Spre Râpele cu Brazi din Poienărei

        La Poienărei am fost de multe ori, prima oară, îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, pe 20 iunie 2010. Venisem întâmplător, gândul meu era să o caut pe Marina Chirca, sora Anei Simion cu care vorbisem în iarna la spitalul Domneşti. Şi am oprit chiar în centrul sătucului toropit de căldură, lângă biserică. Vizavi de aceasta, o casă veche, cu personalitate. O doamnă în vârstă a venit la poartă şi mi-a pus întrebarea care m-a introdus pentru totdeauna în istoria aceasta a suferinţei şi demnităţii. Aflând cine sunt şi ce caut mi-a zis – ,,Dar de ce nu veniţi să vorbiţi şi cu noi domnule profesor, că şi noi am suferit?!’’ Așa am intrat în casa domnului Alexandru Marinescu, ultimul partizan în viaţă cum aveam să aflu atunci şi am mai ieşit după şase ore când se înserase şi începuse să tune, să fulgere, ca un fel de încheiere apoteotică a naturii la teribila poveste care se scursese în şuvoi odată cu amintirile acestuia. Am plecat spre casă parcă plutind, marcat de incredibilele istorii ale locului. Apoi am revenit aproape în fiecare an, de obicei singur, odată cu fiul meu şi altădată cu elevii mei, în 2014, o întâlnire care le-a rămas în amintire pe toată viaţa. De pe prispa casei domnului Sandu priveam spre pădurea care urca abrupt în apropiere şi îmi închipuiam unde ar fi fost ultimul adăpost al partizanilor, la Râpele cu Brazi, aproape de sat, dar totuși departe, într-un loc greu accesibil. De câteva ori am ajuns şi la fosta casa a preotului Ioan Constantinescu, cel ce i-a ajutat enorm pe partizani, casa sa fiind şi mai în marginea satului. Aici a fost botezată micuţa Ioana, fiica Mariei şi a lui Toma. Lângă casă se înalţă o troiţă în memoria celor ce au participat la mişcarea anticomunistă.

      Acum câteva săptămâni am primit un mesaj de la Răzvan, amicul meu journalist, pleca din Bucureşti şi îşi găsise cazare în Poienărei pentru cinci zile. Dorea să urce spre Râpele cu Brazi. ,,Vrei să vii şi tu?’’

      Oau, ce întrebare este asta! În sfârşit se iveşte o ocazie, o ocazie într-adevăr rară! Răzvan mai urcase acolo în urmă cu vreo doi ani împreună cu Bogdan, strănepotul Elisabetei Rizea.

       Într-o sâmbătă dimineaţa la opt m-am întâlnit cu echipa, căci în afară de Răzvan mai doreau să atingă istoria şi prietenii lui, Eugen şi Bogdan. Se anunţa o zi splendidă, poate puţin călduroasă, dar o urcare de vreo 2 ore prin pădure nu părea ceva prea dificil. Din păcate în ultima clipă am luat alt drum, la sfatul unui localnic, cale ce părea mai scurtă. Răzvan ştia că drumul cel mai bun e cel cunoscut, dar a cedat şi el şi am mers o bună bucată, eu cred că pe puţin doi km spre ,,un pod prea îndepărtat’’. În cele din urmă Răzvan a decis să ne întoarcem şi să urmăm poteca cunoscută de el. Au fost câteva clipe tensionate, chia  s-a pus problema să renunţăm pentru acea zi, dar toţi eram prea motivaţi şi am trecut peste oboseală. Am urmat o uliţă lungă şi îngustă care ieşea din sat, idilică,  am făcut stânga spre pădure şi ne-am aşezat pentru un scurt popas într-un loc care îmi aducea aminte de grădină Ghetsimani. Atâta doar ca vechii măslini erau înlocuiţi cu pruni bătrâni cu trunchiul acoperit de licheni. Într-o astfel de grădină au fost trădaţi Toma şi Petre Arnăuţoiu, au băut din ceşti nu sângele lui Isus, ci narcoticul trădării ce i-a adormit şi i-a ajutat pe securişti să-i prindă după atâţia ani, nouă ani de zile…

