 2011

BASM TRIST

                     ,, De multe ori parcă nici nu-ţi vine să-ţi aduci aminte... ” spune cu privirea pierdută Floarea, soţia celui care a fost ,,chiaburul” Constantin Mitoi din comuna Dârmănești, judeţul Argeș. Pe măsură ce este trasă înapoi de vârtejul amintirilor, ochii albaștri ai bătrânei se luminează din ce în ce mai tare, iar la răstimpuri, privirea i se fixează pe linia nesfârșită a câmpului, ce pare să înfăţișeze un spectacol văzut doar de sufletul ei. În cele din urmă, cu un glas ușor tremurat de emoţie, însă puternic precum i-a fost firea întreaga viaţă, își începe povestea: ,, Am avut o viaţă grea, domnișoară. Primul soţ mi-a murit în război pe frontul rusesc, iar pe al doilea mi l-au luat comuniștii și mi-au dat în loc o umbră de om. Așa că a trebuit să mă descurc singură și numai copiii mei,Titu și Rodica, m-au ajutat să supravieţuiesc. ”
                   
 COŞMARUL

                    Face o pauză în care se aude un oftat ușor, aproape imperceptibil, apoi continuă: ,,Până să înceapă colectivizarea, totul mergea bine. Constantin era învăţător, aveam o mosie mare din prima căsătorie și eram fericiţi. Într-o zi însă, prin ’56, a venit o scrisoare care spunea că bărbatu-meu a fost dat afară din învăţământ pentru că era chiabur. Noi nu știam nici ce însemna cuvântul, d-apoi să mai știm și cât vom pătimi din cauza asta. Apoi, la 8 august ’58, pe când copiii erau în clasele mici, au venit la poartă doi securiști(la momentul respectiv nici nu știam ce sunt), care au spus că fac o percheziţie, au chemat martori și au scotocit toată casa. Nu au găsit nimic însă l-au luat pe bărbatul meu la Pitești ca să dea o declaraţie. A plecat de acasă cu 200 de lei și cu promisiunea că se va întoarce a doua zi, însă dus a fost.” După cum era obiceiul la acea vreme, organele oficiale nu doar ca nu îi ajutau pe cei abuzaţi, însa îi și ameninţau. Astfel ,,imediat a venit și șeful poliţiei ,Vintilescu, care mi-a zis că dacă vreau să stau acasă și să am grijă de copii, să nu vorbesc nimic. De frică să nu ma ia și pe mine,nu doar că n-am spus nimănui nimic, dar m-am și urcat cu copiii in pod. Eram terorizată.”
                    Zilele au trecut, iar pe 20 octombrie Floarea a primit o citaţie la procesul ce îl judeca pe soţul ei. ,,Acolo erau multe dube și niște rânduri de magistraţi atât de impunători că te speriau.” Judecata a fost mai mult secretă, iar martorii au fost siliţi să depună mărturie falsă. ,,De exemplu, pe Silviu Constantinescu (n.a. cunoscut profesor de limba română în Argeș) l-au ameninţat că dacă nu e atent ajunge lângă bărbatu-meu. Saracu’ soţul meu a fost acuzat că a dat foc la colective (deși prin părţile noastre nici nu se înfiinţaseră) și a primit pedeapsa maximă, despăgubiri de judecată de 500 de lei și confiscarea pământurilor și a caselor .” Floarea a făcut și recurs însă nu a reușit să obţină decât confiscarea personală, adică doar a bunurilor soţului ei.
                    În anul 1959,odată cu Decretul 115, au fost luate de comuniști și pământurile pe care le avea și s-a înscris la colectiv cu 15 prăjini din cauza lipsei banilor ,,Îmi era jenă pentru că lumea mă respecta, însă n-am avut ce face și a trebuit să muncesc pământurile ce altă dată erau ale mele.” ,,De frică toţi tăceau și păreau multumiţi, însă fiecare avea în sufletul lui altceva” oftează ea cu mâna pe piept,parcă mângâind inima ce a ascuns atâta amărăciune.
                    O pauză lungă și grea se lasă peste noi, însă deodată izbucnește: ,,Trei ani n-am știut nimic de el,  ba chiar se anunţase că a murit. Până într-o zi când primesc o carte poștală ce zicea așa : >>Sunt bine, sănătos, trimite-mi un pachet în care să-mi pui ţigări, zahăr și șuncă.>> Atât. Apoi iar a disparut și n-am mai auzit nimic de el.”În perioada când  era mort pentru familie, Constantin a fost trimis în cele mai aprige închisori comuniste: Aiud, Pitești, Ocnele Mari, Sighet, la stuf (lângă Marea Neagră), reușind să scape de coșmar de abia în anul 1964, în urma decretului emis de Gheorghe Gheorghiu Dej prin care erau eliberaţi toţi chiaburii.                                                     
                ,,Când a venit acasă, să nu-l mai recunosc. Ziceai că era o haină pusă pe un băţ, atât era de slab și mirosea atât de tare că nu puteai să stai lângă el. Era o umbră de om, iar fetiţa mea Rodica, nerecunoscându-l, m-a întrebat dacă va mai sta mult la noi.” Precum toţi chiaburii , și Constantin a suferit din plin ororile comunismului, fiind bătut, schingiuit, înfometat. ,,Le-au luat până și mânecile de la haine ca să nu  se spânzure”, spune aproape șoptit tanti Floarea, parcă fiindu-i teamă că cineva o va auzi.
                   Pe lângă rănile trupului, anii grei de pușcărie au lăsat urme adânci și în suflet, iar traumele suferite l-au făcut pe Constantin să nu mai aibă încredere nici în soţia sa. ,,Nu mi le-a spus nici mie pe toate câte  a suferit” oftează ea cu părere de rău. ,,Cine știe cu cine vorbești! îmi spunea el și nu mai avea deloc încredere, nici măcar în mine.” Astfel, Constantin s-a înstrăinat de toţi și de toate. ,,M-a durut să-l vad așa schimbat. Stam lângă el și nu îl recunoșteam...Devenise de piatră. O singură dată l-am văzut cu adevărat fericit, atunci când ne-am trezit într-o zi la poartă cu un om, tot la fel de slab ca și el, care a venit și l-a pupat. La început n-a zis nimic dar apoi, cu lacrimi în ochi, mi-a mărturisit: >>Uite, nevastă, el m-a scăpat de la moarte. De atâtea ori mi-a dat pâinea lui ca să nu mor de foame...>>
                   Cu toate ororile sale, comunismul  nu a reușit să închidă și spiritul liber al ţăranilor. ,,Mi-a povestit bărbatu-meu că în vinerea Paștelui  toţi deţinuţii stăteau cu păturile în cap și cântau Prohodul”, o emoţionantă dovadă de curaj ce demonstrează încă o dată că nici cruzimea, nici ateismul comuniștilor nu au reușit să-l smulgă pe Dumnezeu din inimile oamenilor.
                   Dar Constantin nu scăpase cu adevărat de diabolicul aparat de opresiune numit Securitate.Era obligat să meargă în fiecare săptămână la Pitești să își declare toată activitatea, oră cu oră, minut cu minut, secundă cu secundă... ,,Nu aveai cum să te ascunzi. Securitatea era peste tot. Până și văcarii de la colectiv erau informatori. ”

