Totalul afișărilor de pagină

marți, 29 aprilie 2014

1940 - cel mai tragic an din istoria romanilor.

         Doua pagini din jurnalul doamnei Alice Voinescu, una dintre cele mai stralucite personalitati ale perioadei interbelice din Romania, surprinde durerea si indignarea, ura si neputinta dupa ce bolsevicii din URSS au ocupat prin forta si santaj Bucovina si Basarabia, iar italienii si nemtii ne-au sfartecat inima tarii dand partea de nord-vest a Transilvaniei Ungariei.




    29 iunie 1940

     Zile de izolare – se frânge inima la zvonurile exodului. Ieri seară am avut o altercaţie teribilă cu Tity. Nu poate să treacă peste prejudecăţi de clasă şi rudenie – nu admite greşeala guvernanţilor când îi sunt aproape. Un sentiment curios de castă în ea, de nedezrădăcinat. Totul e bine, dacă e făcut de ai ei. Nu zic că se putea evita catastrofa, dar pretind că, ştiindu-se de mai multe săptămâni, trebuia retras de acolo oameni, arme, bunuri! Cum poţi să susţii că a fost bine să nu pierzi populaţia? Cum se poate scuza bizantinismul şi compromisul? Am constatat cu durere că e metoda curentă la noi. Cum să nădăjduim în altfel de conducători? Pretutindeni egoism jouisseur, lipsa simţului de datorie. Mă înfior gândindu-mă câte discursuri au fost ţinute în această ţară fără să se fi controlat realitatea. Dacă se ştia că nu putem ţine Basarabia, atunci de ce repetatele proclamări de voinţă puternică etc. etc. Nu ne cunoaştem, trăim pe creditul ce ne facem singuri. Mă îngrozesc cât suntem de exclusiv verbali. Dacă voi mai avea vreo însărcinare în Strajă, tai de la început orice discurs. Lecţii, da – discursuri, sub pedeapsă, nu. Ce goli ciune şi ce iluzionism. Rătăcirea din urmă, mai rea decât cea dintâi. Ce fel de „lecţie de patriotism” se mai poate face astăzi, după cedarea atât de uşoară, fără protestare, a atâtor fraţi? Mă înfior la gândul că aş putea înghiţi, fără să le întrerup cu indignare; şirurile de vorbe goale cu care se îndoapă tineretul. Un act, un gest de protestare schimba totul, nu politiceşte, dar moralmente. Ne-am supus şi atâta tot. De ce? De înţelepciune? Vorbă să fie! De frică, nu doar pentru cei ce intrau în foc, dar pentru noi, cei ce nu riscam decât bombardamente. E mai comod, fireşte, pentru mine să scriu acum în pat, decât ar fi fost să fiu refugiată întro pivniţă, dar o s - o plătim. La veulerie se paye* atât de indivizi cât şi de colectivităţi. Această mare nenorocire ce ne-a lovit m-a făcut să mă pipăi pe dinăuntru fără cruţare. Am o singură consolare – mă simt atât de legată de poporul întreg, încât habar nu am de caste şi clase. Dacă cuvântul „revoluţionar” n-ar cuprinde în el atâta negativitate, aş scrie că sunt revoluţionară. Dar detest violenţa chiar în reforme. Acestea nu pot fi  bune decât când sunt gândite şi răzgândite. Dreptatea popoare lor? Cine o mai cere, necum cine o mai garantează? Nu o mai cere nimeni, asta e durerea. Până şi Franţa a capitulat în faţa forţei neumane. Nu rezultatul politic al acceptării mă înspăimântă, cât efectul ei moral. Un înfrânt e întreg ca om şi naţie, chiar când pierde teritoriu, dar unul care renunţă fără să se apere e un mutilat. Poate altă generaţie să aibă puterea şi curăţenia sufletească să revendice dreptul românesc. Tity era supărată pe mine că nu mă închin în faţa jertfei lui Gheorghe Tătărăscu care a iscălit sentinţa de moarte a provinciilor noastre dragi. Poate să-mi spună cine ce vrea, îi ceream o protestare, o indig nare faţă de agresor, dar nu o plecăciune faţă de „bunii vecini”. Mobilizarea după, în loc de înaintea faptului e, după mine, cu simţul meu simplu, o incalculabilă greşeală. Dar ce să judec eu acte politice! Judec pe cele mai vădite din păcatele noastre, ale poporului, adică ale claselor zise de elită. Totul e prilej de discuţie, de acuzarea altora, de aramă dată pe faţă, de egoisme, de uşurime. Se tem de suferinţă măcar mintală. Caută jocuri, distracţii, „ca să uite”. Dar de ce să uităm ceea ce trebuie să rămână ca un cui în rană, câtă vreme rana va fi deschisă? Ce să facem? Să suferim pentru a putea ajuta apoi aşa cum se cuvine să-ţi ajuţi fraţii pentru care eşti răspunzător. De ce să uiţi? Dacă bunicii ar fi vrut să uite durerea că ruşii se înfipseseră la noi, azi n-am exista ca popor şi ca stat. Pic de somn. Mă culc. Singurătatea de astăseară m-a liniştit. La parastasul lui tante Anette aş fi bătut-o cu plăcere pe cucoana boşofilă, fiindcă ştiu câţi bani a primit, adică mi-a spus Maica etc. Evit lumea din pricina discuţiilor zadarnice. Nu e suficient să convingi cu argumente, trebuie conversiuni. Ce ne rezervă viitorul? Mulţi cred că nemţii sunt singura noastră scăpare. Se amăgesc încă. Ei nu ne vor ajuta cu nimic. Dacă pot să profite, or s-o facă, dar ajutor nu vor da. Trebuie, de altfel, să ne dis preţuiască tare. Nu ne putem salva decât noi înşine riscând o faptă, poate pe cea a împăcării cu vecinii, amputându-ne singuri ce am luat din lăcomie? Dar pe ajutorul nimănui nu mai putem conta. Speram să învingă Anglia, dar de azi sper altceva: grabnica pace, ca să se apere Europa întreagă împotriva bolşevismului rusesc oricât e de mare necazul şi ura pe nemţi; mintea calmă nu admite pedeapsa unui popor cu riscul întregii culturi. Prefer să-l iert ca să scap cultura. Bolşevismul francez, englez şi neamţ vor fi altceva decât cel rusesc, dar al nostru? Doamne! Mai scapă-ne, mai dă-ne răgaz să ne vie mintea la cap şi sufletul să ne învie adevărat, nu numai în vorbe goale! Doamne, fă nevrednici şi putincioşi de o faptă. 


