Nucșoara sub supravegherea Securităţii. 1957

 

Grupul de partizani de la Nucşoara, cunoscut drept Haiducii Muscelului , Partizanii Libertăţii sau, aşa cum le spuneau securiştii – Banda Arsenescu Arnautoiu – a activat timp de aproape nouă ani în munţii Făgăraş, între 1949 şi 1958, fiind gruparea cea mai longevivă din ţară. Dacă este să mai adăugăm şi anul în care colonelul Gheorghe Arsenescu organizase rezistenţa anticomunistă de lângă Câmpulung Muscel, 1948, am avea deja o decadă de împotrivire faţă de regimul comunist. Însă după primii ani, rezistenţa a fost copleşită de aparatul de represiune şi s-a ajuns la sfârşitul lui 1952 deja la o mişcare de supravieţuire. Doar fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, Tică Jubleanu, Maria Plop mai rămăseseră dintre toţi care porniseră pe această cale, iar colonelul Arsenescu era deja din 1949 ascuns undeva la marginea Câmpulungului, într-o casă pe care nu a mai părăsit-o aproape zece ani.

Cei patru nucșoreni s-au ascuns lângă satul Poenărei, într-o grotă de la Râpele cu Brazi, de unde au fost apropvizionaţi în principal de preoţii Ion Constantinescu, Nicolae Andreescu şi de Marina Chirca, dar şi alţii, în diverse perioade de timp. Atât de bine s-au camuflat  încât Securitatea nu a mai aflat nimic despre ei ani de zile, circulau multe zvonuri cum că ar fi pierit într-o avalanşă, ar fi fost apoi mâncaţi de fiarele sălbatice sau pur şi simplu ar fi reuşit să fugă în Iugoslavia.

În 1954 părinţii lui Toma şi Petre s-au întors acasă din detenţie şi au primit o canera de locuit în propria lor casă, restul fiind deja acaparat de Miliţie. A fost un bun prilej pentru a-I spiona, li s-a montat T.O. (tehnica operativă - microfoane) şi atunci au apărut şi primele informaţii, oricât s-au ferit şi s-au străduit să fie cât mai discreţi Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu. Aşa că planurile Securităţii s-au refăcut şi a început recrutarea de noi informatori precum şi supravegherea drastică a celor bănuiţi că îi ajută pe partizani. Odată ce a fost eliberată şi Ana Simion, sora Marininei Chirca, cele două au jucat un rol tot mai important, aşa cum ne demonstrează şi documentele de la CNSAS.

 

                                            PLAN DE MĂSURI

 

        Informativ  operativ, întocmit în urma controlului făcut de tov. Lt.Col. BUDIŞTEANU N. – între 7-9 august 1957 – în scopul identificării şi capturării bandei ARSENESCU- ARNĂUŢOIU.

        În urma măsurilor operativ-informative, a apărut că legătura principală a bandiţilor ARNĂUŢOIU numită CHIRCA MARINICA, domiciliată în comuna Nucșoara, satul Slatina, raionul Curtea de Argeş, regiunea Piteşti.

         Astfel, din tehnica operativă, instalată la domiciliul părinţilor bandiţilor, a rezultat ca numita CHIRCA MARINICA încă din anul 1954 întreţine legături şi alimentează consecutive pe bandiţi.

         În acest scop CHIRCA MARINICĂ se deplasează din două în două săptămâni la locul unde se află ascunşi bandiţii în munţii din apropierea comunei Nucşoara, cu care ocazie duce alimente şi îmbrăcăminte.

       Prin intermediul acesteia, bandiţii întreţin legături cu părinţii lor de la care au primit unele obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte.

          Totodată am primit informaţii că bandiţii intenţionează  ca pentru iarnă să coboare la sat, ca şi în anii precedenţi. În prezent CHIRCA MARINICA împreună cu părinţii bandiţilor sunt în căutarea gazdei corespunzătoare.

          Menţionăm că CHIRCA MARINICA  este cunoscută ca o veche legătură a bandiţilor, încă de la constituirea bandei, În prezent soţul său anume CHIRCA AUREL  se află arestat ca membru al bandei.

        Pentru exploatarea acestor informaţii se impune următoarele măsuri:

-          Pentru urmărirea informativă a numitei CHIRCA MARINICA  element cunoscut ca legătură a bandiţilor, se vor lua măsuri de infiltrare a agentului ,,Mohor Mihai’’ al Direcţiei a III-a pe lângă aceasta.

-          Plasarea agentului în comuna Nucşoara, satul Slatina, se va face cu ajutorul organelor de partid, care va simula promovarea actualului gestionar (fost activist de partid) şi recomandarea pentru postul vacant al agentului nostru la magazia S.A.M. din acest sat.

