S-a întâmplat în Domnești, pe Râul Doamnei…

      Acum  câţiva ani am cunoscut-o pe doamna Gabriela Dumitrescu în mediul virtual graţie preocupărilor comune legate de păstrarea memoriei. A fost deschisă faţă de mine, am discutat chiar mai mult, îmi aduc aminte, despre tatăl său şi rolul jucat în rezistenţa armată din munţii Făgăras. De curând am văzut o fotografie de familie minunată pe facebook şi i-am cerut să mi-o ,,povestească.’’

      În imaginea de mai jos sunt bunicii doamnei Gabriela îmbrăcaţi aşa cum era portul atunci, portul tradiţional muscelean. Privesc mândri și siguri de ei spre noi, cei din viitor, dar și ocrotind plini de demnitate pe nepoţica surâzătoare și atât de naturală cum doar un copil poate fi ! Vremurile erau încă blânde, urgia comunistă nu venise. Bunicii au fost oameni de vază ai satului Domnești, de pe Valea Râului Doamnei. Bunicul Nicolae Ionescu era înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi prieten bun cu Gheorghe Şuţa, unchiul Elisabetei Rizea. A fost lângă acesta în momentul asasinării sale de către comunişti, la alegerile din 1946. Din păcate şi el a murit curând după aceea, parcă nu a mai vrut să trăiască în noua lume  care se prefigura, dar nu înainte de a i se confisca averea – moara de lângă podul peste Râul Doamnei, dârsta de la Stăneşti, terenurile agricole şi livezile. Era un om gospodar, a fost ales primar al Domneștiului și s-a străduit să aducă curentul electric în localitate. A instalat un dinam electric, modern pentru acele timpuri, iar lumina a pătruns pentru prima oară în casele a 60 de familii.

        Bunica Elisabeta Ionescu a fost o luptătoare, fapt pentru care a plătit scump - dată afară din propria  casă pe care s-a pus steaua roşie a invadatorilor. Nu a vrut să plece şi s-a încăpăţânat să rămână măcar în camerele din curte. A fost arestată şi  închisă la Piteşti pentru 2 săptămâni, atunci când a fost ridicat și fiul ei Nicolae.  După 1989 acesta cu greu a reuşit să redobândească moara după 7 ani de procese costisitoare şi doar jumătate din pământul de drept. Domnul Nicolae Ionescu a reprezentat şi pe alţi locuitori în procesele cu statul, ajutându-i foarte mult, fapt pentru care era cunoscut în Domneşti drept Nae Pământ !

        Revenind la doamna Gabriela Dumitrescu, dumneaei este de loc din Domneşti, prin părinţi și bunici, se simte domnișancă și este atât de mândră de satul acesta, de familia sa,  în mod deosebit, cred eu, de tatăl dumneaei, care a fost un mare luptător pentru dreptate, libertate şi proprietate. S-a născut însă în Bucureşti, unde tatăl ei a început o nouă viaţă şi ajunsese să lucreze la Uzinele 23 August, ( fostele Uzine Malaxa) pe post de contabil. Dar a păstrat strâns legătura cu Domneștiul, ştia ce se întâmpla în zonă şi nu a ezitat să îi ajute pe partizanii nucșoreni, iar familia a avut mult de suferit după prinderea ultimilor partizani în 1958. Condamnarea sa a fost foarte severă, evitând de puţin să nu fie cel de al 17- lea executat în Valea Piersicilor de la Jilava. În schimb a primit 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. Nu la asta s-ar fi gândit Nicolae Ionescu, cel care în tinereţe avusese planuri concrete pentru dezvoltarea locului natal, părăsind chiar un serviciu bun de inspector în cadrul Institutului Naţional de Cooperaţie pentru a se reîntoarce acasă. Înfiinţase la Domneşti în 1942 o asociaţie pentru a strânge bani ca să cumpere un aparat de proiecţie, care odată instalat în sala de teatru a Băncii Înfrăţirea, a făcut din Domneşti un loc de invidiat, când majoritatea oraşelor nu aveau pe vremea aceea săli de cinematograf. Soţia sa, Rhea Silvia, a deţinut funcţia de director al Băncii Albina din Domnești, prima femeie director de bancă. Când familia a hotărât să plece în capitală, ea a lucrat la Banca Naţională. Iată deci ce fel de oameni au fost !