31 august


Ne-au luat Ardealul! Blestem din toată fiinţa mea, din trup până în cugetul de care sunt în stare; blestem pe faimoşii arbitri! Pe unguri nu-i urăsc cum îi urăsc pe italienii mârşavi, feloni, scârboşi, şi pe nemţii brutali şi pungaşi, doi hoţi de codru ajunşi judecători! Doamne, cum poţi să rabzi? Simt, ştiu, că răzbunarea Ta e pe aproape. Am plâns, am urlat, m-am jelit. Acum voi tăcea şi voi răbda pentru că ştiu, în mine e evident că va veni ziua pedepsei Tale, Doamne! Nu puteam concepe pe vremuri blestemul etern ce a lovit pe Iuda. Îl vreau şi pe el mântuit. Acum concep: blestem etern pe Hitler, pe Mussolini şi Stalin şi din toată fiinţa mea doresc prăbuşirea operei lor şi risipirea popoarelor lor care nu sunt demne să facă parte din lumea culturii. Tigrii şi hienele sunt ruşinea animalităţii. Nemţii şi italienii sunt ruşinea omenirii civilizate. Cât despre nenorocitul de popor rus, ce să spun? Nu-l pot urî, mi-e milă de el. Ungurilor le doresc să cunoască şi ei cizma nemţească şi unghiile falşilor de macaronari, să înţeleagă într-o zi cât au pierdut pierzând o bună înţelegere românească. Iar pe români, care primesc cu laşitate şi cu prea uşoară resemnare această nenorocire, îi dispreţuiesc. Doamne, nu ne lăsa!


(Alice Voinescu, Jurnal)

vineri, 25 aprilie 2014

Semne sau stând cu istoria la masă

        De multe ori mi s-a intamplat sa merg cu preocuparile mele intr-o anumita directie si brusc, fara vreun preaviz, sa fiu deturnat si reorientat spre ceea ce in ultimii ani a devenit o adevarata pasiune – represiunea si rezistenta anticomunista in Romania. Gurile rele, inclusiv guri rele din propria mea casa, sustin ca e vorba deja de o obsesie. Dar eu cred ca, pur si simplu sunt invidiosi pe mine, pe succesele mele. Succese in munca, bineinteles !
       Imi aduc aminte, acum cinci ani realizam o ampla lucrare pe partea de istorie medievala, despre influentele culturale ale lui Constantin Brancoveanu in Arges. Prin ,,pila’’ pusa de colegul meu Sorin Mazilescu, am ajuns sa vorbesc cu o somitate in materie de cultura argeseana si nationala – domnul Grigore Constantinescu, cu mai multe carti scrise decat reusesc sa citeasca unii in toata viata. Dansul m-a indrumat, mi-a recomandat o bibliografie si, placandu-i de mine, probabil, m-a sfatuit, cand imi termin lucrarea, sa revin pentru a discuta si alte probleme. Bineinteles ca observasem, citind o lunga lista de carti pe care le scrisese ca e si autorul uneia despre rezistenta anticomunista de la Nucsoara! M-am reintors dupa mai multe luni si am avut privilegiul de a sta la masa cu un intelectual stralucit, asa cum nici cu gandul nu gandesc ca as putea ajunge. Discret, amabil, sufletist. Ma trata ca si cum as fi fost un mic protejat si nu un oarecare profesor de la Priseaca.  
      Cert este ca am aflat povestea personala a familiei Constantinescu – tatal sau e nimeni altul decat Preotul Martir Ioan Constantinescu – executat alaturi de ceilalti partizani si sprijinitori din grupul ,,Haiducii Muscelului’’ din Nucsoara. Sora sa – Iuliana Predut-Constantinescu a fost arestata pe cand era insarcinata, a nascut in inchisoare, copilul i-a fost aruncat intr-un orfelinat. Domnul Grigore si sotia dansului au fost extrem de amabili si draguti cu mine, m-au introdus in universul de suferinta si demnitate al familiei dumnealor. M-au sfatuit sa merg sa ii iau interviu Anei Simion, domnului Alexandru Marinescu, mi-au facut niste conexiuni si deschis niste porti pe care altfel nu as fi putut sa le urnesc singur.
     Acesta este doar un exemplu, cel mai clar despre cum o preocupare istorica te trimite catre cu totul altceva, catre un lucru ce tine de menirea ta.
    In zilele de Paste am mai avut o mica surpriza. La masa mai precis ! Deci nici la masa nu scap de … partizani! Tata – socru ne povestea diverse istorioare din armata, unele le mai auzisem, asa cum se intampla deseori intr-o familie. Dar acum mi-a venit idea sa-l intreb – la ce arma a facut serviciul militar. Raspunsul – la Securitate ! Va spun ca m-a umflat rasul, gandindu-ma ca Ticu, socrul meu drag, a fost incadrat un an si patru luni tocmai in institutia pe care eu am ,,diabolizat-o’’ in atatea si atatea cazuri ! Mai departe – fusese dresor de caini care trebuiau sa ia urma banditilor. Numai ca asta se intampla deja in 1971. Partizani nu mai erau prin munti atunci ! Mi-a mai zis un lucru – in Regimentul lor cazusera doi militari in luptele cu partizanii si fusesera declarati eroi. Unul era chiar impreuna cu un cain-lup si fusese impuscat si cainele. Imediat mi s-a aprins beculetul ,,partizanic’’ ! Mi-am dat seama despre ce intamplare e vorba, foarte cunoscuta in lumea ,,celor ca mine’’, avandu-l in plan central pe Gavril Vatamaniuc, probabil cel mai cunoscut luptator bucovinean.

      Stateam asa la masa si nu-mi venea sa cred – deci si cand sunt la o discutie obisnuita cu familia ma urmareste aceasta ,,obsesie’’ a partizanilor. Va mai ramane doar sa ma autoproclam ,,partizanul partizanilor’’ si sa accept ca trecutul ma urmareste mereu cu un scop. Apoi sa aflu care ar fi acela, nu ?! In orice caz, gandul ca Ticu putea fi in locul acelui securist, mort cu vreo 17-18 ani mai inainte, nu mi-a picat bine. N-as mai fi intalnit-o pe sotia mea, iar viata mea ar fi fost mult schimbata. Dar mai bine sa vi-l prezint pe Gavril Vatamaniuc cum povesteste despre lupta de la Batca - Corbului.




