Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Crucea Elisabetei Rizea - viteaza de la Nucşoara


         Ziua de sâmbătă 8 octombrie părea o autentică zi de toamnă, rece şi ploioasă, care nu te îndeamnă deloc să îţi părăseşti casa. Spre ora 11 ploaia măruntă a încetat însă şi spre munte au început să se mai risipească norii plumburii. Aşa că am pornit cu alt aplomb spre Nucşoara, unde, după mulţi-mulţi ani urma să se sfinţească o cruce în memoria Elisabetei Rizea, simbol al rezistenţei anticomuniste de la noi. La Domneşti am întâlnit-o pe doamna Laurenţia Arnăuţoiu, nepoata conducătorului rezistenţei nucşorene, Toma Arnăuţoiu. Ajungând la Nucşoara, mai întâi ne-am oprit la cimitir, pentru a pune o lumânare la mormântul familiei Arnăuţoiu şi familiei Rizea. Mă uitam la crucea familiei  Arnăuţoiu – două faţete ale aceleiaşi cruci, dar destine atât de diferite şi tragice. Pe deoparte preotul Arnăuţoiu şi soţia, îngropaţi creştineşte când le-a venit vremea, pe de alta fiul şi nora, nepoţii pieriţi fie în război, fie sub gloanţe la Jilava… Nici unul nu se odihneşte aici, ci în morminte comune sau gropi neştiute, nemarcate. Blestemul comunismului…




         Am coborât spre casa Elisabetei Rizea, l-am cunoscut pe strănepotul acesteia, domnul Bogdan Vârvoreanu, mulţumit că a reuşit, cu ajutorul Asociaţiei Neamunit, să ridice crucea pentru străbunicii săi şi membrii Haiducilor Muscelului. Un moment care a fost aşteptat atât de mult de însăşi Elisabeta Rizea, dar forţele potrivnice au fost mult mai puternice decât ale sale. Undeva ea spunea că ,, Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu dacă s-a limpezit lumea..." Din păcate lumea nu s-a limpezit nici acum. Poate doar suficient încât să  nu se mai opună unei asemenea iniţiative. Desfăşurată însă în anonimat în prezenţa a circa treizeci de persoane, majoritatea membri ai Asociaţiei Neamunit. Au mai participat primarul şi viceprimarul Nucşoarei, directorul Şcolii ,,Toma Arnăuţoiu’’ Nucşoara – Constantin Berevoianu, doamna Laurentia Arnăuţoiu.





        După slujba creştinească, părintele a făcut câteva aprecieri de bun simţ, observând cât de puţini nucsoreni au venit la eveniment. I-a fost duhovnic Elisabetei Rizea şi i-a cunoscut frământările şi temerile. A ştiut cât de polarizat era satul şi câţi i-au fost împotrivă. Dumnealui şi-a amintit de venirea regelui Mihai şi a ministrului Noica în casa Elisabetei Rizea şi de marea rugăminte adresată acestora de a se asfalta drumul de la intersecţie până la cimitir. În două săptămâni acesta s-a asfaltat datorită Elisabetei Rizea. Tot datorită ei Nucşoara a căpătat notorietate şi vin mulţi turişti întrebând despre partizani, vrând să vadă locuri şi să audă poveşti. Nucşorenii ar trebui să se mândrească şi să îşi facă tot mai cunoscută istoria de luptă şi suferinţă.






         Dar unde sunt nuorenii? Eu cred că nu mai sunt nucşorenii de altă dată, asta e problema. Şi domnul Constantin Berevoianu, profesor de istorie, are mult de lucru să îi convingă pe strănepoţii acelora de virtuţile şi caracterul înaintaşilor. De altfel despre aceste lucruri a şi vorbit în fata tinerilor veniţi din Bucureşti. Îmbrăcaţi în costume populare, încercau parcă să recupereze din dulceaţa pierdută a Nucşoarei. Nu i-am cunoscut, dar se vedea că sunt oameni îndrăgostiţi de tradiţie, de istorie, de credinţă. Nici măcar nu au încercat să se încununeze cu succesul acţiunii lor, de fapt nici unul nu a luat cuvântul. Mă aşteptam să vorbească despre Elisabeta Rizea şi crucea ridicată acela care este, cred, preşedintele Neamunit – Aureliu Surulescu. Mă gândesc, având propria mea experienţă în strângerea de fonduri pentru Crucea Haiducilor Muscelului, că n-a fost tocmai uşor să realizeze ceea ce alţii n-au reuşit în decenii.