  

          Doamna Gabriela trăieşte acum în SUA, nu a mai venit de cinci ani pe meleagurile natale, dar eu cred că îi este tare dor, căci jumătate din inimă a rămas aici la Domneşti, pe Valea Râului Doamnei. De aceea mi-a şi permis să scriu aceste câteva rânduri, din dragoste şi dor de locuri, de părinţi şi bunici, cărora ar dori să le mai fie în preajma măcar pentru a le aprinde o lumânare…

 

 

Lungul drum către CER – Casa Elisabetei Rizea din Nucșoara

         Nucşoara este, probabil, cel mai frumos sat din România. Ce îl face însă cunoscut? Două lucruri – Elisabeta Rizea, mişcarea partizanilor, precum şi drumul  spre Vârful  Moldoveanu, aflat la mai puţin de 40 km depărtare. Turismul este slab dezvoltat în zonă, deşi doar aceste două ,,obiective’’ ar trebui să aducă mii şi mii de oameni măcar în timpul sezonului cald. Poate vor aduce peste ani, dar pentru asta avem nevoie de persoane  care să creadă în proiectul CER, să creadă în Bogdan Vârvoreanu, să creadă în echipa sa. Şi să ne ajute.

          Bogdan Vârvoreanu este strănepotul Elisabetei Rizea şi are o misiune – să transmită mai departe povestea ei şi a tuturor celorlalţi partizani. O poveste despre curaj, demnitate, rezistenţă, anticomunism,  dar şi suferinţe şi umilinţe de neînchipuit. Şi unde se poate face mai bine aceasta decât în casa în care a trăit Elisabeta Rizea? Ideea i-a venit lui Bogdan cu mult timp în urmă, dar s-a cristalizat şi a evoluat spre stadiul de proiect în 2018. Atunci, alături de echipa sa constituită din prieteni şi profesionişti în domeniile lor, s-a luat hotărârea să se înceapă lungul drum către CER.  Spun azi că este lung, pentru că pr vremea aceea nu prevedeam că vor trece patru ani şi nici măcar nu vom depăşi prima etapă a proiectului – salvarea şi restaurarea casei. Însă nimeni nu ar fi bănuit încercările care vor veni peste noi toţi - pandemia urmată de criză economică.

                Vineri 13 septembrie 2019 am participat la un eveniment deosebit la Palatul Elisabeta, în Bucureşti. Este vorba de Seara Regelui, găzduită de Casa Regală a României.  Alteţa Sa Regală Principele Radu a sprijinit Asociaţia Elisabeta Rizea să îşi lanseze oficial proiectul CER, început în urmă cu un an, realizarea Casei Memoriale Elisabeta Rizea din Nucșoara.

     Matei Damian, arhitectul CER, a prezentat proiectul şi stadiul la care era acesta  la un an de la înfiinţarea Asociaţiei Elisabeta Rizea condusă de Bogdan Varvoreanu. A vorbit  de planul amplu care prevedea atât salvarea şi restaurarea casei la nivelul din 1931 cât şi construcţia unui corp administrativ/casa de oaspeţi,  a unei săli multifuncţionale cu rol muzeal, de conferinţe şi de proiecţie. Aceasta din urmă va găzdui o expoziţie permanentă în care se va pune accent pe biografia soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea, pe  rolul jucat de ei şi pe grupul de rezistenţă armată anticomunist – Haiducii Muscelului din Nucşoara (1949-1958). Casa lor este cea în care au depus jurământul de credinţa cei mai mulţi partizani în fata liderilor – colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăuţoiu.
      Matei a arătat că amenajarea peisageră a grădinii va fi altă componetă importantă a complexului memorial. Se va amenaja  un mic amfiteatru de vară, o zonă de șezătoare cu vatră tradițională și se va construi un foișor de observație în punctul cel mai înalt al terenului. Întreg spațiul memorial este gândit pentru a putea avea vizitatori români și străini, care să aibă nu doar posibilitatea de a vizita casa încărcată de istorie în care au locuit soții Rizea, ci și să se bucure de activități educative, să asiste la prelegeri sau proiecții de filme documentare ori să beneficieze pur și simplu de un weekend muscelean tradițional.