              ŞTAMPILA UMILINȚEI

                  Constantin a  încercat să uite trecutul și să o ia de la capăt, însă trecutul nu a vrut să-l uite pe el. A încercat să se angajeze, însă oamenii fugeau din calea lui ca de un lepros. Sufletul îi fusese marcat cu ștampila umilinţei pentru totdeauna... Dupa îndelungi eforturi a fost în cele din  urmă angajat contabil,însă avea mari restricţii. Nu a mai fost lăsat să își practice meseria de învăţător, iar porţile cunoașterii au rămas zăvorâte. ,,Era foarte supărat din cauza asta. Se mai refugia el în cărţi (aveam o bibliotecă mare pe atunci)  însă nimic nu mai era ca înainte.”
                   Însă dintre toţi, cei mai afectaţi au fost copiii. Din cauza faptului că tatăl lor fusese arestat, Titu și Rodica erau marginalizaţi. ,,Titu plângea în fiecare zi ca era singurul din clasa ce n-avea cravata de pionier. Era respins de toti. Nici macar profesorii nu se purtau frumos cu el.”spune ea cu amărăciune. ,,M-am rugat la Dumnezeu ca el(Constantin) să moară ca să nu-l ia îndărăt la închisoare și să afecteze și mai tare copiii. Da, am ajuns să îmi doresc și asta...” iar ochii umeziţi  ai Floarei arata  lupta interioară dusă pentru ca  vorbele atât de dureroase să fie rostite . Mai târziu, Titu a încercat să intre la școala de maiștri, însă închisoarea făcută de tatăl lui îl urmărea ca un blestem. ,,Îl priveau cu dispreţ și îi spuneau că nu pot sa angajeze un fiu de chiabur. Atunci a vrut sa plece.” Tineretea si lipsa de experienţă și-au spus însă cuvântul, iar tentativa de fugă în străinătate a eșuat, Titu și cei doi tovarăși ai săi fiind închiși.