                 

duminică, 20 aprilie 2014

,,Băiatul meu, fără părinți și frați o să poți să trăiești, dar fără România și credința în Dumnezeu, nu! ’’

           ,,Băiatul meu, fără părinți și frați o să poți să trăiești, dar fără România și credința în Dumnezeu, nu! ’’

          Oare cum sună aceste cuvinte pentru un tânăr de astăzi, ce ar spune el când le-ar auzi? Sau pentru un politician al țării noastre? Ce ar gândi ei, ce ne-ar putea spune, sincer, după ce ar citi aceste rânduri ?
         Mă hazardez eu să dau un răspuns – ar zice că sunt vorbe frumoase, care merită să fie citate, dar cei mai mulți s-ar gândi că sunt patetice, că nu poți să gândești așa în secolul XIX, că doar naționalismul și credința nu mai sunt la modă. Iar în ceea ce îl privește pe politician, nici cu gândul nu vreau să ajung la ceea ce ar simți el cu adevărat legat de aceste cuvinte!
        Și totuși au existat oameni care și-au ghidat întreaga existență după aceste vorbe și mai există și astăzi, n-o să vă vină să credeți! Ei sunt România profundă, adâncă, dreaptă, cinstită și curtată sufletește. Ei sunt printre noi, ei sunt anonimii cu care am vorbit la serviciu, pe care i-am întrebat cum o mai duc cu sănătatea, pe care i-am privit neatent pe când își supravegheau copiii ori nepoții de pe o bancă dintr-un parc oarecare.
        Dar de ce să vorbim doar la modul general?
        Ștefan avea doar 16 ani când a primit aceste cuvinte în dar de la tatăl său. O frază cât un testament pentru acest copil - adolescent care și-a pierdut copilăria în sunet de arme rusești. Cuvinte care îi vor ghida toată viața, iar acum la 85 de ani le rememorează cu tremur în glas și privire. Ultimele vorbe ale tatălui său, pe care nu l-a mai văzut vreodată - Ștefan a fugit în țară având pe urmele sale armata sovietică, iar părinții și frații au fost deportați de trei ori în câțiva ani de Tătuca popoarelor, Stalin. Era o zi de martie 1944 într-un sătuc românesc, Hreațca din Herța pe care hoardele rusești l-au spulberat ca și cum nu ar fi avut de-a face cu ființe omenești.
        Acest băiat a supraviețuit, a făcut ceva școală, a ajuns maistru militar, avea o slujbă bună, viața i se deschidea în față. Dar el nu putea uita ce s-a întâmplat cu ai săi în Herța, nu putea uita crimele din primăvara lui 1941, nu putea să-i ierte pe bolșevici.
        S-a căsătorit cu o frumoasă piteșteancă, dar gândul lui ascuns era la România, la eliberarea țării sale. Cum altfel ne putem explica decizia pe care a luat-o de a organiza, el fiind șef pe Pitești, o acțiune militară împotriva regimului comunist și al sovieticilor?!
        Trădarea o fi obicei românesc. Așa a căzut băiatul de 25 de ani, care într-o zi nu s-a mai întors la soția Elvira și Amalia, fetița sa de doar trei luni.
        18 ani de închisoare. A primit verdictul cu bucurie! Fiindcă era tânăr și iubea viața, fiindcă acasă îl aștepta o soție și o fetiță, fiindcă era sigur că va fi expulzat în Rusia și executat ca atâția alții din Herța sa iubită. Jilava, Lugoj, Aiud, Gherla, Salcia, Periprava. 10 ani ai tinereții sale, 10 ani furați Elvirei sale, 10 ani fără Amalia, care și-a cunoscut tatăl doar într-o zi de iulie a anului 1964. Elvira a fost nevoită să divorțeze în ultimii ani de detenție ai lui Ștefan, nici măcar nu mai știa dacă el mai trăiește. Dar copilul îi plângea de foame în închisoarea mare numită România, la fel cum tatăl său răbda și se hrănea cu ,,Cîntecul foamei’’ lui Crainic la Aiud: ,,Lăsați-mi brațul de fantomă/Să rupă de pe crengi un măr,/Mușcând, m-ar umple de aromă/Și-aș mai trăi în adevăr./În țara turmelor și-a pâinii/Visez o mână de ciuperci…/Lăsați-mă în rând cu câinii/La raiul unui blid de terci.''

                         