         Doamna Laurentia Arnăuţoiu a ţinut un discurs mai lung şi emoţionant, amintindu-şi despre rudele sale, de unchii şi bunicii ale căror oase odihnesc fără cruce la căpătâi. A povestit tinerilor despre solidaritatea comunităţii nucsorene faţă de bunicii ei, Ioan şi Laurentia Arnăuţoiu, modul în care au fost întâmpinaţi la câţiva kilometri în afara satului când au fost eliberaţi din prima perioadă de închisoare.


        Vremea în Nucşoara a ţinut cu noi, cei câţiva din stradă care dăm emoţii şoferilor şi am putut rămâne până la sfârşit fără să ne plouă. Drumul spre casă a adus nori cu soare şi o atmosferă tot mai plăcută, dar am rămas cu aceasi senzaţie că totuşi lumea nu s-a limpezit…

marți, 4 octombrie 2016

Elisabeta Rizea – viteaza din Nucsoara

      Astazi se implinesc 14 ani de cand s-a stins din viata Elisabeta Rizea, viteaza din Nucsoara, simbol al rezistentei anticomuniste romanesti. Mai jos redau cateva fragmente semnificative din interviul acordat doamnei Irina Nicolau, care a stat la baza cartii ,,Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi’’.



       „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.





     ,,Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi".
         De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.
Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
         Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit.Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.
         Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
          Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”




Iia Elisabetei Rizea in Memorialul de la Sighet 


Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe Elisabeta si Gheorghe !




miercuri, 20 iulie 2016

O să vă vorbesc despre tata şi prietenii lui…


Aşa şi-a început prelegerea domnul Theodor Paleologu în fata cursanţilor de la Şcoala de Vară din Piteşti. Mai mult decât o prelegere, a fost o ca discuţie purtată cu nişte prieteni apropiaţi cu care nu te-ai văzut demult şi încerci să le povestesti ce s-a mai întâmplat cu tine şi cu familia ta. Un stil lejer, direct, apropiat, întrerupt de întrebări şi încercări de a-i introduce pe studenţi în poveste, de hohote de râs zdravene. Îmi amintesc despre cum istorisea Alexandru Paleologu cum râdea el, cu poftă, chiar şi în închisoare, lucru care de multe ori îi supăra pe unii colegi ce erau prea deprimaţi de situaţia în care se aflau ca să poată măcar zâmbi. Cred că acelaşi râs l-a moştenit domnul Theodor Paleologu de la tatăl său…



(Teodor Paleologu si Alin Muresan cautand chipuri cunoscute printre cei arestati)

Un om direct, care nu se sfieşte să atace subiecte care mie îmi par mai delicate. Îşi spune părerea fără teamă, face incursiuni în trecut şi sare cu uşurinţă spre prezent pentru a face comparaţii  isteţe, surprinde cu amănunte personale din viaţa de familie. Îi zgândără pe cursanţi ca să pună întrebări şi ne explicã diferenţa între studenţii americani şi cei români sau chiar francezi în faţa cărora s-a aflat vreodată. Cei americani sunt curioşi, cu mâinile pe sus, chiar dacă de multe ori pun întrebări banale sau chiar ciudate, iar ceilalţi se urnesc greu, îşi caută curajul spre vârfurile pantofilor sau în înălţimile încăperilor. Da, şi aici are dreptate, vorbesc şi din proprie experienţă. Îmi amintesc cât de greu era momentul în care, în gimnaziu, la sfârşitul orei de chimie, profesorul ne întreba dacă am înţeles lecţia şi ce întrebări avem. Îmi storceam mintea până la ruperea ultimului neuron să găsesc ceva interesant de întrebat! Acum, aflat de cealaltă parte a baricadei, faţă în faţă cu elevii mei, problema este puţin schimbată -  când cineva găseşte o întrebare bună, parcă simţi că răsare soarele la Seattle ! Ori când mai fac experienţa de a scoate pe neaşteptate un elev în faţa clasei şi a-l învesti cu funcţia de profesor pentru o oră – cât de greu reuşeşte să se adune şi să pună întrebări colegilor, deşi cunoaşte lecţia !  Aşa suntem învăţaţi – să stăm la cutie, poate o fi vreo ,,calitate’’ ancestrală a noastră, a românilor!
,,Tata a fost cel mai frumos, uitaţi-vă pe panoul acesta, e altul mai frumos ca el?!’’