                ZORII UNUI NOU ÎNCEPUT

                  “După cutremurul din ’77, Titu a fost eliberat şi în cele din urmă a reuşit să ajungă  în America. Acum e acolo, cu familia lui, cu meseria lui, și a uitat de tot. I-a fost mult mai bine acolo." Precum toţi cei care au reușit să plece în străinătate, Titu a reușit să scape de teroarea comunistă și a avut șansa unui nou început.
                  ,,După Revoluţia din ’89 viaţa mea s-a schimbat.Faţă de ce îndurasem până atunci, viaţa îmi părea un Paradis.Am fost și eu în America la Titu, de patru ori chiar. Şi am și lucrat acolo la o croitorie. Însă cu toate suferinţele îndurate în România, corpul meu era acolo, iar sufletul îmi era aici.” Curioasă,am întrebat-o pe tanti Floarea cum de a reușit să se descurce în America,iar ea, zâmbind pentru prima dată,mi-a zis: ,,Credinţa în Dumnezeu și umorul m-au ajutat să supravieţuiesc și pe vremea comuniștilor, și într-un oraș așa mare precum New York-ul . De exemplu, odată, neștiind prea bine străzile, m-am rătăcit chiar în New York. Vă daţi seama, o bătrâna ca mine de la ţară, care știa în engleză doar cuvintele ,,ok” și ,,boassa”(n.a. mi-am dat seama mai târziu că se referea la cuvântul ,,boss” adică ,,șef”), rătăcită în ditamai orașul! Însă nu m-am pierdut cu firea și am încercat să mă descurc. Așa că după ce am încercat fără succes să mă înţeleg cu doi americani, m-am întâlnit cu o româncă ce m-a ajutat să ajung la firma unde lucram. “ Râzând, îmi mai povestește încă o păţanie : ,,Când am mers prima dată cu avionul spre America toată lumea era îngrijorată de cum mă voi descurca.Însă eu nu doar că m-am descurcat,ci, prin intermediul unei femei care făcuse meditaţie cu fiul pilotului, am reușit să ajung și în cabina piloţilor!Toţi din familie au fost foarte miraţi când au auzit. Constantin zicea mereu că se vede că sunt româncă, fiindcă mă descurc în orice situaţie.”

             SFÂRŞITUL BASMULUI

                  Amintindu-și de soţul ei, ochii își recapătă lucirea tristă, zâmbetul se risipește, iar buzele se pregătesc să spună finalul poveștii. Constantin a trăit până în 1996, dar o parte din el era moartă de multă vreme. Îi fusese luată de comuniști... ,,Fizic era sănătos tun dar în interior era afectat.S-a supărat foarte tare pe cineva și a făcut infarct.S-a dus ușor, pe nesimţite, însă tot curajos a fost până în ultima clipă. Acum nu mi-au mai ramas de la el decât câteva poze, cămașa de deţinut cu numărul 24 și amintiri,multe amintiri... “     





                Mă uit cu admiraţie la femeia micuţă de 87 de ani din faţa mea și nu îmi vine să cred că ceea ce a povestit este adevărat. Dacă aș fi citit mărturisirea  ei într-o carte m-aș fi gândit cu siguranţă că autorul a avut o imaginaţie prea bogată, însă ceea ce am auzit este întipărit doar pe o singură carte, cea a sufletului femeii din faţa mea.
               Frânturi din ceea ce am învăţat la istorie îmi vin în minte...Colectivizarea a fost procesul de ,,transformare socialistă a agriculturii” declanșat în 1948 de Gheorghe Gheorghiu Dej...a fost un proces marcat de violenţe, abuzuri...rezistenţa ţăranilor a îmbrăcat forma a numeroase revolte,însă au fost înfrânte....procesul s-a încheiat în 1962...Informaţii fade, lipsite de conţinut, ce abia acum prind contur. Privind ochii bătrânei  îmi dau seama că dincolo de toate informaţiile din manuale, dincolo de procesul în sine, totul capătă un înţeles mult mai profund. Este de fapt povestea lumii satului,a Ţăranului și a valorilor sale ce au fost ucise de colectivizarea comunistă. Este un basm trist, cu un Făt-Frumos închis, cu o Ileana Cosânzeana părăsită în vâltoarea vieţii și cu un Zmeu învingător.
                  Afară s-a înserat, lumina din ochii bătrânei s-a stins iar amintirile, una câte una, s-au prins de mână și s-au intors unde le e locul. Poarta în timp s-a închis...