     Vorbeam cu băieţii, ne aduceam aminte, mai ales că Răzvan avea dese momente de intrare în istorie în care povestea frânturi din momentele semnificative, mereu cu mirare, cu pasiune, cu admiraţie pentru partizani. Răzvan era cu siguranţă din ,,filmul ‘’ acesta, intrase cu totul în el, simţea călătoria ca pe ceva mistic, o intrare în timp, în poveste. Nu cred că s-ar fi mirat prea tare dacă printr-o minune i-ar fi apărut în faţă doi bărbaţi slabi, dar vânjoşi, îmbrăcaţi ponosit, cu două ZB-uri în spate şi i-ar fi zis – ,,Noi suntem Toma şi Petre!’’ Asta mi-a plăcut la el – Răzvan e un tip veritabil, care nu  minte istoria, o tratează cu un respect evlavios.

       Ne-am ridicat din iarbă, am mai luat o gură de apă şi sărind peste câteva vreascuri ce fuseseră odată garduri, am intrat în pădure. Pădurea de fag era tăcută, vântul nu-i mişca ramurile şi parcă auzeam puţin paşii partizanilor. Da, pe aicea au trecut cu siguranţă în urmă cu 70 de ani. Urcuşul se înteţea tot mai mult, Bogdan era în frunte, ca un fost student la geografie ce era, plus cel mai tinerel dintre noi. Urcam cu greu, simţeam sângele cum pulsează în tâmple şi ne opream după treizeci-patruzeci de paşi. Ne gândeam la partizani şi  o spuneam pe rând, ca într-un ritual. Cum ar mai  fi râs de noi văzând cum ne mişcăm şi cerem pauze dese de odihnă ! Cu chiu cu vai am ajuns pe culmea dealului şi am luat o potecă spre stânga. Dar stupoare – Răzvan nu recunoaşte nimic din împrejurimi, ar fi trebuit să străbatem şi o poieniţă lungă şi îngustă, cu un izvor în capăt. Din nou discutăm despre călătorie. ,,Cel mai important într-o călătorie nu este neapărat să atingi destinaţia, ci mai ales călătoria propriu –zisă.’’ Nu ştiu cine o fi zis asta, poate cineva care şi-a ratat ţelurile şi şi-a găsit o scuză?! Cineva ca noi ? Eu eram pregătit să îmi ofer această scuză, la fel şi Eugen, deja, rătăceam de aproape patru ore prin pădurile Poienareiului !

      Răzvan decide să coborâm şi undeva mai jos să căutam o cale spre dreapta. Zis şi făcut…

      Înaintam de-a coasta şi aproape găsim o zonă măricică cu fagi scoşi din rădăcini, să tot fie vreo zece. Mai facem o pauză, mai bem o gură de apă şi ne exprimăm dezamăgirea, Râpele cu Brazi par tot mai ascunse, loc mitic… Depăşim încet zona, sărim peste trunchiuri sau ne strecurăm pe sub ele, dar suntem tot mai pleoştiţi şi fizic şi psihic, nimic nu a ieşit cum am sperat. Bogdan şi Eugen o iau înainte, eu rămân cu Răzvan, care deodată vede un colţ de râpă undeva sus, spre dreapta. Speranţa se reaprinde, mititică cât un fir de flăcăruie de lumânare. Începem să urcăm abrupt, tot mai abrupt, uneori la 45 de grade, poate şi mai mult. Dar puterile au renăscut, cu fiecare pas parcă ne simţim mai bine deşi gâfâim şi transpirăm şi alunecăm şi ne prindem de vegetaţie. Dar, da! Vedem tot mai mult din pereţii Râpei. Ajungem la poalele ei, abia ne putem ţine pe picioare, dar acesta e locul! Răzvan a recunoscut o piatră mare, un fag aflat într-o margine. Suntem la Râpele cu Brazi! Ultima confruntare a unui partizan cu Securitate, ultima luptă, ultimul moment de curaj şi demnitate…

      Râpele se întind semeţe şi mute, dispreţuitoare sau doar indiferente… Aici au trăit timp de cinci ani oameni. Şi-au săpat adânc un ascunziş, profitând de zona cu vegetaţie protectivă, intrau înăuntru pe o scară din sfoară, deschizând o uşă făurită din coaja copacilor, dincolo de care plânsetele copilei nu se auzeau… Spălată de mama ei într-o copaie din coajă de brad…Hăituiţi  mai rău decât animalele sălbatice. Au trăit ca în vremurile adânci şi neguroase ale preisoriei. Asta le-a făcut comunismul…

 

       ,,Cu Toma s-au luptat, Petrică a reuşit să fugă, dar, turmentat, când a trecut prin Râul Doamnei şi-a udat pistolul. L-au prins cu câinii. Nici n-a putut să tragă. Că era simplu: dacă mergea pistolul, împuşca câinele şi gata.

