Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Impresii de la Școala de Vară de la Sighet (II)

                      
 În cea de-a treia zi a Şcolii de Vară a avut loc o dezbatere despre Revoluţia din 1989, care a adus în prim plan câţiva participanţi, intelectuali, dintre cei care au fost în primele zile în stradă la Timişoara. A fost emoţionant să îi asculţi pe niște oameni care şi-au ignorant instinctul de conservare şi au avut curajul de a nu se încuia în propriile case. De la farmecul expunerii pe care l-am simţit la domnul Vighi, scriitor timişorean, de la dramatismul şi concizia domnului Traian Orban, împuşcat în stradă, până la puterea de exemplificare şi de sinteză a doamnei Brânduşa Armanca, jurnalist cunoscut sau tratarea realistă a istoricului Miodrag Milin, ni s-a prezentat în faţa ochilor o frescă a evenimentelor acelor zile. A fost un prilej unic să ascultăm ore în şir pe aceşti oameni care au fost rotiţe în mecanismul teribil de complicat al drumului către libertate. Şi să-ţi faci o părere, să dai la o parte zgura de informaţii false, de credinţe trunchiate, de minciuni şi manipulări care ţi-au fost servite drept adevăruri în perioada postdecembristă. Când îi asculţi pe oamenii care au participat la evenimente, care practic au făcut istorie, iar unii chiar au udat istoria cu sângele lor, nu se poate să nu trăieşti și un sentiment de bucurie. Că te afli în preajma lor, a unor persoane cu care ai vrea să semeni şi, mai ales, că te afli în preajma adevărului.  

              


               
         
     Dna Ana Blandiana, dl Traian Orban, dl Romulus Rusan, dl Daniel Vighi



               