Gîngu Roxana Elena
Studenta la Universitatea ,,Lucian Blaga'' Sibiu; Facultatea de Limbi Straine
In momentul interviului facut pentru Scoala de Vara de la Sighetul Marmatiei din anul 2009 era eleva in clasa a XII-a la Colegiul National ,,I.C. Bratianu''.



Fosta eleva a Scolii Cosesti si a mea; ne faci cinste oriunde mergi!

(Fotografiile au fost adaugate azi 20 aprilie 2016 din arhiva personala; Fotografia Roxanei e disponibila pe contul de facebook)

                                                                   
             






  




vineri, 25 martie 2011

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!




Pentru activitate legionara Radu Gyr a fost inchis sub trei regimuri : al lui Carol al II-lea, al lui Ion  Antonescu si apoi cel comunist. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia ,,Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!’’ In timpul regimului comunist a executat aproape 16 ani de detentie. A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra.
 Personal as spune ca si-a ispasit pacatele, dar faptul ca nu este publicat, este considerat persona non grata, demonstreaza ca o ura de mai bine de 80 de ani il urmareste inca…




Statuile se daram


Din suflet de piatra si fier
cladit-am destine marete
in fumul de tunuri ce merge spre cer
spre moarte cu ghiare semete.
noi toti biruit-am durerea
si dorul de-acasa  nebun;
apus-a de mult sfasierea
ca moartea pe lume-i surghiun.

Osteanul nu geme, nu moare
cand glontul se sparge in el
si striga mai tare: ,,Nu doare!
La lupta ostene-i frumos!’’

Si arde cetatea in flacari
din Nistru – la Volga departe
fug Rusii sarmanii de scapar
scantee de frica, de moarte;
ca Stalin – Cerberul din Kremlin
nu-i poate opri pe fricosi!
si plange-n statue doar Lenin
cu capul si ochii cei scosi.

Ostenii pe-altare de piatra
inalta pe Crist din mormant;
iar cerul te poarta la vatra
o grije de Mama, neveste
si micii lor prunci.

Se darama – Kremlinul!...

12 iulie 191943; Novvo Petrovka - Ucraina

Poezie scrisa de invatatorul Dumitru Dumitrachescu din Jupanesti - Arges; imi revine onoarea de a o publica pentru prima oara, acesta cinste facandu-mi-o fiul acestuia, domnul Gheorghita, care toata viata a ascuns in suflet durerea si dragostea pentru parintele sau plecat intr-o lume mai buna atat de repede, in anul 1959. Cu multumiri, domnule invatator!

Autoportret romantic la 67 de ani

Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.

În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.

Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie;
Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag…
Nu mai întreb ce vremuri bat afară;

Privesc, în mine, pulberea de seară
Şi coborând lăuntrica mea scară,

Mă sprijin în condei ca în toiag.

                                                        Vasile Voiculescu

     Vasile Voiculescu, un martir al neamului romanesc printre atatia altii facuti de comunisti. La un an dupa ce a scris aceasta poezia a fost inchis politic, in procesul misticilor de la  ,,Rugul aprins''. A supravietuit 4 ani grei de detentie in care devenise de o slabiciune imateriala, fapt ce i-a grabit trecerea la cele vesnice la mai putin de un an de la eliberare.