        Amalia plângea și spunea - ,,Mamă, nu mai pot, mamă aș mânca și cârpe...’’  
        Oare cum l-a privit fetița de 10 ani pe străinul din prag, slab, străveziu, mirosind ciudat, cu privirea speriată și neliniștită ? Elvira l-a primit pe Ștefan, a fost cea mai bună soție, dar nu a putut să-l ierte pentru că le-a răpit atâta amar de timp din viața lor...
        Elvira i-a mai dăruit lui Ștefan un copil, o fetiță care să-l recompenseze pentru tot ceea ce a pierdut, toată copilăria Amaliei. Adriana a fost iubirea vieții tânărului îmbătrânit și înțelepțit în temniță.
        Poate părea ciudat, dar Adriana, copilul făcut parcă pentru a-i reda lui Ștefan ceea ce regimul îi furase, a suferit poate, cumva, la fel ca și sora ei, Amalia.  Numai că, această cruce pe care Adriana și-a ridicat-o pe umeri  și a asumat-o încă de copil, a fost de altă natură. Cred că nici tatăl ei nu și-a dat seama ce îi face acestui copil sensibil.
        Ștefan s-a comportat în ,,libertate'' cum foarte rar se purtau foștii deținuți politici: a vorbit, a povestit cât de mult, oricui vroia să asculte. Deși știa că este urmărit, ca de altfel toți cei eliberați. Ștefan nu a fost frânt în închisoare, tăria sa de român din Herța și-a spus cuvântul. Mai mult, n-au reușit să-l sperie, să-i bage frica în oase, așa cum i se inserase foamea, în fiecare celulă a corpului său vlăguit. Și de aceea a vorbit fără frică, mărturisind tuturor ororile unui regim criminal, care își trata cetățenii mai rău decât romanii sclavii, căci măcar aceia aveau grijă de sănătatea lor ca să poată munci.
            Ștefan a vorbit, iar Adriana, cu sufletul ei de copil, a primit totul, toată oroarea care e atât de greu de suportat de un adult, darăminte de o fetiță. Iar devenirea ei a fost în strânsă legătură cu mărturia tatălui său. Îmi aduc aminte de doamna Ana Blandiana, care a mărturisit cât a afectat-o faptul că tatăl său nu i-a povestit niciodată, a murit fără să afle un cuvânt despre gulagul său, iar apoi, ani la rând a căutat foști deținuți care i-au fost colegi de sufernță ca să îi istorisească despre el acolo.
        Iubirea față de tatăl ei și credința că trebuie să îi facă mereu cinste, au fost elementele cele mai importante care au conturat personalitatea Adrianei. Fiindcă știa că ar putea fi arătată cu degetul, stigmatizată, Adriana și-a făcut din a învăța cel mai important scop al vieții ei. Rezultatele sale au fost deosebite, asta și datorită zestrei genetice oferite cu generozitate de Ștefan și Elvira.
          În 1987 Adriana era studentă la Iași la chimie. Dorul imprimat în suflet de tatăl său pentru Moldova, a călăuzit-o atât de departe. Locuia la cămin și a fost foarte mirată și alarmată totodată să vadă că este pusă șefă de cămin, deși era o boboacă de anul I venită de aiurea. Începuse să se gândească la tot felul de scenarii și, din păcate, temerile sale s-au adeverit. A fost chemată de securistul care se ocupa de Facultatea de Chimie, i s-a dat o foaie, a fost pusă să semneze un angajament. I se dicta, ea scria, a scris până la capăt. Scriind a văzut că securistul știe totul despre ea, despre tatăl ei. La  final, înainte să semneze, i se pus un nume de cod, iar ea se angaja să dea rapoarte periodice despre colegii de cămin sau de facultate.
        În câteva minute întreaga viață a Adrianei, întreaga sa conștiință, legătura strânsă cu tatăl său, demnitatea și liberul său arbitru au părut suspendate deasupra haosului. Putem doar să ne imaginăm ce a simțit Adriana, cum a gândit la tatăl său și la victoria lui interioară din închisori și apoi din libertate.
        Adriana a ales – a ales să fie fiica lui Romanciuc, nepoata unui puternic Romanciuc din Herța. Adriana a declinat pactul cu Diavolul care ar fi distrus-o sufletește. A izbucnit în lacrimi și a întrebat – cum îmi puteți face una ca asta când știți că tata a făcut 10 ani de închisoare pentru convingerile lui?
        Oare câți dintre noi ar fi avut puterea să zică asta?
        Și-a chemat tatăl de urgență la Iași în aceiași zi. Ștefan a călătorit toată noaptea, rumegând gândurile cele mai negre. Intuia ce se întâmplase...
      Când a strâns-o în brațe pe fiica sa, nici un tată de pe lume n-a fost mai mândru de copilul său ! Era carne din carnea sa, era suferință din suferința sa, era suflet românesc din sufletul său de Herța.   
        Adriana a învins Securitatea. În primăvara anului 1988, un os de Romanciuc a dat o palmă și o lecție de demnitate !
        După doar un an, Adriana, alături de ceilalți studenți, îl schimba pe decanul comunist al Facultății. Povestea sa devenise cunoscută – era o învingătoare. Alții nu au fost. Regretele i-au îndemnat să vină la Adriana și să își mărturisească căderile, ca într-un suprem efort de exorcizare. Chiar și câțiva profesori au căutat-o în acele momente de efervescență, de fericire, de speranță și s-au plecat la umbra puterii fiicei lui Romanciuc de Herța. Despre aceste lucruri s-a scris în ziarele ieșene din acea perioadă, este documentat și se poate deovedi. Dar cât de puțin a durat și cum s-a aruncat totul la cutia istoriei... În zadar făcea domnul Liiceanu ,,Apelul către lichele.''
         În primele zile ale lunii ianuarie 1990 studenții s-au ridicat și alături de câțiva profesori, au înlocuit pe decanul Facultății de Chimie cu un om nou, în care aveau încredere, renumitul profesor Alexandru Cecal. Adriana a fost aleasă să îi reprezinte pe studenți în Consiliu Profesoral al Facultății de Chimie din Iași.
        Ce a urmat, cunoaștem fiecare și experimentăm zi de zi pe propria piele, plângându-ne unii altora sau plecând din țara pe care Romanciuc din Herța a iubit-o atât de mult încât l-a trimis pe băiatul său de 16 ani aici, în România, singur. Fără ei, părinții, fără frați și surori.
        Domnul Ștefan este pentru mine un model.



        Doamna Adriana este pentru mine un model.
        Oamenii aceștia ar fi trebuit să vorbească și poate că lumea noastră ar fi fost mai bună.
        Nu știu, poate nu e încă prea târziu. Poate ei și alți oameni ca ei, întinzându-ne o mână de ajutor, ne vor face să schimbăm ceva. Ori sunt eu prea naiv?
        În mine Domnul Ștefan și Adriana au schimbat ceva. Am scris aici ceea ce am simțit că trebuie spus, am scris ca om, nu ca istoric.
        Deși nu îmi place să citez, deși poate o să ,,supăr’ o anumită persoană dragă Adrianei, o voi face totuși. Mircea Eliade spunea cândva  și avea atâta dreptate  -  ,,Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și opinia publică.’’
        Uitați-vă cu mai multă atenție la oamenii de lângă voi, ascultați-le povestea. Și, dacă nu e prea greu, încercați voi înșivă să fiți un model pentru copiii și nepoții voștri. 






     Am scris acest text în Săptămâna Patimilor, după ce, de Florii l-am cunoscut pe domnul Romanciuc, pe Adriana, pe Alin, pe Miruna. Am lăsat zile ca totul să se sedimenteze, am revenit la Adriana pentru a-mi mai lămuri anumite aspecte. Astăzi, în Duminica Paștelui, încheind un cerc, voi da drumul în Universul Virtual acestei povești care m-a impresionat profund. Îmi doresc ca acestă istorie personală să stârnească în sufletele dumneavoastră, ale cititorilor din eter, trăiri asemănătoare cu cele pe care eu le-am încercat. Și dacă am dreptate și așa va fi, vă rog să îmi lăsați aici mesaje pentru domnul Romanciuc și fiica sa, Adriana. Fiecare mesaj va fi transmis de mine și va avea un ecou de balsam pentru sufletul acestui om excepțional care azi e bătrân, e tare bolnav și privește fiecare zi ca pe un dar de la Dumnezeu.  
Vă mulțumesc din inimă !