Dna Ana Blandiana, dna Brindusa Armanca, dl Miodrag Milin, dl Traian Orban
   
 Ani de zile am fost conştient că nu pot să cunosc prea mult din adevărul revoluţiei, că atâtea interese obscure au învăluit-o într-un val de fum, au furat-o, au confiscat-o, au măsluit-o, au manipulat-o. Pentru că aşa o cereau cei care, veniţi puternic din eşalonul doi, au luat România cu asalt şi au pus stăpânire pe ea pentru ei şi pentru moştenitorii lor. Aşa că, această ridicare dintr-o parte a valului ipocriziei a fost pentru mine o bucurie. Să afli de la sursă, de la cei din Timişoara, cum a început şi ce au trăit în acele momente, da, a fost impresionant. Iar aceştia sunt persoane adevărate, cu credinţele lor, cu temerile şi fricile lor. Când treceau în 15 şi 16 decembrie pe lângă casa pastorului Tokes, simţeau că se întâmplă ceva, că se schimbă ceva. Şi mai simţeau teamă, o teamă răscolitoare, profund omenească. Ei nu ne-au dat lecţii de eroism ci doar de ce înseamnă să fii om din carne şi sânge, să tremuri de frică, dar să mergi mai departe, alături de ceilalţi. Mi s-a părut esenţial acest lucru – felul în care şi-au învins frica sau poate că nu, doar au învăţat să trăiască cu ea acolo în stradă, să nu fugă când forţele de represiune au venit spre micul lor grup. Domnul Vighi povestea atât de firesc, dar cu un farmec atât de subtil despre cum trecea cu prietenii săi prin faţa casei lui Tokes pe 16 decembrie şi cum au fost abordaţi de securişti ca să plece de acolo. Cu câteva zile înainte trecând pe strada lui Tokes observase o maşină a Securităţii, o skoda, în care doi securişti se încălzeau la o butelie mică. Cu prietenul său făcuse acest fragil exerciţiu de sfidare, iar în capătul străzii, acesta i-a zis  - ,,Daniele, hai să mai trecem odată !’’ Vroiau cu disperare să se întâmple ceva, ştiau că în ţările vecine avuseseră loc schimbări. Simţeau că doar noi, românii am rămas mai la urmă şi trebuie şi aici făcut ceva. 
           ,,Nu vă puteaţi da seama ce însemna comunismul, însemna o plictiseală totală şi un banal provincial extraordinar. Deci plictiseală, nu se întâmpla nimic ! […] Am fost atât de emoţionat când am văzut asta, îmi doream atât de mult să se întâmple ceva.’’- ne-a spus domnul Vighi.
Doamna Brânduşa Armeanca a ţinut să precizeze că ,,Locul acesta unde s-au adunat câţiva tineri, câteva doamne cu pălăriuţe, îmbrăcate îngrijit, câţiva domni mai în vârstă cu lumânări în mână, era un nod de tramvai şi toată lumea care trecea în tramvai vedea ceva, vedea nişte oameni cu lumânări şi se întreba ce se întâmplă, a murit oare cineva?’’ Securiştii îmbrăcaţi în cunoscutele haine de piele se plimbau printre oameni şi doar prezenţa lor îi făcea pe majoritatea să plece, să se suie în tramvaie, iar pe cei mai curajoşi să revină cu următorul tramvai. Din lucruri atât de simple şi gesturi atât de banale a început schimbarea …
Un alt episod parca neverosimil se întâmpla în ziua de 17, când deja evenimentele se precipitaseră. Domnul Vighi şi-a amintit cum în tramvai, o persoană necunoscută, le spunea călătorilor - ,,Vă rugăm, poftiţi la revoluţie !’’
Despre zilele de 17 şi 18 decembrie ne-a povestit domnul Traian Orban, care a participat efectiv şi s-a contaminat de avântul tinerilor care parcă luptau cu taburile şi tancurile armatei în joacă. Scene incredibile precum aceea în care un băiat a îndesat un jerseu în ţeava de eşapament a unui tanc, iar acestuia i s-a oprit motorul şi s-a putut urca pe el sau când el însuşi a aruncat cu un borcan cu compot într-un tab şi a privit cum prunele se scurgeau pe suprafaţa acestuia, par desprinse din altă realitate. Sau scandările care i-au însufleţit - ,,Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!’’
Despre evenimentele de la Bucureşti ne-a vorbit domnul doctor Nicolae Constantinescu, cel care în zilele de 21 şi 22 decembrie nu s-a mişcat de la postul său din Spitalul Colțea, cel mai apropiat de centru, unde începuse măcelărirea luptătorilor pentru libertate. Mărturia dumnealui s-a transmis în sala de la Sighet ca un curent şi ne-a transpus în acele momente teribile, când viaţa unui om nu valora nimic. Eforturile sale şi ale colegilor de a-i salva pe cei împuşcaţi, dramele trăite de pacienţii care erau salvaţi  datorită operaţiilor, dar mureau după câteva zile din cauza complicaţiilor sau a lipsei unor medicamente, toate acestea ne-au fost relatate punctual de către domnul doctor. Toate poveștile au fost înregistrate fidel în memoria sa și oricând pot fi spuse …