Copilăria – singurul paradis pierdut

În secolul trecut au existat câteva perioade de mari suferințe si nenorociri aduse omenirii de războaie crâncene în care umanitatea a părut ca va pieri. Greu încercat în perioada celui de-al doilea război mondial a fost poporul evreu, asupra căruia s-a produs o acțiune organizată şi comandată de la cel mai înalt nivel de exterminare, de ștergere de pe faţa pământului. Nimeni nu a fost cruțat, fie copil, fie bătrân, femeie sau bărbat. Nevinovații au plecat spre o lume mai bună, lăsând în urma lor durerea şi lacrimile supraviețuitorilor care îi vor pomeni până la ultima suflare. Ce înseamnă să supraviețuiești unui cataclism teribil în fapt? Putem noi oare să ne imaginam prin ce au trecut acei oameni? Iată ce răspuns a dat Ruth Glasberg Gold ,,Lumea consideră îndeobşte că un supravieţuitor e un om norocos; în realitate, supravieţuirea e de multe ori o povară grea, încărcată cu sentimente de vinovăţie şi amintiri dureroase ce nu pot fi şterse. E o stare de neapartenenţă, de dezrădăcinare, de singurătate şi, în cazul meu, un avertisment tainic că o parte din mine a murit.”
Poveștile copilăriei sunt de cele mai multe ori fantastice, încărcate de mistere si senzații irepetabile. Să fii copil, așa cum atâţia alții au fost înaintea ta, înseamnă sa reinventezi lumea, s-o redescoperi, sa-i vezi frumusețea şi căldura atunci când trăiești în siguranța unui cămin plin de dragoste părintească. Lucrurile au altă culoare, alt miros şi se supun altor legi fizice când le priveşti de la înălțimea unui copil. Toți copiii dintotdeauna au fost la fel, au avut aceleași curiozităţi, aceleași pofte, dorințe, răsfăţuri, aceleași mici obraznicii sau mici răutăţi. Prin ochii lor se vede divinitatea în cel mai simplu lucru, chiar dacă adulții vor să-i dea un nume diferit: Dumnezeu, Yahve, Allah şi în numele dragostei de El sunt gata să pornească războaie şi să șteargă de pe faţa pământului lumi.
Poveștile copiilor sunt minunate.
Dar nu toți copiii au avut șansa de a intra în viață într-o lume calmă şi pașnică.
Gavril Marcuson şi-a petrecut copilăria în Bucureștii anilor de război şi apoi ai celor de după Marele Război. Primele sale amintiri sunt legate de spaima de a vedea cum soldați germani intră cu forţa în casa familiei sale, ţipă şi lovesc, cerând să li se facă loc pentru a se adăposti. Mai târziu soldaţii au devenit mai cumsecade, s-au mai îmblânzit, stăteau pe jos rezemaţi de perete şi cântau în gura mare niște cântece pe care şi le amintește şi astăzi. Lui Gavril îi ziceau „tzigoinerkind”, ceea ce însemna copil de ţigan, fiindcă era mic şi negru.
Războiul a trecut, aventura copilăriei a continuat, alte spaime au apărut, spaime teribile de copil: ,,Când eram eu mic, nici nu umblam la şcoală, într-o zi părinţii mei au rămas miraţi că nu mai vroiam să ies în curte să mă joc. De obicei mă jucam în curte cu băiatul unui vecin, da nu mai... vroiam să stau numai în casă. Părinţii mă întrebau mereu: <> Eu nu răspundeam nimica, tăceam din gură, părinţii erau miraţi, dar şi îngrijoraţi. Şi într-o zi au chemat medicul să vadă ce am, că nu vreau să ies, medicul a venit, m-a examinat, a găsit că sunt sănătos, a stat de vorbă cu mine, şi a aflat de ce nu vreau să ies în curte. Stând eu în curte într-o altă zi, observasem că pe jos umblă nişte insecte mici, şi am rămas mirat că până atunci nu mai văzusem furnici, şi n-am mai vrut să ies în curte de teamă că dacă calc peste ele să nu le omor. Nu vroiam să le omor că mi-erau simpatice, şi atuncea ca să nu mai le omor nu mai ieşeam în curte ca să nu le mai calc. Aveam conştiinţă, deşi eram mic, nu umblam încă la şcoală, dar natura sădise în mine o conştiinţă, nu vroiam să omor şi de aceea nu mai ieşeam în curte.’’ Impresionantă amintire a acestui episod al copilăriei care ne duce cu gândul la păţanii asemănătoare prin care am trecut poate şi noi!