HRISTOS A ÎNVIAT !


joi, 17 aprilie 2014

Povestea unei povești trăită într-o capitală de Țară Românească

             
         De câte ori întâlnesc un om despre care știu că îmi va spune o poveste de viață, de suferință și luptă, simt că mă va marca într-un anume fel. Știu asta, o accept și aștept cu nerăbdare să aflu încă odată, din vremuri complicate, istoria ,,celuilalt popor’’ după cum, atât de nimerit o spune doamna Ana Blandiana în cartea sa ,,Fals tratat de manipulare’’.
         Când am ajuns la doamna Elena Ion la Câmpulung, sora fraților Toma și Petre Arnăuțoiu, partizanii din Munții Făgăraș, în septembrie trecut, eram pregătit și bănuiam la ce trebuie să mă aștept. Pe de altă parte, soția mea nu cunoștea decât foarte puține lucruri despre doamna Elena și, de aceea, această întâlnire a impresionat-o profund, drumul de întoarcere până acasă fiind presărat de discuții aprinse. Era pur și simplu marcată de suferință, compasiune, indignare, revoltă, uimire, admirație... 


       Eu mai aveam experiența mărturiei și cu alți foști deținuți politici cărora le luasem interviu, mai văzusem declarații de-ale doamnei și impactul emoțional a mai fost diminuat. Dar înțelegeam bine prin ce trece soția, la rândul meu, la prima întâlnire cu Ana Simion, la Spitalul din Domnești, în 2010 am ajuns pur și simplu ,,dărâmat’’ pe interior acasă.
   


      [ Tanti Ana Simion la Spitalul Domnești, în februarie 2010, locul unde revenea de mai multe ori pe an, din cauza problemelor grave de sănătate. Alături se află doamna doctor Floarea, un medic excepțional care a îngrijit-o ani de zile. Când spitalul a fost desființat pe vremea domnului Emil Boc, doamna doctor a fost nevoită să-și refacă viața și cariera în Franța, acum lucrând în Alsacia ( Franța ) unde meritele sale sunt recunoscute la justa lor valoare. Tanti Ana s-a stins în anul 2011. ]

        Dacă nu ai această calitate, de a empatiza cu omul de lângă tine, locul tău nu e acolo. Îl jignești pe acel om, îi pângărești amintirile, îi minimalizezi experiența încă odată, devii tu însuți un fel de agresor prin indiferență. De aceea nu sfătuiesc pe oamenii care nu pot rezona sufletește cu un fost deținut politic, un bătrân de 85, de 90, de 95 de ani, să facă greșeala de a-i cere să povestească. De multe ori, deși sunt atât de dureroase, ei își spun poveștile din tot sufletul, ca și cum ar fi ultima oară când o fac și nu vor să se piardă, ca și cum cel din fața lor are puterea de a le salva istoria. Ei caută în noi poate nu aprobarea că au făcut corect ceea ce au făcut atunci, demult, cât aprecierea. Ei au conștiința propriei valori, dar se uită la tine, un reprezentant al tinerei generații, omul pentru care ei s-au jertfit atunci ca să ai tu libertate acum. Ca la acel om ce trebuie să ducă mai departe flacăra ce îi mistuie pe interior. Vor să dea un fel de lecție tinerilor pentru ca aceștia să nu mai greșească atât de lesne. Așa am simțit de câte ori am vorbit cu doamna Elena, așa am simțit de Florii când domnul Ștefan Romanciuc și-a revărsat în mine toată istoria sa personală și totodată întreaga speranță a domniei sale ca eu să i-o duc mai departe... O poveste incredibilă, total necunoscută în afară, accesibilă doar rudelor și prietenilor... Cum poți să rămâi de fier când îți spune că, poezia cea mai draga lui, învățată în închisoare la Aiud, este una de natură teologală și a fost compusă de Nichifor Crainic:


           

      A doua oară am mers la Câmpulung pe 10 aprilie cu Florin Epure, fostul meu coleg de facultate, care dorea să realizeze o emisiune cu doamna Elena pentru Televiziunea VTV. De cinci ani Florin face ,,Recurs la istorie’’ și credeți-mă, o face bine, tot mai bine. Am fost puțin reticent, pentru că nu mai apărusem niciodată ,,pe sticlă’’ și mi-era teamă să nu stric ceva ce se anunța ca deosebit, cunoscând-o pe doamna Elena. De asemenea, momentul era foarte potrivit fiindcă dânsa urma să împlinească sâmbătă pe 12 aprilie, 95 de ani.
       În fine, m-am adunat cum am putut, mi-am controlat emoțiile și, în puținele intervenții pe care le-am avut, cred că m-am descurcat onorabil. Bineînțeles că nu aveam pretenții exagerate de a prezenta eu mai mult despre mișcarea de partizani, pentru că doamna Elena trebuia să fie în centrul atenției și a făcut-o atât de bine, cu o naturalețe, o expresivitate și o cursivitate pe care mi-aș dori sa le am și eu la vârsta mea de 38 de ani. Emisiunea s-a bazat pe experiența personală, pe ceea ce a trăit sau i s-a povestit în închisoare și, de aceea, nu are pretenția de a fi strict o emisiune istorică, așa cum ar realiza-o doi sau trei istorici care intră în polemici susținându-și fiecare poziția cu argumentele lui. Dar mai bine să vă las să o urmăriți – aici este prima parte, difuzată de Sărbătoarea Floriilor, iar partea a doua va apărea chiar în duminica Sfintelor Paște.

                        

          Partea a doua este disponibilă aici, am adăugat-o după Sărbătorile de Paște:


                        

      Dorința cea mai mare a doamne Elena, ultima sa dorință, după cum mi-a spus, este să pună o lumânare la Monumentul celor căzuți, celor care au suferit pentru libertate. Am încercat să o ajut cumva, tulburând apele Universului Virtual și stârnind efuziune, dorință de a ajuta, empatie cu acestă Doamnă din Liga Femeilor Excepționale.
     Reiau mesajul pe care l-am publicat și separat pe blogul meu, cu gândul că, tot mai mulți vor vedea, vor răspândi acest mesaj și nu ne vom opri decât când vom merge alături de Doamna Elena la sfințirea Monumentului. Doamne ajută!


     
      De ce este România altfel?