                                  Dl. doctor Nicolae Constantinescu, dna Doina Jela


Dna Ana Blandiana, dl Nicolae Constantinescu, dna Doina Jela

Ştiam că au murit şi copii în decembrie 1989. Copii care au ieşit în stradă alături de părinţii lor, copii care au murit alături de părinţii lor. Imaginile se derulau şocante, numele lor se scurgeau unul dupa altul în timp ce vocea doamnei Ana Blandiana le rostea un dureros epitaf .
George Eduard Atomei, 16 ani, Braşov, 22/23.12.1989;
Florin Corneliu Baban, 13 ani, Bucureşti, 21/22.12.1989;
Marius Bodo, 15 ani, 23.12.1989; Comitetul Central Bucureşti;
 Luminita-Florina Botoc, 13 ani, 17.12.1989 Timişoara;
Robert Paul-Bugyi, 18 ani, 24.12.1989, Arad;
 Octavian Burcioaica, 13 ani, 22/23.12.1989, Comitetul Central – Bucureşti;
Adriana Chiriţă Vasii, 13 ani, 24.12.1989, Brăila;
Nicusor Mihaita Cochirleanu, 16 ani, Brăila;
Gheorghe Ioan Constantin, 17 ani, 21/22.12.1989, Piaţa Universităţii Bucureşti;
Cătălin Diaconu, 18 ani, 22/23.12.1989, Braşov; 
 Cosmin Florian Doga, 13 ani, Constanța;
Diana Alexandra Donea, 19 ani, 21/22.12.1989, Bucureşti – Piaţa Universităţii;
Drăgan Iulian, 18 ani, 22/23.12. 1989, Braşov;
Marin Alfred-Hatman, 18 ani, 24.12. 1989, Arad;
Cristian Constantin Ioan, 21.12.1989, Piaţa Universităţii – Bucureşti;
Alexandru Radu Ionescu, 17 ani, 21.12.1989, Piaţa Universităţii Bucureşti;
Silviu Sebastian Iordan, 18 ani, 23.12.1989, Timişoara;
Constantin Iosub, 17 ani, 17.12.1989, Timişoara;
Leonard Killinger,17 ani, 24.12.1989, Brăila;
Mihaita Constantin Dorinel Lambert, 18 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Şoseaua Antiaeriană;
Mihai Flavius Mada, 18 ani, 23.12.1989, Arad;
Liviu – Iulian Marin, 17 ani, 21/22.12.1989, Bucuresti-Piata Universităţii;
Victor Mateescu, 17 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Bucureştii Noi;
 Ştefan Silviu Mânca, 14 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Şoseaua Antiaeriană;
Maria Moldoveanu, 14 ani, Otopeni;
Adrian Florin Negru, 12 ani, 22/23.12.1989, Braşov;
 Laura Andreea Negrutiu, 9 ani, 23.12.1989, Timişoara;
Marian Niculescu, 13 ani, 22/23.12.1989, Bucureşti – Comitetul Central; 
Corina Roşca, 6 ani, 23.12.1989, Brașov
…………………………………………………………………………………………………………………………………..



Nume, vârste, oraşe, datele în care şi-au pierdut viaţa…
Aveam 13 ani atunci când toţi aceştia piereau sub gloanţele celor de-o limbă cu ei, ale românilor noştri. Acum copilul meu are vârsta la care unii dintre ei erau împuşcaţi atunci. Cât de nedrept a fost! Câtă suferinţă pentru părinţii care şi-au dus copiii pe ultimul drum…
Ziua acestei dezbateri s-a încheiat în tăcere şi gravitatea a ceea ce s-a întâmplat atunci ne-a atins pe toţi. Nu a mai rămas nimic de spus. Poate doar să citim în linişte poezia premonitorie a doamnei Ana Blandiana - Cruciada copiilor - din anul 1984:
Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.



marți, 16 septembrie 2014

Povești de viață cu domnul Gheorghe Moise

Ana Maria Pulpea a realizat în această vară câteva interviuri pentru a putea participa la cursurile Scolii de Vara de la Sighet organizate de Fundația Academia Civică. Între ele, unul cu domnul Gheorghe Moise, fost profesor și director al Școlii Leicești din comuna Coșești. Dumnealui locuiește în satul Păcioiu și s-a născut în anul 1946. A fost unul dintre dascălii cei mai importanți din localitate, un profesor de chimie și fizică pasionat, iar ca director, un administrator desăvârșit, cunoscut în tot județul prin rigurozitate, cinste, eficiență și profesionalism. I-am fost elev domnului Moise, iar apoi, mult mai târziu, am ajuns să predau și eu la școlile pe care dumnealui le-a condus ca director. Deci știu bine ce spun. A rămas pentru noi un model, un exemplu. De aceea sunt foarte mulțumit că i-a acordat acest interviu Anei Maria Pulpea, student la Științe Sociale la Cluj, fiindcă prin experiența de viață și profesională, domnul Moise ne poate creiona un tablou – frescă complex al anilor 1945-1989.