(Alexandru Paleologu, al doilea din stanga sus, arestat in 1959 in procesul Noica-Pillat) 

Să creşti într-o asemenea familie, a Paleologilor, să ai un tată cu asemenea prieteni – Steinhardt, Noica, Al George, Eusebiu Munteanu – iată ce moştenire intelectuală pe care trebuie să o păstrezi, dar şi s-o transmiţi mai departe. Din această unică întâlnire mi se pare că dl Paleologu este foarte priceput în a o face.




La un moment dat ne-a povestit ce l-a şocat în ultima campanie electorală la care a participat, în care sute de romani, nu neapărat de condiţie modestă, i-au spus că oamenii care ne conduc ar trebui să facă neapărat ceva pentru cetăţeni. ,,Treaba lor dacă mai şi fură, dar să facă şi pentru noi ceva!’’ Dumnealui a fost uimit în faţa unei asemenea asemenea păreri, la fel şi cursanţii. Cum să gândeşti aşa?! Aş vrea să avansez aici o opinie personală, bazată pe experienţa a 25 de ani de trăit în ţara asta. Se poate pentru că ei, toţi, ne-au învăţat în 25 de ani aşa, ne-au învăţat să ni se ofere puţin sau deloc. Foarte simplu!  Pe principiul copilăriei - ,,Mărul mic sau nimic!’’ E corect, e moral?! Bineînţeles că nu, dar dacă aşa funcţionează ţara asta după 1989, din 4 în 4 ani, ce poţi face? Am avut şi noi parte de vreo revoltă idealistă, acum e rândul lor…
Domnul Paleologu a mai vorbit şi despre alt subiect – opera lui Alexander Soljeniţîn. Cred că a convins pe majoritatea celor de faţă să îl citescă, într-adevăr un autor excelent. O adevărată plăcere să citeşti, are un stil minunat care ajunge la suflet şi mă refer aici, zic eu,  mai ales la ,,Pavilionul cancerosilor’’ şi ,,Primul cerc’’. Premiul Nobel pe care l-a primit nu e doar pentru activitatea lui de dezvăluire a victimelor gulagului, pentru curajul său supraomenesc, dar şi pentru talentul literar. Mi s-a părut foarte interesantă şi o poveste despre asocierea făcută după 1989 între Ioan Ioanid, autorul  cărţii ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele’’ şi scriitorul rus, care l-a supărat pe Ioanid. Acesta îi detesta în asemenea măsură pe ruşi încât ar fi spus că el nu e un Soljeniţîn al românilor - ,,Nu seamăn eu cu rusnacul ăla!’’
La eveniment a participat şi domnul Demostene Andronescu, ultimul poet al inchisorilor comuniste, care a intervenit în mai multe rânduri, completând sau întrebând câte ceva. Cred că, în ciuda vârstei, a reuşit să fie cel mai activ dintre noi, cei prezenţi !


Am fost norocos că am fost prezent la prelegere, nici nu ştiu când au trecut câteva ceasuri, îi mulţumesc lui Alin Mureşan pentru această şansă, unică probabil. Ruperea de un cotidian linear a însemnat pentru mine azi o mică sărbătoare. Până data viitoare !


miercuri, 8 iunie 2016

Atelier de istoria comunismului la Închisoarea Piteşti

       Sâmbăta care a trecut a avut loc la Închisoarea Piteşti un eveniment deosebit, primul dintr-o serie dedicată tinerilor – Atelier despre istoria comunismului. Trei dintre elevele mele – Ana, Delia şi Sabrina, au fost selecţionate şi au avut plăcerea de a o cunoaşte pe Ioana Hasu, jurnalist RFI şi în acelaşi timp nepoata lui Gheorghe Hasu, partizan din Grupul Carpatin Fãgãraşan. Pe Ioana elevii mei au cunoscut-o acum doi ani, când ne-a vizitat acasă, la Leicesti şi ei au participat la atelierul ,,Ţara Bunicilor’’.