      De ce în țara noastră un Monument al Rezistenței Armate Anticomuniste nu poate fi ridicat  nici în 17 ani?
      Eu nu am răspunsurile sau mai precis nu vreau să mă lansez în judecăți de valoare fiindcă probabil nu dețin toate datele legate de proiectarea și construirea sa.
      Așa că mă voi mărgini să relatez povestea unui monument demn de a fi ridicat de un Sisif, după cum mi-a fost ea spusă cu mai multe ocazii de către doamna Elena Ion (Arnăuțoiu).
      În anul 1997 pe când ministru al culturii era domnul Ion Caramitru, s-au făcut primii pași, după ce se realizase un proiect amplu, care să rememoreze jertfa celor de la Nucșoara și din localitățile din jur. Au contribuit cu sume diverse persoane, între care și domnul Liviu Mihaiu, care a mers  acasă la doamna Elena, în Câmpulung, vrând să îi dea banii dumneaei personal. Sponsorii trebuiau însă să depună sumele respective la BRD, iar Asociația Foștilor Deținuți Politici urma să se ocupe de administrarea lor. În 1997 s-a plătit suma de 570 milioane de lei cu care au fost aduse elemente ale monumentului pe trei platforme de tren din Galați. Acesta trebuia să fie înalt de circa 12 metri și semnifică comunismul - un zid prin care iese un deținut.
     S-a cumpărat la baza Mateiașului, la ieșirea din Câmpulung un teren de 2.5000 metri pătrați, deși 500 de metri ar fi fost suficienți și din această cauză n-au mai rămas bani pentru amplasarea monumentului, care a rămas ani și ani în ploaie și ninsoare, în soare și arșiță. De-abea acum 4 ani s-a reușit, probabil după ce s-au mai strâns ceva bani, să se aducă acel ,,zid’’ pe locul cumpărat, dar anul trecut, ultimii bani din bancă au fost ridicați de un fost deținut politic, care i-a folosit in scopuri proprii. Acesta este dat în judecată și se așteaptă ca procesul să își urmeze cursul.
        Proiectul făcut de doamna arhitect Coșa, înțeleg că este amplu și ar necesita sume însemnate de bani pentru a fi terminat, de ordinul a mii și mii de euro. Dar, de fapt, ar mai trebui doar să se aducă o cruce pentru a fi instalată pe monumet, să se dăltuiască numele celor 130 de participanți la mișcarea armată anticomunistă, să se amenajeze spațiul înconjurător.
      Ca profan, și cred că îmi dați dreptate, nu mi se pare că ar fi ceva greu de realizat și, mai ales, nu mi se pare că ar necesita sume atât de mari. După părerea mea, în jurul sumei de 10.000 lei s-ar putea încheia acest proiect care durează de aproape două decenii. Alții în două decenii au ajuns pe lună, noi nu suntem în stare să terminăm un monument comemorativ ! Menționez că și doamna Elena este de aceeași părere în ceea ce privește cuantumul sumei necesare pentru finalizare.
      Am vorbit în mai multe rânduri cu domnul Liviu Mihaiu care s-a oferit să ajute substanțial la terminarea construcției. De asemenea, m-a sfătuit să nu încep încă o campanie de strângere de fonduri pentru Monument, înainte de a merge dumnealui la Câmpulung, de a discuta cu toți factorii implicați și a afla exact situația. Îi mulțumesc de pe acum domnului Mihaiu, implicarea directă a domniei sale mi se pare o garanție suficientă că lucrurile vor fi orientate spre calea cea bună și, într-o perioadă rezonabilă de timp, poate chiar până la toamnă, vom asista la sfințirea Monumentului atât de dorit.
     De asemenea, domnul Florin Epure, director executiv la Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea, s-a implicat în acest proiect, ca urmare a realizării a două emisiuni cu doamna Elena Ion, ce sunt difuzate pe Televiziunea  VTV  în cadrul generos oferit de ,,Recurs la istorie’’. Dânsul a luat legătura cu mai multe persoane care pot face ca visul doamnei Elena Ion și a celor care mai trăiesc din gruparea anticommunistă, ori al rudelor celor ce au luptat pentru libertate, să fie împlinit. De asemenea, îi mulțumesc domnului Florin Epure pentru că  va vorbi anul acesta și mai mult despre victimele represiunii comuniste dar și  despre rezistență, curaj și demnitate în emisiunile dumnealui. Vreau să îi urez succes în ceea ce face, adevărul trebuie cunoscut ca să nu mai avem surpriza ca peste încă un deceniu, un alt sondaj de opinie să ne arate că peste jumătate din români consideră ca regimul comunist a fost unul bun, competitiv economic și progresist.
     Mai vreau să mulțumesc tuturor celor care s-au oferit să sprijune această cauză, m-au întrebat cum pot să o facă sau doar m-au încurajat să continui ceea ce am început, fie că e vorba despre jurnaliștii Ioana Hașu, Ciprian Sasu, Liviu Mihaiu, actorul Aureliu Surulescu si prietenii săi de la Neamunit sau despre prietenii virtuali Maria Daciana, Năstase Dumitrescu, Raluca Costinaș, Livia Stângă, Octavian Gabor, Neacșu Gabriel, Vasile Negoescu (de la Neamul Românesc) și alții al căror nume, să mă ierte că nu îl mai menționez aici.

      De ce fac eu asta? De ce mă agit atât în loc să profit ca orice profesor de vacanța mea de Paște? E simplu – cine mă cunoaște, fie de pe pagina mea de facebook  numită Destine frante in inchisorile comuniste, ori de pe  blogul Mirabilismundis.blogspot.ro sau contul de youtube cataliniontnedelcu, își dă seama că această acțiune este pur și simplu în continuarea tuturor activităților mele din ultimii ani, de aducere în fața opiniei publice virtuale și nu numai a memoriei victimelor represiunii comuniste, dar și a rezistenței anticomuniste. Adică de a face și eu, la nivelul meu, ceea ce atât de nimerit a spus doamna Ana Blandiana - ,,Atunci când justiția nu reușește  să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.’’

miercuri, 16 aprilie 2014

Cum este posibil ca în țara mea un monument dedicat luptătorilor din Munții Făgăraș să nu poată fi construit și inaugurat nici în 17 ani ?!