1. Vă amintiți de un eveniment politic major din timpul copilăriei?
Au fost multe astfel de evenimente majore. Unul dintre ele a fost cel legat de naționalizarea mijloacelor de producție din iunie 1948, când toate proprietățile au trecut în mâna statului și a adus multe, multe nenorociri populației și acelor întreprinzători din acea vreme. Alt eveniment politic important a fost retragerea armatelor sovietice din 1958, dacă nu mă înșel și bine au făcut. Un alt eveniment a fost eliberarea deținuților politici din 1963-1964. Un gest tardiv, dar cu multe implicații pentru poporul român și pentru intelectualitatea română reținută în temnițele comuniste un număr însemnat de ani. De altfel, în această perioadă, a adolescenței,  am avut parte de profesori care au fost deținuți politici să-mi predea  diferite discipline, printre care discipline tehnice, fizica, sau pedagogia, ca proaspeți eliberați din închisorile comuniste. Și aș mai vrea să amintesc un eveniment, este vorba de cele întâmplate pe valea Râului Doamnei, în comuna Corbi, la râpa aceea unde au fost prinși cei care au fost împotriva statului. E vorba de Arnăuțoiu.  Evenimente pe care le-am trăit din plin. Îmi amintesc că era o zi de mai, eram prin clasa a VI-a, când fiind cu vitele la păscut, văd o coloană imensă de mașini militare dotate cu de toate și au trecut pe Râul Doamnei în sus. Nu am înțeles la momentul acela despre ce este vorba, dar la câteva zile de la producerea evenimentelor, oamenii au început să spună cam ce s-a întâmplat atunci, o tragedie, de altfel, pentru poporul român.
2. Copilaria v-a fost afectată de evenimente precum colectivizarea agriculturii, naționalizările sau arestările politice? Cunoașteți cazuri de persoane care au fost arestate pe motive politice?
Colectivizarea nu m-a  afectat pe mine și familia mea, pentru că, așa cum s-au întâmplat lucrurile în localitatea Coșești, nu s-a realizat CAP-ul, deși s-au depus eforturi deosebite, dar oamenii au reușit să evite formarea colectivizări, și au mers pe întovărășire. Au fost așa numitele întovărășiri, era pus pământul la un loc și era lucrat, dar nu a durat prea mult pentru că nu au dat roade. Naționalizarea s-a întâmplat și în localitatea noastră pentru că erau destui oameni cu o putere economică mijlocie care dețineau anumite prăvălii, magazine mici, dotate cu diferite produse, fie alimentare, fie industriale. Acestea au fost imediat închise odată cu 1948. Acest lucru i s-a întâmplat și bunicului meu care a trebuit să închidă acea prăvălie și ca el foarte mulți din satul Păcioiu. Erau în jur de 15-20 asemenea asociații, pe o lungime de circa 2 km, destul de multe. Un eveniment destul de neplăcut, odată cu naționalizarea a fost acela că acei care făceau parte din pătura mijlocie au fost declarați imediat chiaburi. Li s-au pus pe cap cote peste cote, încât nu făceau față să-și întrețină familia, au fost aduși - cum se spune - la blană. O perioadă destul de neplăcută, care a făcut să despartă tată de fiu, deși până atunci trăisera în aceeași gospodărie, au fost obligați să nu fie trecuți amândoi în categoria chiaburilor, iar curtea să fie despărțită cu gard.