     Tomiţă se pare că a fost rănit în luptă şi, până să-l prindă pe Petrică, l-au dus la stâncă şi el a strigat la Tică Jubleanu şi la Maria că gata, i-a prins. Maria cu fata a coborât, dar Tică a rămas şi a tras în ăştia de afară. El a vrut mai întâi să-l împuşte pe Petrică, cred. El n-a ştiut ce s-a întâmplat, cum au căzut ei. Ce-a zis – ăştia s-au predat şi mă ia viu şi pă mine. Şi acest ţăran cred că i-a bătut puţin pe toţi la fund; ca să nu bage pe nimeni şi ca să nu aibă necazuri, şi-a păstrat pentru el ultimul cartuş…

      Ş-ăstia, securiştii, s-au pupat, unu’ s-a legat cu frânghie şi i-a dat drumul de sus, ca Ţică tăiase scara de frânghie. Şi înainte să se dea pe frânghie în jos s-au pupat, hai, coboară, eşti erou. Intră peste ăla în grotă şi-l găseşte mort acolo. Însă nenorocirea, v-am spus … au găsit şi caietul. Da! Păi, de exemplu, s-au întâlnit cu un băiat în munte şi ăla n-avea ce să le dă. O ţigară, ai? Avea șase ţigări într-un pachet. Şase ani i-au dat.’’  Aceasta este mărturia lui Cornel Drăgoi, pe care o găsim în cartea ,,Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi’’.

 

                                           

                              Maria Plop coboară cu fiica sa Ioana, pășind spre închisoare și moarte…

                  Trupul lui Tică Jubleanu coborât din ascunzătoare de  către un securist...

      Totul a fost distrus aici, nu se mai poate găsi, reconstitui nimic. Dar poate că o cruce simplă din lemn merită Ţică Jubleanu, tânărul partizan care a luptat până la sfârşitul vieţii sale…

       Am coborât de la Râpe cu bucurie, cu satisfacţie, liniștit.  A fost călătoria, a fost destinaţia atinsă, au fost călătorii, prietenii de drum. L-am descoperit pe Eugen cu care cu siguranţă mă voi mai întâlni, e prea interesant ca să nu o fac. În plus un pelegrin pe El Camino spaniol care are atâtea de povestit şi împărtăşit. Şi pe Bogdan, un tânăr care s-a îndrăgostit de istoria locurilor şi de geografia lor, suficient cât să îşi cumpere o căsuţă veche în Poienărei şi să înceapă să şi-o renoveze.  Cu ei trei am făcut o incursiune în timp, pe aceste locuri încărcate de poveşti teribile şi nu pot decât să le mulţumesc că m-au acceptat în echipa care s-a pornit într-o sâmbătă dimineaţă spre acea fatidică zi de 20 mai 1958…

 

 