     În vara lui 2020 s-au desfăşurat primele lucrări în curtea casei, defrişarea vegetaţiei, construirea unui gard şi şanţuri de drenaj. Au urmat lucrările de consolidare a fundaţiei. Aproape toate fondurile au venit de la persoane fizice, precum şi de la Asociaţia Nişte Oameni din Cluj care a dat pentru cauza noastră o sumă de 5.000 euro. Nu trebuie uitat ajutorul Primăriei Nucşoara, care a ajutat constant, pentru că la nivel oficial s-a înţeles că Nucşoara are nevoie de CER, la fel cum şi CER are nevoie de Nucşoara.

       În 2021-2022 s-a construit din lemn o mică bucătărie de vară, o magazie de şantier, s-a refăcut complet fosta anexă din spatele casei, lipită de aceasta, s-a lucrat la prispa ai cărei stâlpi extrem de deterioraţi erau gata să colapseze antrenând întreaga casă. Meşterii restauratori din Maramureş au spus că nu ar mai fi prins Crăciunul, iar Matei, arhitectul CER, foarte inspirat a adăugat că ,,Doar rugăciunile o mai ţineau!’’

       Poate că de acolo de unde este, Elisabeta Rizea vede toate eforturile acestor oameni şi ne îndeamnă să ne gândim la vorbele sale testamentare: ,, Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea’’ Din păcate nu putem să spunem că s-a limpezit lumea, mai degrabă lumea suferă tot mai puternic de amnezie, îşi uită valorile şi reperele. La poarta Elisabetei Rizea nu mai sună poștaşul cu zeci de scrisori în fiecare zi ca în anii 1992 – 2003 după ce doamna Lucia Hossu Longin a redat-o românilor pe viteaza de la Nucşoara. Iar urmaşii ei se străduiesc bătând din ,,uşa în usa’’ să îi readucă gloria de altădată, să îi vadă iarăşi curtea plină de oameni mari care să vorbească despre femeia mică, ţăranca în costum popular,  dar cu glas atât de sonor încât a pătruns în conştiinţa atâtor români. În anii aceia românii au început  să o iubească pe Elisabeta Rizea, căci eliberaţi de comunism, căutau să-şi găsească repere, să îşi demonstreze lor că nu au fost atât de lași, că în neamul acesta au existat oameni care nu s-au plecat şi au luptat până la capăt. Elisabeta Rizea valida ego-ul nostru, ne asigura că şi noi am fi putut fi ca ea, că nici noi nu ne-am fi vândut ca Iuda pe 30 de arginţi, chit că ne-ar fi bătut cu bastonul de cauciuc până ne-ar fi înnegrit tot corpul, chit că ne-ar fi smuls părul din cap şi braţele din articulaţii. Aşa cum a păţit-o ea…

     Am ajuns în anul 2023 şi avem iar nevoie de bani. Pe care îi cerem de la dumneavoastră, de la oamenii obişnuiţi, nu de la patroni, nu de la politicieni. De la dumneavostra în ultimele care aţi donat în ultimele săptămâni 10 lei, 50 de lei, 100 de lei, 150 de lei. Şi care veţi mai dona, iar alături de aceşti bani ne veţi lăsa un mesaj de încurajare, aşa cum altădată primea Elisabeta Rizea. Îmi permit să citez doar câteva din mesajele celor 58 de susţinători, primite cu bucurie pe https://www.sprijina.ro/cauze/cer-casa-elisabeta-rizea-din-nucsoara, proiect realizat de mine pe această platformă online pe 17 martie 2023:

-          Să fie Cer ! (Dana)

-          Dumnezeu să vă dea tăria Elisabetei pentru ducerea la bun sfârșit a reparațiilor! (Susţinător anonim)

-          Aveți tot respectul meu pentru ceea ce faceți. E o mândrie și un lucru demn să cinstești eroii neamului românesc. Felicitări! (Paul Petruș)

-          Mă bucur foarte mult că tu doreşti să creezi un muzeu în casa regretatei Elisabeta Rizea. Tatăl meu a cunoscut-o şi pe ea şi pe fraţii Arnăuţoiu. Toţi au fost Români adevăraţi şi patrioţi. Îţi mulţumesc Cătălin pentru efortul tău. ( Titu Mitoi)

-          Adevărate modele de viaţă pentru tineri care trebuie să cunoască istoria celor care s-au opus răului cu preţul tuturor suferinţelor. Succes ! (Marinescu Emilia)

-          Nucşoara şi România au nevoie să fie reprezentate de figura atât de curajoasă a Elisabetei Rizea. Este şi un omagiu pentru mulţi alţi curajoşi care şi-au riscat vieţile în perioada comunistă pentru a susţine grupurile de rezistenţă. (Maria Axinte)

-          Am fost acolo acum 2 ani și era poarta încuiată. Sprijin acest proiect pentru ca acea poartă să nu mai fie închisă niciodată. Doamne ajută! (Susţinător anonim)

-          Aprecieri pentru efortul de a pune în valoare o mare conștiință a neamului românesc!

-          Nu vă lăsaţi descurajaţi. La Bădăcin, casa Iuliu Maniu a fost restaurată exclusiv prin efort privat în ciuda numeroaselor piedici şi şicane ale tuturor autorităţilor. (Boilă Matei)

    Un cuvânt de mulţumire special vreau să aduc şi Fundaţiei Corneliu Coposu şi Fundaţiei Academia Civică, reprezentate de dl Ioan-Andrei Gherasim, respectiv de dna Ana Blandiana, care au fost mereu alături de noi cu gândul şi fapta.

         În acest an dorim să strângem o sumă suficientă pentru a lucra la acoperiş şi la faradă. Echipa de meșteri din Maramureş va trebui să dea ţiglă cu ţiglă jos şi să o recondiţioneze, să o înlocuiască dacă e cazul. E vorba de ţigla de Jimbolia, din anul 1931, care având în vedere vechimea, s-a păstrat  totuşi într-o stare destul de bună. Credem că 40.000 lei ar acoperi necesităţile. Însă pentru continuarea lucrărilor sumele sunt mult mai mari şi probabil vor mai trece mulţi ani până poarta de la nr. 16 din Nucşoara  nu va mai fi încuiată cu lacătul. Acum ştim că drumul spre CER va fi lung, va fi greu, va necesita poate să ne umilim, să ne milogim, cum mi-a spus un prieten. Dar ştiu că orice greutăţi şi dezamăgiri, umilinţe şi regrete vom avea, Elisabeta Rizea şi partizanii din Nucşoara au trăit de o sută şi de o mie de ori mai multe. Ei merită, iar noi luptând pentru ei ne înnobilăm din curajul şi demnitatea lor. Din care vrem să vă împărtăşim şi dumneavoastră, care în final veţi trece de poarta căsuţei şi veţi spune - ,,Iată, mi-am pus şi eu amprenta aici, iată, numele meu îl voi citi în şoaptă în Cartea Demnităţii şi îi voi spune copilului sau nepotului meu cine a fost Elisabeta Rizea şi de ce EU am ajutat-o pe Elisabeta Rizea!’’

       ( Articol publicat iniţial în senspolitic.ro, platforma online a Fundaţiei Corneliu Coposu.)