      De ce este România altfel?
      De ce în țara noastră un Monument al Rezistenței Armate Anticomuniste nu poate fi ridicat  nici în 17 ani?
      Eu nu am răspunsurile sau mai precis nu vreau să mă lansez în judecăți de valoare fiindcă probabil nu dețin toate datele legate de proiectarea și construirea sa.
      Așa că mă voi mărgini să relatez povestea unui monument demn de a fi ridicat de un Sisif, după cum mi-a fost ea spusă cu mai multe ocazii de către doamna Elena Ion (Arnăuțoiu).
      În anul 1997 pe când ministru al culturii era domnul Ion Caramitru, s-au făcut primii pași, după ce se realizase un proiect amplu, care să rememoreze jertfa celor de la Nucșoara și din localitățile din jur. Au contribuit cu sume diverse persoane, între care și domnul Liviu Mihaiu, care a mers  acasă la doamna Elena, în Câmpulung, vrând să îi dea banii dumneaei personal. Sponsorii trebuiau însă să depună sumele respective la BRD, iar Asociația Foștilor Deținuți Politici urma să se ocupe de administrarea lor. În 1997 s-a plătit suma de 570 milioane de lei cu care au fost aduse elemente ale monumentului pe trei platforme de tren din Galați. Acesta trebuia să fie înalt de circa 12 metri și semnifică comunismul - un zid prin care iese un deținut.
     S-a cumpărat la baza Mateiașului, la ieșirea din Câmpulung un teren de 2.5000 metri pătrați, deși 500 de metri ar fi fost suficienți și din această cauză n-au mai rămas bani pentru amplasarea monumentului, care a rămas ani și ani în ploaie și ninsoare, în soare și arșiță. De-abea acum 4 ani s-a reușit, probabil după ce s-au mai strâns ceva bani, să se aducă acel ,,zid’’ pe locul amplasării, dar anul trecut, ultimii bani din bancă au fost ridicați de un fost deținut politic, care i-a folosit in scopuri proprii. Acesta este dat în judecată și se așteaptă ca procesul să își urmeze cursul.
        Proiectul făcut de doamna arhitect Coșa, înțeleg că este amplu și ar necesita sume însemnate de bani pentru a fi terminat, de ordinul a mii și mii de euro. Dar, de fapt, ar mai trebui doar să se aducă o cruce pentru a fi instalată pe monument, să se dăltuiască numele celor 130 de participanți la mișcarea armată anticomunistă și să se amenajeze spațiul înconjurător.
      Ca profan, și cred că îmi dați dreptate, nu mi se pare că ar fi ceva greu de realizat. Și, mai ales, nu mi se pare că ar necesita sume atât de mari. După părerea mea, în jurul sumei de 10.000 lei s-ar putea încheia acest proiect care durează de aproape două decenii. Alții în două decenii au ajuns pe lună, noi nu suntem în stare să terminăm un monument comemorativ ! Menționez că și doamna Elena este de aceeași părere în ceea ce privește cuantumul sumei necesare pentru finalizare.
      Am vorbit în mai multe rânduri cu domnul Liviu Mihaiu care s-a oferit să ajute substanțial la terminarea construcției. De asemenea, m-a sfătuit să nu încep încă o campanie de strângere de fonduri pentru Monument, înainte de a merge dumnealui la Câmpulung, de a discuta cu toți factorii implicați și a afla exact situația. Îi mulțumesc de pe acum domnului Mihaiu, implicarea directă a domniei sale mi se pare o garanție suficientă că lucrurile vor fi orientate spre calea cea bună și, într-o perioadă rezonabilă de timp, poate chiar până la toamnă, vom asista la sfințirea Monumentului atât de dorit.
     De asemenea, domnul Florin Epure, director executiv la Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea, s-a implicat în acest proiect, ca urmare a realizării a două emisiuni cu doamna Elena Ion, ce sunt difuzate pe Televiziunea  VTV  în cadrul generos oferit de ,,Recurs la istorie’’. Dânsul a luat legătura cu mai multe persoane care pot face ca visul doamnei Elena Ion și a celor care mai trăiesc din gruparea anticomunistă, ori al rudelor celor ce au luptat pentru libertate, să fie împlinit. De asemenea, îi mulțumesc domnului Florin Epure pentru că și-a propus ca anul acesta să vorbească și mai mult la ,,Recurs la istorie'' despre victimele represiunii comuniste dar și despre rezistență, curaj și demnitate. Vreau să îi urez succes în ceea ce face, adevărul trebuie cunoscut pentru ca să nu mai avem surpriza ca peste încă un deceniu, un alt sondaj de opinie să ne indice că peste jumătate din români consideră încă regimul comunist drept unul bun, competitiv economic și progresist.
     Mai vreau să mulțumesc tuturor celor care s-au oferit să sprijune această cauză, m-au întrebat cum pot să o facă sau doar m-au încurajat să continui ceea ce am început, fie că e vorba despre jurnaliștii Ioana Hașu, Ciprian Sasu, Liviu Mihaiu, actorul Aureliu Surulescu si prietenii săi de la Neamunit sau despre prietenii virtuali Maria Daciana, Năstase Dumitrescu, Raluca Costinaș, Livia Stângă, Octavian Gabor, Neacșu Gabriel, Vasile Negoescu (de la Neamul Românesc) și alții al căror nume, să mă ierte că nu îl mai menționez aici.
      De ce fac eu asta? De ce mă agit atât în loc să profit ca orice profesor de vacanța mea de Paște? E simplu – cine mă cunoaște, fie de pe pagina mea de facebook  numită Destine frante in inchisorile comuniste, ori de pe  blogul Mirabilismundis.blogspot.ro sau contul de youtube cataliniontnedelcu, își dă seama că această acțiune este pur și simplu în continuarea tuturor activităților mele din ultimii ani, de aducere în fața opiniei publice virtuale și nu numai, a memoriei victimelor represiunii comuniste, dar și a rezistenței anticomuniste. Adică de a face și eu, la nivelul meu, ceea ce atât de nimerit a spus doamna Ana Blandiana - ,,Atunci când justiția nu reușește  să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.’’

   




vineri, 11 aprilie 2014

ȚARA BUNICILOR

       A trecut aproape o săptămână de la un eveniment cu o semnificație specială pentru mine. Este vorba despre desfășurarea la noi în școală a unui atelier despre comunism și rezistența armată anticomunistă din munți. Am lăsat să treacă acest timp pentru că nu am vrut să scriu sub impresia puternică pe care mi-a lăsat-o această acțiune pe de o parte, iar pe de alta, am lăsat să se sedimenteze tot ce  înseamnă impresii, trăiri, cunoștințe, strategii.