Domneşti – 111 ani de la naşterea Elisabetei Rizea

     Nucşoara are o rană nevindecată. O rană a memoriei care încă mai sângerează, care nu o lasă să se liniştească şi să se împace cu ea însăşi, cu istoria sa.  Dar cum ar fi altfel, când 9 ani a fost un sat sub asediu, iar apoi a devenit ,,satul de după gratii?’’ Anul 1989  a adus schimbări, dar  vălul  uitării a fost ridicat doar de un capăt  şi ceea ce a fost ascuns şi acoperit cu lacrimi şi sânge a ieşit la iveală. Elisabeta Rizea are meritul de a fi ridicat acest văl, graţie intervenţiilor sale, începând cu interviul acordat doamnei Lucia Hossu Longin pentru Memorialul Durerii în 1992. Rapid, aceasta munteancă straşnică a devenit  un simbol al rezistenţei anticomuniste. Casa ei a ajuns loc de pelerinaj, poştaşul nu mai prididea cu aducerea scrisorilor şi diverselor pachete din ţară.Oameni de rând, dar şi politicieni au vizitat-o. Maiestatea Sa Regele Mihai i-a călcat pragul casei, casa în care de fapt se mai aflase odată cândva în 1937.   Lumea o iubea pe Elisabeta Rizea, căci eliberată de comunism, căuta să-şi găsească repere morale, să îşi demonstreze sieşi că nu a fost atât de lașă, că în neamul acesta au existat oameni care nu s-au plecat şi au luptat până la capăt. Elisabeta Rizea  valida ego-ul nostru, ne asigura că şi noi am fi putut fi ca ea, că nici noi nu ne-am fi vândut ca Iuda pe 30 de arginţi, chit că ne-ar fi bătut cu bastonul de cauciuc până ne-ar fi înnegrit tot corpul, chit că ne-ar fi smuls părul din cap şi braţele din articulaţii, aşa cum a păţit-o ea.

          Pentru că s-a vorbit mai mult despre trecut, eu aş dori să vă vorbesc şi despre viitor. Care este moştenirea pe care o lasă Elisabeta Rizea? Ce vrem şi ce trebuie să facem cu această moştenire?

        Ea a spus cândva ,,Trei zile dacă aş trăi, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea.’’ La ce se gândea când a spus aceste cuvinte? Oare ce ar crede ea astăzi despre cum şi cât s-a limpezit lumea ?

Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea, încearcă de ani de zile să contribuie la împlinirea acestei fraze testamentare, prin constituirea unei case memoriale Elisabeta Rizea în Nucşoara. Mă întreb uneori cum ar privi ea acest proiect. Sunt sigur că nu a avut ocazia să păşească într-un muzeu sau casă memorială, dar cred că ar fi tare mulţumită de ceea ce vrea să facă Bogdan. Pentru că mereu i-a plăcut să primească multă lume acasă, să vorbească, să povestească, să-şi strige necazul. Dar era în acelaşi timp şi curioasă şi îi descosea pe cei care o vizitau, voia să afle ştiri din lumea largă, voia să afle dacă lumea se schimbă, dacă vom scăpa cu adevărat de comunism  după 1989.  Şi era şi atât de generoasă, mereu gata să sară în ajutorul cuiva, fie din sat, fie de aiurea. E cunoscut îndeobşte cum în 1997 a fost întrebată ce şi-ar dori pentru ea sau pentru Nucşoara şi a răspuns că ar vrea să se asfalteze drumul  de jos de la intersecţia mare până la Biserică. Iar domnul ministru Nicolae Noica i-a îndeplinit această dorinţă.

Oare acum ce şi-ar dori Elisabeta Rizea ? Oare ar fi această casă memorială? Care ar fi nu doar a ei, ci a întregii mişcări de rezistenţă de la Nucşoara?

Bogdan Vârvoreanu a început acest proiect în septembrie 2019 la Palatul Elisabeta sub patronajul Casei Regale. Toţi speram, el şi echipa că se vor obţine fonduri suficiente ca în 3-4 ani să fie gata.

Cum stăm după 4 ani? Din păcate după 4 ani suntem încă în prima etapă – cea a salvării, consolidării şi restaurării casei. În 2020, 2021 şi 2022 s-au făcut lucrări de drenaj, de consolidare a temeliei, înlocuirea prispei care stătea să se prăbuşească, reconstrucţia fostei bucătărioare de vară şi a unei anexe. Pentru vara acestui an este planificat să se lucreze la acoperiş, să se dea ţigla jos şi să se recondiţioneze, apoi să se refacă tavanele şi podeaua în cele două camere şi pe holul dintre ele. În primăvara aceasta, prin donaţii din toată ţara s-a strâns o sumă de cca 30.000 lei, dar devizul pentru lucrări este de 50.000 lei. Aşa că ne găsim într-o situaţie delicată, aceea de a amâna lucrul la casă. Cu greu ne mai putem gândi la următoarele etape ale proiectului – construirea unui centru expoziţional, a unui corp administrativ şi pentru primire oaspeţi, a unui amfiteatru cu vatră tradiţională.