Da, au fost foarte multe cazuri de persoane arestate politic, mai puțin în localitatea noastră. Dar, mai ales în Corbi, au fost persoane arestate pe caz politic, iar multe dintre ele nu s-au mai întors din temnițele comuniste. Alte asemenea situații neplăcute am luat cunoștință de ele la colectivizare. Au fost oameni care s-au opus colectivizării și bineînțeles că au fost arestați, unii deportați, iar o altă parte nu au rezistat acestui supliciu și au murit. Chiar îmi amintesc că în primii mei ani de activitate profesională, din comuna Recea din județul Argeș, am fost găzduit de o bătrână care și-a pierdut soțul exact la colectivizare, rămânând cu 4 copii pe care i-a crescut cu greu. Sunt multe asemenea tragedii care s-au întâmplat datorită politicii acelei perioade.
3. Familia a fost silită să dea cote agricole la stat? Ce anume?
Da, au fost siliți să dea cote la stat de toate tipurile, și nu numai în perioada de început a comunismului - anii ’50 -’60, dar și în anii următori. Și am ajuns și eu în anii ’80, începător în căsnicie, să dau cote, începând de la ouă, brânză, lapte, cartofi, nuci, prune, orice produs agricol, era prevăzut într-o țidulă pe care fiecare o primeam la început de an calendaristic, ca obligație către stat pentru anul care urma. Cred că încă mai am o asemenea țidulă  pe care primăria mi-o înainta la început de an ca să cultiv și terenul pe care îl dețineam și pentru cotele pe care trebuia să le dau în anul respectiv.
4. Aveați destule alimente când erați copil? Părinții vorbeau despre asta? Ați fost nevoit să îndurați anumite lipsuri materiale?
Atât părinții au fost nevoiți să îndure foarte mult și mai ales să ne crească cu greu pentru că la vremea respectivă părinții își creșteau copiii numai cu ce produceau din agricultură sau din ceea ce obțineau prin troc de produse. Produse pe care le valorificau în partea de sud a județului sau în partea de sud a Olteniei, a Munteniei, de unde reveneau cu grâu, porumb mai ales. Oricum lipsurile se simțeau foarte mult, iar în perioada în care eram în activitate, am dus lipsa în primul rând a pâinii. Pâinea era cu porția, ajunsesem să ni se asigure, între ghilimele spus, un fel de turtoi prin brutăria din localitate, cu 150 de grame de pâine. Și ridicam zilnic această cantitate de 150 de g pentru fiecare membru din familie, dacă onoram la cooperativă produsele pe care eram obligați să le dăm.  Nu dădeam produsele, nu beneficiam nici de această pâine. Îmi amintesc că în luna iulie, nu-mi amintesc anul, pâinea nu știu din ce a fost făcută, dar era neagră, coaptă, grea ca un bolovan și necomestibilă.
5.  În casa dumneavoastră părinții vorbeau liber despre problemele politice sau de zi cu zi?
În familie da, în rest nu ne puteam hazarda să vorbim prea mult. Pentru că se răspândise vorba că orice scrumieră, tabacheră are pe langă ea microfoane. Și acolo unde ne puteam întâlni un număr de familii sau un număr de membri ai familiei și aveam încredere în noi, discutam, dar în rest ne feream pentru că ne făceam viața grea atât nouă cât și familiilor, copiilor și aveam necazuri și la locul de muncă. Sunt evenimente pe care trebuia să le percepem, că altfel dădeam cu stângul în dreptul.
Atunci se încerca din răsputeri să se creeze "omul nou", adică un om care să răspundă la comandă, un robot. Cum să fii un robot când aveai și tu cât de cât o personalitate?!
6.  Făceați muncă patriotică în calitate de elev? Ce manifestări erau obligatorii la școală atunci?