Primul său prieten a fost Claude, copilul unui taximetrist român de origine franceză, iar unele din jocurile lor de atunci, acum mai bine de 80 de ani seamănă cu cele ale tuturor copiilor de azi.
Un joc favorit era cel cu bilele, altul cu abțibilduri. Claude venea în curtea familiei Marcuson, aceasta având o grădină frumoasă cu un chioşc şi cu straturi de căpşuni şi făceau acolo o groapă mică şi aruncau cu bile în ea. ,,Azi copii se joacă cu calculatoare, cu de-alde astea, bilele au dispărut, nici nu se mai găsesc. Aşa...mă jucam cu <>. Astea erau, cum să le spun, nişte poze colorate pe care le udam cu apă şi pe urmă le lipeam pe caiete şi apăreau pe caiete, nu mai există nici astea’’ Prietenul sau era foarte necăjit fiindcă îl băteau părinţii şi intr-o zi, cu ochii trişti, cu privirea încețoșată şi cu glasul plâns i-a spus ceva ce n-a putut uita până astăzi, la vârstă nonagenară:
,, << Mă, ce tată bun ai tu! Că nu te bate niciodată şi te poartă mereu încălţat”>>. Era atâta sărăcie în Bucureşti şi atuncea, că mulţi copii umblau desculţi, n-aveau încălţăminte şi prietenul meu se mira că eu umblu încălţat. Asta era lucru de mirare în Bucureşti, un copil preşcolar încălţat, nu prea se vedea şi asta în Bucureşti, în capitala ţării, într-un cartier central al oraşului, unde mai târziu s-a clădit palatul cel mare al lui Ceauşescu. Se mira că sunt încălţat şi că nu mă bate tata niciodată, când ieşeam verile în curte la portiţă, veneam pe stradă, zeci, zeci de bărbaţi mari, copii şi femei descălţaţi.’’Iata ce amintire i-a rămas domnului Marcuson din fragedă copilărie, când încă nu începuse să meargă la școală. Este şi un exemplu al sărăciei şi înapoierii societăţii românești din marile orașe. Dar astăzi ce să mai spunem, când pe ulițele multor sate vedem zburdând copii desculți de primăvară până toamna! Iar despre corecția aplicată de părinți, nu știu daca proverbul ,,bătaia e ruptă din rai’’ nu are o mai mare vechime chiar decât…raiul la români!
Primele zile de școală au fost deosebite pentru copilul Gavril sau Guţu, cum îi spuneau părinții. Când învăţătorul a strigat catalogul, ajungând la numele sau, el nu s-a ridicat în picioare, căci Gavril îi suna străin, el se recunoștea cu numele de alint – Guţu. De aici, dar şi din cauza unei alte păţanii, a ieşit o eticheta pe care a suportat-o cu greu primii patru ani de primară: ,,Pe mine nu mă cheamă Gavril, pe mine mă cheamă Guţu. - Aaaa, zice învăţătorul, Guţu te strigă părinţii tăi, dar, aici la şcoală eşti elevul Marcuson Gavril, noi aşa te chemăm”. Şi le-a povestit apoi elevilor cum m-a găsit pă stradă aproape plângând că nu găsesc şcoala, şi cum m-a adus el la şcoală. A fost un râs nemaipomenit în toată clasa. Eu ajunsesem <>! Ajunsesem în clasa a IV a şi tot aşa îmi ziceau băieţii, <>, care n-a nimerit la şcoală de prost ce era.’’
Târziu şi-a dat seama copilul că nu este chiar asemenea cu ceilalți, că are de fapt o alta moștenire şi religie. Îşi amintește cu emoție de școala lui, de clasa mare si frumoasa şi de fiece început al orelor. Cum intra învăţătorul în clasă, elevii se ridicau în picioare, îl salutau, apoi urma rugăciunea cu faţa către peretele de răsărit unde se afla o icoană. Unul dintre băieți spunea ,,Tatăl nostru’’, pe urma se închinau toţi, se așezau în bancă, iar lecția putea începe. Văzând că toţi băieţii se închinau şi spuneau rugăciunea, se închina şi el, până când într-o o zi învăţătorul a venit de la catedră şi punându-i o mâna pe umăr, i-a zis cu blândeţe: „ -Tu să nu te închini!” Gavril nu a înţeles de ce i-sr spune una ca asta. Dar venind acasă la masă, tatal sau avea un obicei în fiecare zi de a-i pune cate o întrebare. „ << - Eii, te-a ascultat domnul învăţător>> Şi dacă răspundeam că da, urmau alte două întrebări.<< - Ai ştiut să răspunzi? Şi ce notă ţi-a pus?>> Aşa m-a întrebat şi azi...<<-Te-a ascultat învăţătorul?