      Doamna Ana Blandiana a spus cândva ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie.’’ Cu tristeţe spun că, la Nucşoara, după atâţia ani de la căderea comunismului, încă ne luptăm pentru ca memoria să fie o formă de justiţie. Făcând această casă memorială. De care cu siguranţă Nucşoara are nevoie, aşa cum şi Casa Elisabeta Rizea are nevoie de Nucşoara, cele două fiind indisolubil legate. Dar trebuie să privim spre viitor cu speranţă și măcar să ne consolăm că, dacă drumul va fi atât de greu și lung, cu atât mai mare va fi satisfacţia când vom ajunge la capătul său !

 

La Domnești, la dezbaterea prilejuită de împlinirea a 111 ani de la nașterea Elisabetei Rizea.

În casa Elisabetei Rizea cu domnii Bogdan Grigore, Ionuţ-Andrei Gherasim și Bogdan Vârvoreanu, 28 iunie 2023.

Din nou la Nucșoara… din nou în curtea Elisabetei Rizea ...

       Proiectul CER – Casa Elisabeta Rizea - a debutat în septembrie 2019 la Palatul Elisabeta din Bucureşti şi are etape clare de realizare a diferitelor lucrări. Cea mai importantă etapă este aceea a salvării şi restaurării efective a micuţei case nucșorene. În 2020-2022 s-au realizat lucrări în acest sens, iar în vara aceasta planul era recondiţionarea acoperişului şi ceva de muncă la faţadă. Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea şi preşedintele Asociaţiei Elisabeta Rizea, a discutat cu meşterul maramureşean ce a muncit şi în primăvara trecută, iar acesta i-a spus că prioritatea, pe lângă acoperiş, trebuie să fie refacerea tavanelor şi a podelei din cele două cameră şi holul dintre ele. Aceasta ar fi ordinea firească.

      În primăvară am realizat un proiect de strângere de fonduri pe platforma sprijină.ro şi împreună cu Bogdan am încercat să convingem cât mai multe persoane de importanţa realizării unui astfel de proiect al memoriei, pornind de la Elisabeta Rizea, femeia – simbol al luptei şi rezistenţei anticomuniste. Rezultatul a fost că 95 de oameni de suflet au donat sume cuprinse între 10, 30, 50 şi 3.000 de lei, iar câteva fundaţii care se ghidează după cuvintele doamnei Ana Blandiana ,, Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justitie’’, ne-au dăruit  sume substanţiale. E vorba de Fundaţia Academia Civică, Fundaţia Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Fundaţia Corneliu Coposu, Asociaţia Reclădim România, cărora le mulţumim încă odată. În final donaţiile dumneavostra au ajuns la cca 30.000 lei.

       Acum… Devizul întocmit pentru lucrări e de 50.000 lei. Şi s-ar putea începe în august.

       Aşa că vă rog din nou să ne sprijiniţi pentru a obţine cei 20.000 de lei ce ne lipsesc pentru Casa Eliabeta Rizea. În afară de donaţii, poate unii dintre dumneavoastră cunoaşteţi manageri de firme ce pot face sponsorizări. Ulterior aceşti bani poţi fi deduşi de la stat la sfârşit de an. Ne-ar ajuta cu adevărat.

       Elisabeta Rizea a spus odată -  ,,Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea’’. Lumea nu s-a limpezit, dar putem să ajutăm şi noi, de unde suntem, cu puţin, dar cu inima deschisă şi încrezătoare. Aveţi încredere în noi că facem tot ce putem, dar este greu, este imposibil fără ajutorul dumneavoastră.

 

Pentru donaţii:

Bogdan Vârvoreanu, Asociaţia Elisabeta Rizea

 

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101

IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101

 

 

 

S-a întâmplat în Domnești, pe Râul Doamnei…

      Acum  câţiva ani am cunoscut-o pe doamna Gabriela Dumitrescu în mediul virtual graţie preocupărilor comune legate de păstrarea memoriei. A fost deschisă faţă de mine, am discutat chiar mai mult, îmi aduc aminte, despre tatăl său şi rolul jucat în rezistenţa armată din munţii Făgăras. De curând am văzut o fotografie de familie minunată pe facebook şi i-am cerut să mi-o ,,povestească.’’