Da, am făcut multă muncă patriotică. Aveam multe obligații atât ca elev, cât și ca student și anume să adunăm plante medicinale, să creștem viermi de mătase. Era greu pentru copiii care trebuiau să aducă zilnic și să îngrijească viermi de mătase. Trebuiau să aducă în fiecare zi frunze de dud. Nu am primit niciodată nici un ban, deși pe o factură ce ni se elibera spunea că trebuie să primim o sumă derizorie.  Îmi amintesc că în clasa a VI-a și a VII-a am mers cu școala să facem gropi pentru plantația de meri de pe Morișoara. Cu acea ocazie m-am și îmbolnăvit. După aceea, în perioada activității profesionale, mergeam cu elevii tot la muncă patriotică: la plantat puieți de brad. În urma unui eveniment nedorit din vara anului 1960-1961, de Rusalii, când o furtună puternică a doborât păduri seculare  din zonă, a trebuit să se extragă lemnul și să se facă replantare de brad, molid și alte specii de rășinoase, dar zona noastră nu e propice pentru astfel de plantație. Și a trebuit să participăm cu elevii din localitate la plantarea acelor puieți.
7. Ați fost pionier?
Da, am fost pionier, făceam activitățile respective, aveam un lot școlar unde aveam răspunderea față de plantele cultivate acolo și obțineam o anumită producție, bineînțeles sub îndrumarea profesorilor noștri de biologie. Făceam multe astfel de activități pe care, ca pionieri, ne obligau să le facem pentru a primi anumite grade. Iar noi, la vremea respectivă percepeam aceste câștiguri ca o mândrie, dar în același timp, nu era o plăcere să mergi pe timpul verii în căldura aceea dogoritoare să muncești. Am participat la muncă patriotica cu elevii mei la săpatul și recoltatul cartofilor. Iar mai târziu la CAP-ul Dârmănești am făcut tot muncă voluntară la culesul porumbului și recoltatul prunelor.
8. Cum petreceați sărbătorile de 1 mai sau 23 august?
În perioada gimnaziului era mai puțin vizibilă participarea noastră, dar în perioada liceului era obligatoriu să participăm la sărbătorirea 1 mai și a zilei de 23 august. De 1 mai, fiind la liceu, primeam echipament și eram încolonați și mergeam la defilarea de 1 mai. Pentru 23 august lucrurile erau ceva mai complicate. Fiind în vacanță, trebuia să participăm la sărbătorirea acestei zile, să mergem la Pitești, fiind solicitați de primărie. La început de an ni se cerea o adeverință prin care demonstram că am luat parte la activitățile patriotice pe timpul vacanței de vară, pentru că altfel nu eram înscriși în clasa următoare. Erau niște constrângeri pe care le suportam dacă doream să mergem mai departe.
La Cântarea României am participat în calitate de profesor cu elevii prin diferitele serbări și activități pe care le organizam, dar și ca activitate culturală obligatorie pe care trebuia s-o desfășurăm ca intelectuali ai localității în Căminul Cultural, sub comanda directă a secretarului de partid care la vremea respectivă era și primarul comunei. Obligatoriu trebuia să participăm. Trebuia să prezentăm fie piese de teatru, fie scenete cu conținut patriotic.
9. Ați fost înscris în organizația UTC?