>>Eu spun nu, nu m-a întrebat nimic, nu m-a ascultat, dar în timpul rugăciunii a venit la mine şi mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: ,, -Tu să nu te închini!>> Tata a rămas ca trăsnit, a rămas uimit. N-a ştiut ce să-mi spună. A stat aşa... şi într-un timp m-a întrebat: <> Ştia că mai sunt încă vreo doi sau trei băieţi evrei în clasa mea. << - Nu, numai mie mi-a spus, că numai eu m-am închinat, că aşa s-au închinat toţi!>> Tata n-a mai zis nimica. Ne-am aşezat la masă, am mâncat, şi după masă m-a tras de-o parte şi a început să îmi explice unele lucruri despre care până atunci nu vorbisem niciodată. Mi-a vorbit de Dumnezeu, mi-a spus că există o o religie, că există mai multe religii şi că noi, familia noastră, avem altă religie decât ceilalţi băieţi ai noştri şi d-aia învăţătorul mi-a spus, ei se închină, da noi nu obişnuim să ne închinăm. Iar ceilalţi doi sau trei băieţi, elevi evrei, erau mai învăţaţi decât mine, mai deştepţi şi ştiau că au altă religie şi nu se închinau. Numai eu din spirit de imitaţie mă închinam văzând că aşa fac şi ceilalţi colegi ai mei, dar pe viitor să nu mă mai închin. Nu mai ţin minte dacă am continuat să mă închin sau nu...’’
Iată cum copilărea un băiețel evreu în Bucureștiul interbelic, încă necontaminat de excesele verbale, legale şi în cele din urma fizice de mai târziu. Un copil normal, printre atâţia alți copii, cu gândurile, dorințele, convingerile specifice vârstei, caracteristice oricărui copil al timpului său.
În timpul celui de-al doilea război mondial umanitatea a regresat ajungând la nivelul sentimentului şi conștiinței până în negura istoriei primitive şi poate mai mult de-atât. Alți copii n-au mai avut șansa de a-şi trăi cei mai frumoși şi nevinovați ani în siguranța şi liniștea căminului părintesc. Fiara din om stătea la pândă gata să sfârtece şi să înfulece cu botul sângerând inocenţa copilăriei. În ghetoul din Varșovia copiii trăiesc drame cumplite alături de familiile lor. Dar ei, atât cât încă este o linişte relativă, se joacă, se ceartă, se contrazic. Într-o zi, un băiețel construia ceva iar o fetiţă îi dărâma mereu complicata structură de blocuri. „Eu construiesc o pădure – spunea băiatul – şi îi explic ei că acesta este un copac verde numit stejar. Stejarul este un copac cu frunze verzi. Iar acesta este un pin şi are ace. Atunci ea îmi distruge aceste blocuri şi spune că nu există copaci nicăieri în lume. Dar mama mi-a spus că sunt mulţi copaci pentru că ea i-a văzut, iar când voi fi mare am să-i văd şi eu”. „Minţi, nu există copaci”, spunea atunci Anulka. „Vezi, nu mă crede. Niciodată nu mă crede, dar mama nu minte. Ieri nu m-a crezut că există o apă numită râu [...]. „Las-o în pace, Szymus”, a intervenit Krystyna. Poate Anulka vrea să construiască şi ea ceva”. „Ea vrea să se joace doar de-a zidul şi jandarmii”, a răspuns băiatul. „Ea întotdeauna construieşte ziduri, apoi strigă la mine: Eu sunt poliţistul şi acum te omor. Dar eu nu vreau să joc un astfel de joc.” Cuvintele sunt, cred eu, de prisos, scena e grăitoare pentru modul în care copiii reflectau realitatea înconjurătoare în jocurile lor. Ei nu credeau în existenţa copacilor, a râurilor, a spaţiului, dar în schimb, ştiau atât de multe despre ziduri, poliţie, contrabandă şi moarte.
În alta parte a ghetoului două fetiţe mergeau pe stradă şi vorbeau despre vremea când nu erau nevoite să trăiască închise. Cea mai mare dintre ele, care avea nouă ani, i-a spus tovarăşei sale, de cinci ani, despre parcul Lazienki din Varşovia. Suna ca un basm. ,,E o grădină imensă, şi poţi intra în ea fără să plăteşti nimic.’’ ,,Zău? Nu costă nimic?’’ întreba fetiţa mai mică. ,,Da, şi acolo sunt poteci şi straturi de flori’’. ,,Ce este un strat de flori?” ,,Şi este şi un lac cu lebede care înoată. ,,Ce înseamnă un lac? Ce este o lebădă?’’Conversaţia s-a împotmolit, pare-se, în explicaţii complicate şi «note de subsol» la acest basm despre viaţa din trecut.