                                                      Termen 25 august 1957              

                                                     Executa Maior Costandache şi                                                                                                 

                                                    Cpt. PLEŞIŢĂ N.                                                                              

 

          În cursul anului 1957 când eforturile Securităţii s-au înmulţit, la fel şi ideile pentru a afla unde sunt partizanii, surorile Marinica şi Ana au vizitat des pe Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu, chiar sub nasul miliţienilor şi securiştilor. Îngrijorarea mamei apare în înregistrări, ea izbucnind în hohote de plâns şi spunând ,,Doamne, doamne mare eşti doamne, ai grije doamne.’’,  făcând-o pe Marinica să spună că mai bine nu venea de ştia că o să se supere atât…

      În altă zi au asteptat- o cu îngrijorare pe Ana, iar dragostea de mama apare iar în înregistrarea seacă şi agramată a securiştilor : ,, Cum aşi face Anișoara mamă, ţi-aşi da un caşcaval pentru ei, ei ce-or mai fi mâncând săracii? Îţi dau că mi-a adus şi mie lumea de prin sat.’’

      Pe data de 26 iunie 1957 Marinica le transmitea părinţilor un mesaj de la copii, interceptat de T.O. : ,, Să nu le mai daţi nimic, mi-a spus de o mie de ori plângând, să păstraţi pentru dumneavoastră să aveţi, mi-a spus să vindeţi tot și să aveţi grije de sănătate şi viaţă, mi-a spus de mai multe ori să vindeţi tot şi să trăiţi bine că aşa vi se cere acum la vârsta dvs.’’

                                                              Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu

                                              

                                                                         Marina Chirca in arest, 1963

                                                        Ana Simion, in arest 1603                                       

       Cât de greu trebuie să le fi fost să îi ştie atât de aproape, dar totuși atât de departe, încât puteau la o adică şi să fie plecaţi din ţară. Căci în aceşti trei ani de la eliberarea din închisoare până la prinderea lor niciodată nu s-au mai întâlnit. Cu o singură ocazie, s-a stabilit prin Marinica o anumită oră la care părinţii să iasă afară din casă, iar copiii să îi privească prin binoclu şi să îi simtă puţin mai aproape… Iar locul grotei transformat în locuinţa era atât de secret încât nici măcar surorile nu îl cunoşteau, singuri preoţii din Poenărei şi Nucşoara fiind la curent.

 

Am folosit informaţii din Arhiva CNSAS, Dosar 675, vol.3. Informaţiile sunt redate exact cu scrisul și greșelile de gramatică ale securiștilor.

 

 

 

Mărturie din adâncul memoriei

    ,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

    ,,Domnule, chinurile care le-am luat eu, mă mir de unde mai sunt, cum m-a scăpat Dumnezeu!!!’’

     Ani de zile m-au urmărit, m-au obsedat aceste vorbe ale unui om pe care l-am întâlnit în pragul morţii sale, la marele hotar spre care privea cu supunere şi împăcare. Vocea sa de om foarte bătrân a pătruns ca un sfredel în sufletul meu, m-a trimis spre momentul în care cu teroare ştiu că mă voi afla şi eu…

    ,,Şi eu am fost ca tine, şi tu vei fi ca mine’’ e scrijelit pe craniul cutărui călugăr din cine ştie ce mănăstire pe care am uitat-o. Cred că am fost ultimul care a mai vorbit cu nenea Iosif Niţu despre trecutul său, despre tinereţea sa, despre suferinţa sa atât de îndepărtată şi atât de ascunsă încât nici lui nu-i mai vine să creadă că el a existat cu adevărat, altul decât cel de acum la 93 de ani, altul decât cel care nu mai mănâncă mai nimic de ceva timp aşteptând sfârşitul inevitabil.

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

…………………………………………………….

     Obsedanta voce a bătrânului s-a strecurat în ora cât i-am fost alături printre frânturi de amintiri, frânturi de fericiri şi nefericiri. Voce care era mai mult dincolo decât aici…

    A fost un tânăr frumos, viguros, i-a plăcut viaţa, a iubit, a urât, l-au aruncat într-o celulă apoi pentru 15 ani. Vina lui – era frate cu Nicolae. Iar Nicolae avea o fată pe care a dat-o după Toma. Toma Arnăuţoiu. Din Nucşoara. De la această petrecere de nuntă s-a tors încet firul destinului lui Iosif spre evenimentele crunte în care a fost prins fără scăpare. Căci şi fără să fi făcut nimic, fără să fi ajutat cu nimic pe partizani, el era fratele cui nu trebuia. Pe vremea aceea era de ajuns.