Da, am fost înscris în organizația UTC, mai ales în timpul liceului. Și am avut și anumite funcții de conducere.  Fiecare clasă avea biroul, comitetul organizației UTC de bază și nu aveai cum să te sustragi, puteau apărea probleme.  Nu conștietizam că este vorba atât de mult de propagandă. Acest lucru l-am realizat foarte bine în perioada facultății. Pe vremea aceea, un profesor ce ne preda socialismul, ne povestea lucruri ce nu avusesem ocazia să le auzim până atunci. A fost primul om care a înlocuit determinismul socialist cu noțiuni prin care să ni se spună că nimic nu este veșnic, totul este în mișcare. Din punct de vedere al mentalității, acest om ne-a deschis ochii.
10.  Mai târziu, dupa terminarea școlii ați deținut vreo funcție în cadrul partidului?
Da, am deținut funcții în timpul facultății în cadrul UTC-ului, ca secretar pe an de studii. Când am venit ca profesor, la catedră, eram deja membru de partid, iar ulterior, ca director de unitate școlară trebuia să îndeplinesc în mod obligatoriu, prin organigramă, și funcția de secretar pe probleme organizatorice. Am ca mulțumire faptul că m-a prins revoluția ieșit din nomenclatură.
11. Cum ați întâmpinat evenimentele ce au avut loc în preajma Revoluției de la 1989? Ce speranțe dar și ce temeri ați avut legate de Revoluția de la 1989?
Cu multă surpriză. Eram acasă cu copii, și în după amiaza zilei de vineri, deschizând televizorul, am rămas foarte surprins și îngrijorat, în același timp. În cursul nopții respective am urmărit evenimentele respective, așa cum erau ele prezentate la cald, dar și cu manipulare. Dar cu emoție deosebită am suportat aceste evenimente, a doua zi au început să se producă schimbări și în loalitatea noastră. La unitatea școlară a trebuit să dăm jos toate tablourile, stema, comitetul central. A trebuit să înființăm o conducere provizorie la nivelul localității, care a durat de la Crăciun până în martie, urmând ca în mai 1990 să fie alegeri. Am avut speranțe deosebit de mari de la această revoluție. Multe dintre ele s-au și îndeplinit, anume libertatea de a discuta orice cu oricine și puteam avea orice părere pe care s-o putem expune și altora. A doua speranță a fost în ceea ce privește bunurile materiale, salariile. Speram că va fi mai bine. Dar nu a fost așa, încet speranțele s-au spulberat. Oricum e mai bine astăzi decât a fost înainte.
12. Ce puteți spune despre alegerile libere din mai 1990? Cum a fost acea perioadă post-decembristă pentru dumneavoastră?
Da, am votat și am crezut că este bine. Așa am fost convins din decembrie când puterea a fost luată de FSN. S-a văzut că forțe obscure au făcut din acele alegeri care se zicea că sunt libere, înșelătoare. Ne-am înșelat în sensul că oamenii pe care i-am ales nu au fost în stare să ducă la îndeplinire ceea ce ni s-a spus înainte de alegeri. Nu au avut șansa, posibilitatea de a face promisiunile adevărate, dar nici cunoștințele necesare pentru a trece de la perioada comunistă la perioada aceasta a unui capitalism cât de cât decent, suportabil, nu unul sălbatic, așa cum se folosește noțiunea acum. Evenimentele care s-au produs ulterior, cu mineriadele au dovedit că lucrurile sunt privite de fiecare cum dorește - fiecare are propriul lui adevăr.
13.  Dar despre manifestațiile din Piața Universității, legate de mineriadă, cunoașteți date? Aveți cunoștințe care au participat la proteste?
Da, am cunoștințe. Au fost niște evenimente bine gândite de cei care le-au produs, dar nu au fost explicate nici de cei care s-au cantonat în Piața Universității și pe altă parte intervenția brutală a autorităților, care au lăsat o senzație tare neplăcută.