În altă zi o femeie care a văzut câteva mlădiţe de liliac în borcanul cu apă dintr-un birou a cerut funcționarei să îi ,,împrumute’’ o mlădiţă. Vroia să i-o arate copilului ei. Se pare că băieţelul nu văzuse în viaţa lui o floare de liliac, şi îşi tot necăjea mama cu întrebări ca ,,Mamă, ce este o floare de liliac?’’, ,,Este o floare.’’ ,,Şi ce este o floare?’’
Cuvintele nu-şi mai găsesc aici rostul.
În ghetou foamea îi împingea pe copii la lucruri pe care altfel nu le-ar fi făcut vreodată. Un băieţel în vârstă de 7 ani, cu o şapcă mare pe cap îl trăgea după el pe frăţiorul lui de 3 ani, şi îşi începea astfel ruga: „Respectaţi domni şi doamne, stimate doamne şi stimaţi domni, aveţi milă de aceşti copii sărmani şi daţi-le o bucăţică de pâine, o fărâmă sau o coajă de pâine. Şi în schimb, nu veţi mai fi niciodată înfometaţi şi nu va trebui să cerşiţi.” Un altul, surprins în timp ce sustrăgea o felie de pâine din pachetul altui băiat la cantină, striga urmăritorilor: ,,Nu sunt un hoţ, sunt doar o victimă a foamei!’’ La urma urmei, a ,,fura de foame’’ era mai respectabil decât a fura!
În septembrie 1942 situaţia din ghetoul din Lotz devenise cumplita şi cele mai înfricoşătoare zvonuri s-au adeverit: s-a trecut la evacuarea copiilor sub 10 ani şi a oamenilor în vârstă, peste 65 de ani. Cei mici au fost încărcaţi într-o căruţă şi stăteau cuminţi; copiii din ghetou, băieţi şi fetiţe mai mici de 10 ani, erau deja maturi şi obişnuiţi cu lipsurile şi cu suferinţa. Ei se uitau în jurul lor, cu ochii larg deschişi şi nu ştiu ce să facă. Pentru prima dată în viaţa lor se aflau într-o căruţă trasă de un cal adevărat şi credeau ca îi aşteaptă o plimbare veselă. Unii săreau de bucurie, în timp ce mamele lor zăceau pe pământ şi îşi smulgeau părul din cap de disperare. Era dificil să le convingi să-şi dea copiii spre moarte de bună-voie asemenea unui sacrificiu. Copiii însă nu înţelegeau ce li se întâmplă şi au plecat spre moarte aşa cum alergau spre jocul preferat alături de prietenii lor!
În ciuda intenselor persecuţii, au fost copii care au găsit diverse căi de supravieţuire. Unii au fost membri activi în mişcările de rezistenţă; alţii au scăpat cu ajutorul partizanilor. În această istorie întunecată merită amintite şi orele de educaţie ilegală. Aflăm despre ele din mărturia unei fete care a supravieţuit, Pola Rotszyld: „Aceste lecţii erau fericirea şi uitarea noastră. Afară era război, se auzeau suspinele oamenilor care mureau de foame şi strigătele animalice ale germanilor care loveau trecătorii pe stradă. Şi undeva, în colţul unei camere, câteva fete cu vârsta de 13-15 ani stăteau, împreună cu profesorul lor în jurul unei mese şi învăţau. Cu toţii uitau lumea în care trăiau şi uitau că erau înfometaţi. Cel mai important era să lucrăm asupra noastră înşine: să spunem adevărul, să ne rugăm, să devenim mai bune cu ceilalţi şi să rezistăm dorinţei de a lenevi. Fiecare dintre noi îşi nota, zilnic, fie şi cea mai măruntă minciună în <>, care era citit cu voce tare în fiecare sâmbătă.” Iată cum rezistenţa demnă a acestor copile le mai oferea o rază de speranţă şi împreună puteau să gândească la un viitor care le-ar putea oferi şansa supravieţuirii. Toţi aceşti copii au fost ca noi, ca voi, ca orice alt copil al acestei lumi, dar ei au dispărut în cea mai oribilă crimă a istoriei – holocaustul, lăsând umanitatea golită, îndoliată şi vinovată, veşnic stigmatizată că nu s-a putut opune acestei barbarii. Astăzi, la Ierusalim, în Memorialul Yad Vashem răsună pentru eternitate numele copiilor pierduţi ai omenirii amintind peste timp, nume cu nume, într-un şir nesfârşit, pentru ca ei nu mai sunt.


( lucrare aparuta la Conferinta internationala ''Taina Povestii mele - cheia sansei tale'' din iunie 2010 de la Turnu Magurele, Teleorman)