       Atelierul poartă numele de ,,Țara bunicilor’’și a fost adus la noi de Ioana Hașu, jurnalist la RFI în capitală. A fost însoțită de prietena ei, Liliana Nicolae, jurnalist la Europa FM, care urma să realizeze un material despre această activitate. Ioana s-a implicat în acest proiect de puțină vreme, de circa 2-3 ani și îl face nu pentru că este jurnalist, ci fiindcă există ceva din ea care îi cere să arate cât mai multor copii și tineri ce s-a întâmplat în acea Țară a bunicilor. Ioana are o chemare, o menire, iar în același timp eu cred că este crucea pe care a ridicat-o și o va duce tot restul vieții ei. Este crucea imaterială a bunicului ei, Gheorghe Hașu, partizan din munții Făgărașului, cea a fratelui acestuia, Andrei Hașu, a tuturor acelora care au fost uciși și aruncați în gropi comune fără lumânare, fără slujbă, fără cruce. Ioana poartă în suflet și îndemnul lui Ion Gavrilă Ogoranu de a dezvălui adevărul legat de ei, de băieții din munți. Ion Gavrilă a recunoscut ochii Ioanei în care l-a vazut pe prietenul său Ghiță din urmă cu 50 de ani; cât de cutremurător poate să fie acest lucru – să simți doar privind-o pe o fată dintre atâtea că este  nepoata celui cu care ai luptat ani și ani în munți !
        Despre Ioana aș putea să spun atât de multe, deși am întâlnit-o doar o singură dată și ne cunoaștem din mediul virtual de mai puțin de doi ani. Dar nu o sa mai zic decât că este un om cu care, dacă povestești 10-20 de minute, simți că de fapt te-ai reîntâlnit cu un vechi prieten pe care nu-l mai văzuseși de multă vreme, dar imediat ai reînnodat firul prieteniei.
          La Leicești i-am adus pe copiii cei mai pasionați de istorie din cele trei școli la care predau eu și soția mea și câțiva dintre foștii noștri elevi care sunt acum la liceu și nu ne-au uitat și consideră că merită să revină la acțiunile noastre, că mai au încă de învățat de la foștii profesori. 33 de copii ne-au urmat în acea zi de sâmbătă 5 aprilie. Și nu au avut ce regreta!









      Ioana a făcut patru grupe prin tragere la sorți și a început atelierul care s-a bazat pe câteva idei: Ai ceva de spus, spune! Întreabă orice! Vorbește!  Implică-te, exprimă-ți sentimentele, trăirile (frustrările chiar!) ! Prima parte a presupus implicarea totală a copiilor, au învățat atât de multe lucruri despre instalarea comunismului doar prin joc și experiențe proprii. Copiii au reacționat exact așa cum ne-am dorit, au fost vii, calzi, furioși, nedumeriți, vocali, nervoși, contrariați, au pus probleme și li s-a răspuns. Stilul Ioanei, atât de apropiat, de sincer, de profund uman i-a cucerit. Și ne-a cucerit și pe noi, profesorii, pe invitații noștri, Ioana Giura și Diana Costăchescu, foști elevi din alte vremi.
     La pauză Ioana a știut să-i țină conectați printr-un joc în aer liber, o căutare, o urmărire a securiștilor (noi, ăștia mai cu ani în tolbă) ce trebuiau să-i prindă pe partizanii din munți ascunși pe te miri unde și pe sătenii suspecți, ce aveau ca scop să îi alimenteze pe partizani cu pâine și o Biblie. După multă trudă, noi, organele statului, am găsit Biblia, dar sătenii au reușit să transmită pâinea. N-am reușit să-i scot pâinea din gură partizanului Adrian Bican! Această egalitate între ,,instituțiili statului’’ și ceilalți a produs și o bună întrebare pe care a pus-o Izabela - ,,Dar cine a câștigat aici? Ce este mai importantă, pâinea sau credința? Eu, dacă ajung să mor de foame, oare mai pot să-mi păstrez credința?’






Niste ,,banditi''' !


       In partea a doua a atelierului Ioana le-a dat copiilor posiblitatea să aleagă povestea unei fotografii dintre multele pe care ea le-a adus. Fiecare grupă și-a ales o fotografie, iar Ioana a povestit cum doar ea știe să o facă, cu dragoste și delicatețe. Fotografia ce te ducea cu gândul la viața cotidiană a partizanilor din Făgăraș, cea a poveștii de dragoste dintre căpitanul Sabin Mare și frumoasa săsoaică Eva, cea a copiilor doamnei Hașu (tatăl și mătușa Ioanei, făcută de un informator al Securității), cea a bunicului Ioane surprins în două ipostaze – tânăr și liber, respectiv în arest, trist și hăituit.
       Ioana povestea și ne ținea cu sufletul la gură, ca o Șeherezadă modernă, iar copiii trăiau parcă alături de bunicul Ioanei, de bunica sa rămasă cu doi prunci de-o șchioapă, de Eva care urma să fie deportată în Siberia și a fost salvată de iubitul ei Sabin înainte ca trenul cu vagoane pentru vite plin cu sași să pornească. Sau alături de fratele bunicului său, Andrei, care a stat trei zile și trei nopți ascuns în căminul cultural unde, ironie, Securitatea își așezase cartierul general ca să îl prindă chiar pe el; de bunicul său, Ghiță, care apare în două fotografii atât de diferite – cea de mândru flăcău făgărășan, în costum popular, dorit de fetele din șapte sate și aceea  făcută după ce a fost prins, cu o tristețe imensă în priviri.


      Implicarea emoțională a Ioanei a fost atât de evidentă încât i-a țintuit pe copii în scaune, i-a făcut să uite de foame și de sete. Deși, ca să respectăm adevărul istoric, erau vreo doi-trei mai în spate care se cam foiau! Oricum, atelierul a durat mai mult cu mai bine de o oră decât își propusese Ioana, ceea ce spune multe și despre setea și dorința ei de a ne împărtăși cât mai multe, dar și despre capacitatea de a capta copiii, mai bine decât mulți profesori.
     La final, Ioana i-a rugat pe participanți să le transmită câteva cuvinte partizanilor sau să scrie ceva despre cum s-au simțit în ,,Țara bunicilor’’. Mai jos vă arăt câteva din mesajele elevilor noștri.

                                                                       


                                                                                                                                   Andrada Evelina





                                                                                                                              Andreea
















   



























                                                                                                                                  Anisela Bărbulescu




                                                                                                                             Vlad Băragan






      Îmi cer scuze celor cărora nu le-am pus aici mesajele pentru că nu am avut timp să scanez toate filele, înainte ca Ioana să plece acasă.
    Iată și câteva fotografii de la atelier:





                            Comisia de la Biroul Scolar de Votare - Anisela, Izabela, Sorin si Daniel.



                                            Si au votat - primul lor vot liber si democratic!







                                         
                                  Ioana le explică în ce constă jocul Partizani - săteni- securiști.


Iata-i cum fug in ... munti!




                                           Cum au fost surprinsi acesti partizani nepriceputi!


                                          Securista Emanuela Nedelcu a găsit Biblia !


 Un satean care a mancat painea partizanilor, preferand sa sufere el decat sa o predea Securitatii!


Povestile de pe podea !


     






MULȚUMIM  IOANA ȘI TE MAI AȘTEPTĂM VARA ACEASTA !