Sursa: Toma Arnautoiu. 100 de ani de la nastere. Album calendar.2021

     În discuţia cu dumnealui nu am reuşit, oricât am încercat, poate prea mult, da, poate prea mult m-am dus peste el şi nu l-am lăsat să încerce să îşi aducă aminte… Nu am reuşit prea multe, nu am aflat mari secrete, poate doar câteva chestii de bârfă de sat care niciodată nu va apărea aici, dar.. Dar vocea sa, îmi dau seama acum după ani şi intervuri câte am făcut şi eu, da, vocea sa şi mai ales ... ceea ce nu spune… Ceea ce nu spune domnul Nitu Iosif e de ajuns pentru mine…

Sursa: IICMER

      Şi soţia sa Cornelia, cea mai curajoasă dintre soţii…

     Să mergi în audienţă la Gheorghe Gheorghiu Dej pe vremea aceea era ori dovadă de mare naivitate ori de dârzenie cu curaj nebun! Da, ea le avea pe toate, dar câţi au mai încercat să îşi salveze soţul aşa, atunci?!

     ,,Sunt şi eu tânără şi am nevoie de multe, omul meu e închis şi am nevoie de el acasă, să mi-l elibereze şi mie cineva, că el n-are vină. ‘’

       Bineînţeles că totul a fost în van, dar ea a încercat.

      ,,Stau aşa şi mă gândesc, eu oi fi ăla?! ‘’

     Niţu Iosif a rămas în amintirea familiei. Iar acum va intra şi în amintirea noastră. Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească!

                                            Mărturie din adâncul memoriei 

 

 

 

Visul

 

În copilărie am ascultat de nenumărate ori o poveste spusă de mama mea despre momentele în care a fost dusă la spital  fiindcă îi venise sorocul de a naşte. Primul născut, Cătălin, nu era un copil dorit, venit accidental a bulversat teribil viaţa celor două familii, ce au fost nevoite să facă o nuntă în pripă. Înainte de a mă aduce pe lume, mama  mea a visat ceva deosebit – un pom sau un copac mare la care veneau mulţimi de oameni pentru a primi fructele sale binecuvântate. Moaşa i-a tălmăcit visul în felul următor: vei zămisli un copil care va aduna în jurul său mulţi oameni şi îi va ajuta, ori îi va hrăni, ori le va face bine, oricum copilul va fi unul cu un destin însemnat.

Aceasta este povestea. Şi de atunci am tot aşteptat să se adeverească interpretarea  făcută de moaşă acelui vis… Bineînţeles că mama, ca orice mamă iubitoare, găsea în mine toate calităţile posibile şi aştepta cu răbdare să dau semne că voi deveni un …  om mare. Doctor ar fi fost perfect ! De aceea, când în clasa a XI-a m-am decis (timp de o lună) să mă pregătesc pentru medicină, deja mama mea vedea că vechiul ei  vis începe să poarte contur. Am renunţat repede şi bine am făcut, nu aveam nimic de-a face cu acest domeniu. Aşa că m-am orientat spre ceea ce era în trend atunci, la modă – dreptul. Probabil că mama s-o fi întrebat în acel timp ce are de-a face asta cu visul ei de demult. Şi poate că s-o fi gândit că voi ajunge un judecător bun, care va împărţi dreptatea cu bună măsură Ori vreun avocat milostiv, care va ajuta oamenii în nevoie fără să îi jecmănească cum am auzit, deşi sunt sigur că sunt exagerări, că fac unii în zilele noastre. Nu ştiu…

Ceea ce ştiu e că după un an în care am învăţat cu râvnă am reuşit să intru la facultate. Dar după cinci săptămâni de cursuri mi-am dat seama că locul meu nu e acolo. Îmi greşisem iar vocaţia! Aşa că, tăind răul de la rădăcină şi înfruntând nu doar mânia paternă, dar şi o imensă dezamăgire produsă tuturor, am renunţat la fcultatea de drept. Şi m-am reorientat spre domeniul pe care îl plăceam cel mai mult, spunandu- mi că, a treia oară trebuie să fie cu noroc! Dar oare ce şi-o fi zis biata mea mamă? Visul de a deveni un copac al alinării şi dărniciei părea tot mai departe, istoria chiar nu putea conduce la închiderea cercului întrevăzut în acea noapte!

Îmi plăcea istoria şi lecţiile particulare pe care mi le-a dat doamna Alexandru au produs în mine, un biet năuc, un ecou tulburător. Această doamnă profesoară a fost pentru mine omul providenţial. Vine câte un moment în viaţă în care cineva te influenţează decisiv, dânsa a apărut în cel mai greu, dar şi mai potrivit moment al vieţii mele de adolescent fără busolă. Oră de oră simţeam cum, pe lângă informaţie, mintea mi se deschide, rotiţe despre a căror existenţă nu bănuiam nimic, se pun în mişcare, scârţie, trepidează, dar încep să rotească mecanismul eului. Aşa, scârţâind şi tremurând, a început  lungul drum al devenirii mele ca intelectual.