(Aceste fotografii sunt luate de pe pagina de facebook Fundatia Memorialul Inchisoarea Pitesti)

       Inedit a fost şi locul în care s-a ţinut acest atelier, fosta Închisoare Piteşti, aflată sub patronajul Fundaţiei Sfinţii Închisorilor. Elevele mele s-au declarat impresionate de această activitate, cu atât mai mult cu cât ele cunoşteau o parte din poveştile rezistenţei anticomuniste şi ale represiunii, dar nu de la o asemenea sursã.   Un alt atu al lor a fost acela ca fiind şi cele mai mari din grup, au avut o poziţie deosebită şi au participat activ la toate etapele activităţii.
          Spre bucuria mea, câţiva dintre foştii mei elevi, acum la liceu, au aplicat pentru un alt Atelier de istoria comunismului şi vor fi prezenţi săptămâna viitoare la Închisoare.
         De primăvara aceasta, tot mai multe proiecte s-au derulat sau sunt în curs la Închisoarea Piteşti – întâlniri cu  Paul Imbrescu și Galina Răduleanu, cu cercetătorul Adrian Petcu, cu poetul şi fostul deţinut Demostene Andronescu. Vara aceasta se va desfăşura Scoala de Vară de la Piteşti, ediţia a V-a. Se poate spune că la Piteşti grijă pentru redarea memoriei este tot mai pregnantã şi cuvintele doamnei Ana Blandiana sunt puse în practică - ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie’’.
        La sfarsit elevele mele au vizitat Inchisoarea Pitesti, ghid fiind Maria Axinte.









(Icoana pictata de maicutele de la manastirea Diaconesti)


                         Avem o tara   - maicutele de la manastirea Diaconesti


duminică, 17 aprilie 2016

SFINȚIREA MONUMENTULUI HAIDUCILOR MUSCELULUI DIN NUCSOARA


16 aprilie 2016 – o zi perfectă de primăvară. Dumnezeu le-a dăruit eroilor musceleni această zi minunată pentru că noi să le putem cinsti memoria în tihnă, fără grabă, sub adierile vântului de munte care împrospăta atmosfera.