      În imaginea de mai jos sunt bunicii doamnei Gabriela îmbrăcaţi aşa cum era portul atunci, portul tradiţional muscelean. Privesc mândri și siguri de ei spre noi, cei din viitor, dar și ocrotind plini de demnitate pe nepoţica surâzătoare și atât de naturală cum doar un copil poate fi ! Vremurile erau încă blânde, urgia comunistă nu venise. Bunicii au fost oameni de vază ai satului Domnești, de pe Valea Râului Doamnei. Bunicul Nicolae Ionescu era înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi prieten bun cu Gheorghe Şuţa, unchiul Elisabetei Rizea. A fost lângă acesta în momentul asasinării sale de către comunişti, la alegerile din 1946. Din păcate şi el a murit curând după aceea, parcă nu a mai vrut să trăiască în noua lume  care se prefigura, dar nu înainte de a i se confisca averea – moara de lângă podul peste Râul Doamnei, dârsta de la Stăneşti, terenurile agricole şi livezile. Era un om gospodar, a fost ales primar al Domneștiului și s-a străduit să aducă curentul electric în localitate. A instalat un dinam electric, modern pentru acele timpuri, iar lumina a pătruns pentru prima oară în casele a 60 de familii.

        Bunica Elisabeta Ionescu a fost o luptătoare, fapt pentru care a plătit scump - dată afară din propria  casă pe care s-a pus steaua roşie a invadatorilor. Nu a vrut să plece şi s-a încăpăţânat să rămână măcar în camerele din curte. A fost arestată şi  închisă la Piteşti pentru 2 săptămâni, atunci când a fost ridicat și fiul ei Nicolae.  După 1989 acesta cu greu a reuşit să redobândească moara după 7 ani de procese costisitoare şi doar jumătate din pământul de drept. Domnul Nicolae Ionescu a reprezentat şi pe alţi locuitori în procesele cu statul, ajutându-i foarte mult, fapt pentru care era cunoscut în Domneşti drept Nae Pământ !

        Revenind la doamna Gabriela Dumitrescu, dumneaei este de loc din Domneşti, prin părinţi și bunici, se simte domnișancă și este atât de mândră de satul acesta, de familia sa,  în mod deosebit, cred eu, de tatăl dumneaei, care a fost un mare luptător pentru dreptate, libertate şi proprietate. S-a născut însă în Bucureşti, unde tatăl ei a început o nouă viaţă şi ajunsese să lucreze la Uzinele 23 August, ( fostele Uzine Malaxa) pe post de contabil. Dar a păstrat strâns legătura cu Domneștiul, ştia ce se întâmpla în zonă şi nu a ezitat să îi ajute pe partizanii nucșoreni, iar familia a avut mult de suferit după prinderea ultimilor partizani în 1958. Condamnarea sa a fost foarte severă, evitând de puţin să nu fie cel de al 17- lea executat în Valea Piersicilor de la Jilava. În schimb a primit 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. Nu la asta s-ar fi gândit Nicolae Ionescu, cel care în tinereţe avusese planuri concrete pentru dezvoltarea locului natal, părăsind chiar un serviciu bun de inspector în cadrul Institutului Naţional de Cooperaţie pentru a se reîntoarce acasă. Înfiinţase la Domneşti în 1942 o asociaţie pentru a strânge bani ca să cumpere un aparat de proiecţie, care odată instalat în sala de teatru a Băncii Înfrăţirea, a făcut din Domneşti un loc de invidiat, când majoritatea oraşelor nu aveau pe vremea aceea săli de cinematograf. Soţia sa, Rhea Silvia, a deţinut funcţia de director al Băncii Albina din Domnești, prima femeie director de bancă. Când familia a hotărât să plece în capitală, ea a lucrat la Banca Naţională. Iată deci ce fel de oameni au fost !

  

          Doamna Gabriela trăieşte acum în SUA, nu a mai venit de cinci ani pe meleagurile natale, dar eu cred că îi este tare dor, căci jumătate din inimă a rămas aici la Domneşti, pe Valea Râului Doamnei. De aceea mi-a şi permis să scriu aceste câteva rânduri, din dragoste şi dor de locuri, de părinţi şi bunici, cărora ar dori să le mai fie în preajma măcar pentru a le aprinde o lumânare…