Dl. Gheorghe Moise pe Valea Vâlsanului la baraj cu o absolventă a Școlii Leicești


Alături de colegii de la Leicești în 2009



Școala Leicești unde a muncit aproape patru decenii






                          Ana Maria Pulpea - realizatoarea interviului cu dl. Gheorghe Moise

duminică, 7 septembrie 2014

Suferință și demnitate în închisorile comuniste

Pe 1 august am primit ultima mărturie de la un domn care a făcut închisoare din motive politice. Era a doua noastră întâlnire și prima oară l-am simțit cum șovăie dacă să se întâlnească sau nu cu mine. Ar fi fost o mare pierdere pentru mine, fiindcă din câteva schimburi de vorbe mi-am dat seama că e o persoană rară, un om care știe cine este și prin ce a trecut, dar nu vrea deloc să iasă în față, să-şi înalţe glasul peste ceilalţi sau chiar deasupra lor. De aceea nici nu a dorit să îi înregistrez mărturia cu numele real. În cele câteva ore pe care le-am petrecut alături de domnul V, am coborât din nou în trecutul acela teribil, în care Securitatea era atotputernică şi juca vieţile oamenilor la o uriașă ruletă rusească. Pentru câteva vorbe rostite împotriva conducerii, pentru critică adusă armatei poporului, pentru îndrăzneala de a gândi liber, erai înşfăcat de moara de zdrobit oameni. Tânărul V a fost aruncat în temniţă pentru vorbe. Cât credeţi că poţi primi pentru vorbe? 1 an? 5 ani? Poate 10? Credeţi că era suficient pentru justiţia poporului?
Nu, tânărul V a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică !
În Ocnele Mari, în Gherla, în Periprava. La muncă la stuf, la muncă la diguri, la munci agricole, la muncă în fabrică. Pentru a-şi ispăşi îndrăzneala de a spune liber ce gândea. Astăzi când spunem tot ce ne trece prin cap, când în ziare sau la televizor citim sau auzim toate trăznăile din lume, nici nu putem concepe că a fost o vreme când cineva îţi confisca viaţa pentru cuvinte! Apoi te tortura, apoi te înfometa, apoi te înfrigura, apoi îţi ucidea prietenul în braţele tale, apoi te arunca în celula neagră de Crăciun…
Şi totuşi tinereţea, constituţia sa fizică şi psihică l-au salvat. Acolo pe bac unde colegii mureau în fiecare zi, în fiecare noapte, el a supravieţuit. Trăind, el i-a învins cumva pe cei ce-l aruncaseră în acest infern. Au fost şi zile bune în care s-a aflat în compania unor personalităţi, alături şi de la care a învăţat anumite lucruri ce l-au ajutat mai apoi în viaţă. Prietenia cu scriitorul Alexandru Ivasiuc a continuat şi după eliberare, până la moartea tragică a acestuia la marele cutremur din 1977. Poveştile sale despre părintele Chiriac din Humulesti, pilotul Teodor Greceanu, Ion Toba Hatmanul, Lambrino şi mulţi alţii întregesc un univers concentraţionar în care s-a şi trăit, s-a şi învăţat, s-a şi gândit. Umorul şi încercarea de a lua lucrurile mai în joacă l-au ajutat să depăşească mai uşor greutăţile detenţiei. Şi acum, când povesteşte, râde de unele situaţii, face haz de necaz, găseşte şi binele din mult negrul din închisorile prin care a trecut. Pare un om ce a trăit atâtea încât puţine lucruri îl mai pot impresiona, le-a văzut pe toate, a fost încercat de toate şi a reuşit să iasă din toate cu sufletul neamanetat. Bineînţeles că după eliberare şi intrarea în marea închisoare organele de stat i-au făcut propuneri în mai multe rânduri, a fost urmărit cu stricteţe. Atenţia sa de fost deţinut a devenit şi mai vigilentă, mai utilă, reuşind să iasă din mai multe situaţii complicate. Iar după 1989 a luptat pentru a-şi primi drepturile, deşi ar fi fost drept ca măcar atunci să se recunoască şi să se desumfle marea minciună a proceselor inventate arbitrar. Iar cei ce au suferit să primească o compensaţie justă. Dar a trebuit să treacă 20 de ani pentru ca legea 221/2009 să dea ceva speranţe celor care au mai ajuns până aici. Dar bineînţeles că şi această lege a fost  blocată de către instituţiile democratice ale statului român, Curtea Constituţională şi Parlamentul României. Oare domnul V şi cei câţiva mii de octogenari şi nonagenari deţinuţi politici şi deportaţi mai meritau acesta ultimă palmă? Ascultaţi-l pe domnul V povestind despre Gherla şi apoi citiţi vă rog şi răspunsul ministrului Justiţiei, dar şi scrisoarea domnului Octav Bjoza către acesta.