Dar să revin la desfăşurarea cronologică a evenimentelor. Sfinţirea Monumentului Haiducilor a fost prevăzută de organizatori în trei etape:  o întâlnire la Sala Mare a Primăriei Câmpulung, inaugurarea şi sfinţirea Monumentului şi o pomană creştineasca pentru cei veniţi mai de departe îndeosebi.
Aş vrea să lămuresc puţin şi istoria acestui complex arhitectural. În anul 1997 pe când ministru al culturii era domnul Ion Caramitru, s-au făcut primii pași, după ce se realizase un proiect amplu, care să rememoreze jertfa celor de la Nucșoara și din localitățile din jur. Sponsorii trebuiau  să depună sumele respective la BRD, iar Asociația Foștilor Deținuți Politici urma să se ocupe de administrarea lor. În 1997 s-a plătit suma de 570 milioane de lei cu care au fost aduse elemente ale monumentului pe trei platforme de tren din Galați. Acesta trebuia să fie înalt de circa 12 metri și semnifică comunismul - un zid prin care iese un deținut.
        S-a cumpărat la baza Mateiașului, la ieșirea din Câmpulung, un teren de 2.500 metri pătrați, deși 500 de metri ar fi fost suficienți și din această cauză n-au mai rămas bani pentru amplasarea monumentului, care a rămas ani și ani în ploaie și ninsoare, în soare și arșiță. De-abea acum 6 ani s-a reușit, să se aducă acel ,,Zid’’ pe locul amplasării. Aceasta construcţie a fost realizată de sculptorul Aurel Vlad.
         Următorul pas era ridicare Crucii pe care să se dăltuiască numele membrilor rezistenţei anticomuniste din zona Nucşoara. Acesta a fost momentul în care eu am aflat despre toată această poveste fără sfârşit şi, la rugămintea doamnei Elena Ion (Arnautoiu) am început o campanie pe internet pentru strângerea de fonduri. Domnul Sergiu Rizescu, preşedintele AFDPR Argeş a deschis un cont la Banca Transilvania pentru această acţiune. După patru luni de zile s-au strâns suficienţi bani pentru a se cumpăra piatra de Vratza şi a fost adusă în atelierul meşterului pietrar, domnul Ionel Moise. De aici încolo şi până la amplasare s-a ocupat domnul inginer Gheorghe Pristavu, doamna arhitect Anca Cosa şi câţiva prieteni ai dumnealor. Organizarea evenimentului s-a făcut de către un comitet condus de Preot Marian Dinițoiu, preşedintele AFDP Muscel şi compus din dl Pristavu, dl Ioan Crăciun, domnul Emil Hagi, domnul Călin Andrei, familia Ambruș.
         Sâmbăta 16 aprilie ne-am întâlnit la Primăria Câmpulung într-o sală plină cu cei cu adevărat interesaţi să participe la un asemenea eveniment. În faţa noastră, emoţionată, s-a aşezat doamna Elena Ion (Arnauțoiu), sora fraților Toma, Petre şi Anton Arnăuțoiu. Lângă dumneaei s-au aflat domnul Octav Bjoza (preşedintele AFDPR), domnul Sergiu Rizescu (preşedintele AFDPR Argeş), domnul Ioan Crăciun (editor Ars Docendi), primarul Campulungului şi preşedintele Consiliului Judeţean Argeş. Părintele Marian Dinițoiu a făcut oficiile de gazdă şi a arătat implicarea Asociaţiei Muscelene în construirea Monumentului, a mulţumit tuturor celor implicaţi în realizarea sa. Apoi a vorbit domnul Ioan Crăciun care a citit mai multe pasaje din cartea doamnei Elena Ion (Arnăuțoiu) dedicată familiei sale. A urmat prezentarea unui scurt film despre rolul familiei Arnuțoiu din Nucşoara în rezistenţă din munţi, film coordonat de doamna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnauțoiu, care n-a putut fi prezentă fiind plecată de câteva luni din ţară.
        Discursul domnului Octav Bjoza a fost unul puternic, de forţă, critic la adresa regimului comunist şi la adresa autorităţilor de după 1989 care au făcut prea puţin pentru foştii deţinuţi politic. Mai mult, în ultimul timp unele drepturi ale acestora au fost retrase, iar diligentele făcute de conducerea Asociaţiei la primul ministru şi la patriarhul României n-au dat rezultate, ei nefiind primiţi în audienţă. Domnul Bjoza a precizat că este o onoare vii într-o asemenea zonă în care a fost un centru atât de important al rezistenţei anticomuniste şi a deplâns ca aceasta nu este cunoscută prea mult nici în ţară şi peste hotare aproape de loc. De asemenea a deplâns faptul că la Nucşoara nu s-a putut ridica un astfel de Monument, dumnealui mergând în vizită la Nucşoara acum ceva timp, cerând primarului acest lucru, dar fiind refuzat.



Domnul Sergiu Rizescu a vorbit despre drepturile foştilor deţinuţi politic pierdute de curând, despre faptul că poporul nostru nu îşi cunoaşte istoria. Cu toate acestea , ,,Fagarasii au scris cu sânge şi cu gloanţe istoria României.’’. ,,Noi ne-am făcut datoria. Kilometrul 0 să nu-l uitaţi niciodată (AFDPR)’’, a mai adăugat dumnealui.



           Mesajul doamnei Elena Ion (Arnauțoiu) a fost, aşa cum ne aşteptam, pătrunzător şi emoţionant  - ,,Sunt foarte impresionată şi mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu că mi-a ascultat ruga să trăiesc să văd într-adevăr  o Cruce pe care să fie scris numele tuturor celor care au suferit... [...] nu cunosc mormântul părinţilor mei, n-am putut pune o lumânare, o floare şi-o lacrimă de recunoştinţă. Acuma văzând acest Monument aici simt că au venit acasă, simt că sunt aproape de mine până Dumnezeu mă va duce la ei să-mi reîntregesc familia. Urmaşii noştri şi ai tuturor care sunt acolo pe Cruce, vor avea unde aprinde o lumânare şi depune o floare în memoria lor că n-au plecat cu alt scop în munte sau în închisori unde au suferit după aceea decât dorind cu ardoare să apere credinţa, demnitatea şi libertatea poporului român. Pentru acest lucru vă mulţumesc tuturor celor care aţi contribuit pentru înălţarea acestui Monument.


                                      Mesajul doamnei Elena Ion (Arnăuțoiu)


        Eu am avut onoarea de a citi din partea doamnei Ana Blandiana, care nu a putut ajunge la eveniment, un mesaj pentru cei din sală. Aş vrea să adaug că fără contribuţia dumneaei, a Fundaţiei Academia Civică, nu am fi reuşit să strângem suma necesară pentru Crucea Haiducilor.



        La final, domnul Constantin Berevoianu, directorul Şcolii  ,,Toma Arnățoiu’’ Nucșoara,  a transmis salutul nucșorenilor și ne-a spus că în sală sunt prezenţi doi dintre ultimii partizani din Slatina (Nucşoara) – Eugen Chirca şi Gel Chirca, acum doi bătrâni venerabili. În 1949 aveau însă doar 19 ani şi fiind prinşi de Securitate şi-au petrecut anii cei mai frumoşi ai tinereţii în închisori împreună cu o parte a membrilor familiilor lor. În sală s-a mai aflat și domnul Doru Arnăuțoiu, fiul lui Petre Arnăuțoiu, care avea doar doi ani când tatăl său a plecat în munți, iar el și fratele său au fost duși la orfelinat.



Domnul director Constantin Berevoianu de la Scoala ,,Toma Arnăuțoiu'' Nucșoara




Domnul Eugen Chirca, soția și nepoata sa.


Alături de domnul Gel Chirca.


        A urmat deplasarea participanţilor la Monument, unde s-a ţinut slujba religioasă de sfinţire a acestuia. Pe un podium improvizat ultimii luptători, foşti deţinuţi politic, au ascultat în tăcere şi şi-au amintit cu siguranţă pe taţii, mamele, fraţii, verii, consătenii lor dispăruţi. Numele lor sculptate pe Cruce vor rămâne pentru totdeauna acolo, iar sub ele se vor aprinde lumânări, se vor aşeza flori, li se vor spune poveştile. M-a impresionat enorm momentul în care nenea Eugen Chirca pe care eu l-am intervievat acum doi ani la Nucşoara, s-a ridicat şi a sărutat Crucea. Tatăl său a murit în munţi, mama sa a murit în închisoare, el şi fratele său şi-au îngropat tinereţea în minele de plumb...



         Evenimentul sfinţirii Monumentului a fost pentru mine unul de împlinire, de satisfacţie după multă muncă, după multe rugi, multe telefoane, decepţii şi speranţe, speranţe şi iar decepţii. De multe ori am crezut că n-o să mai ajungem la capăt, ca doamna Elena Ion n-o să mai apuce să vadă Crucea înălţată. Pentru că a trecut atâta timp, prea mult timp...
















Alături de dl. Octav Bjoza


        A fost fără îndoială proiectul cel mai important la care am participat pe acest drum pe care m-am angajat sub influenţa doamnei Ana Blandiana – de păstrare şi promovare a memoriei luptătorilor din munţi. Motto-ul dânsei - ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie’’ pentru mine chiar are sens şi îl răspândesc cum pot, în sala de clasă, prin intermediul  blogului meu sau prin paginile de facebook ,,Destine frânte în închisorile comuniste’’ şi ,,Haiducii Muscelului din Nucşoara’’. Tot timpul am ținut legătura cu domnul inginer Gheorghe Pristavu care s-a ocupat de partea practică și cu doamna Laurenția Arnăuțoiu, care și-a pus tot sufletul în această acțiune.
        În final vreau să spun că mai este mult de muncă la complexul arhitectural de lângă Câmpulung –un panou la intrare cu un istoric al partizanilor,  un gard care să împrejmuiască locul, drum de acces şi multe altele. Pentru aceasta trebuie bani, mulţi bani şi AFDPR Muscel a luat iniţiativa de a continua ceea ce s-a început. Le doresc succes şi voi fi alături de dumnealor!