Am ajuns la facultate, am intrat triumfător, după un efort colosal, în ultimele luni de pregătire ajungând să mă cufund în manuale de la trezire până la culcare. Atunci mi-am dovedit prima oară cine sunt şi de ce sunt capabil, mi-am demonstrat, fără să mă gândesc o clipită la asta că am un potenţial deosebit de muncă atunci când îmi urmăresc un scop înalt. Şi ultim, căci dincolo de acesta, eșecul ducea către o alternativă de groază pentru mine – satisfacerea stagiului militar.

Iar scopul, odată atins, s-a dovedit vrednic de cele mai frumoase aşteptări – cei mai frumoşi, mai liberi şi mai nepăsători ani ai vieţii mele mă aşteptau. A fost pur şi simplu minunat.

Însă după ce am dat lucrarea de licenţă şi am părăsit Sibiul, viitorul nu arăta deloc bine. Criza cumplită, atât economică, cât şi morală, răsturnarea şi forfecarea valorilor cu care am fost crescut şi care stăteau la baza personalității mele, au pus la grea încercare viitorul nostru comun. Căci acum eram doi. Responsabilitatea era cu atât mai mare.

 Am devenit profesor, ultimul lucru la care m-aş fi gândit atunci când am intrat în facultate. Şi mi-a plăcut. Primul meu an a fost cu adevărat providenţial fiindcă am primit un sprijin incredibil de la colegii mei mult mai experimentati din Scoala Petreşti, unii chiar foşti profesori ai mei. Vreau să spun  doar câteva nume – doamna Orița, domnul Mircea, domnul Ion, domnul Nae. Oamenii aceştia prin felul cum s-au purtat cu acel tânăr oarecare ce eram, mi-au dat o mare putere şi încredere şi, de câte ori întâlnesc, la rândul meu, un debutant care încearcă să pătrundă în hăţişul sistemului educativ, fără să mă gândesc prea mult, aplic ceea ce am învăţat de la dânşii. Poate că, dacă aş fi avut atunci experienţa negativă a celui de-al doilea an de învăţământ, aş fi renunţat, aş fi plecat oriunde altundeva. Dar aşa a fost să fie şi, de oricâte ori am vrut să plec, mi  s-a întins o ultimă mână de ajutor. Și am rămas.

Profesor fiind, de atâţia ani, povestea veche a visului meu, părea sortită unei dureroase neîmpliniri. Oare îşi mai aducea aminte mama mea de ea? Nu mi-o mai spusese de mai bine de zece ani.

 

                                                 2003, Pitesti, Simpozionul IC Bratianu

                   2014, Poenarei (Corbi), cu domnul Alexandru Marinescu, partizanul din guparea Haiducii Muscelului din Nucsoara

 

                                              

                                                  2022, cu elevii de azi de la Cosesti 

Acum câteva săptămâni vorbeam cu elevii mei despre libertate, despre libertatea de a spune ce vrei, de a face ce vrei, dar fără să jigneşti sau lezezi pe altul. Aşa cum se întâmplă des cu un asemenea subiect, am divagat în varii direcții atât eu cât şi copiii. La un moment dat discutam despre cum ar fi să alegi să mori, apoi am sărit la moartea din vis, pe care mai mulţi o ,,experimentaseră’’. Ajungând la oniric, mi s-a părut potrivit să le povestesc acel vis de acum aproape 38 de ani. M-au ascultat în linişte, iar la sfârşit, am încheiat autoironic - ,,Şi de-atunci mama mea tot aşteaptă să i se împlinească acel vis.’’

  Reacţia lor a fost minunată şi flatantă, mai mulţi spunându-mi că visul, de fapt, i s-a împlinit: acel copac sunt într-adevăr eu, iar cei ce îi culeg roadele sunt ei, elevii şi o fac la fiecare oră. Mi-am dat seama că într-un fel chiar au dreptate. Nu trebuia, de fapt să aştept şi să caut atâta timp un răspuns când el era la îndemână, în faţa mea de atâţia ani. Dar fiindcă roadele pe care le-am oferit cui a vrut să le primească, dar şi atâtor altora, care le-au călcat în picioare, erau de natură spirituală, şi nu materială, nu m-am mai gândit că valoarea lor poate fi comparată cu ceea ce oferă, să zicem, un doctor. Că asta e menirea mea, până la urmă. Uneori îţi fixezi un ţel, un scop teribil de greu de atins. Dar cu adevărat important este drumul pe care îl parcurgi până acolo, cu toate meandrele sale, cu toate greutăţile şi căderile. Acel drum te transformă, te întăreşte, e menirea ta să îl duci până spre finish, tot mai aproape de sfârșit. Aceşti copii au intuit bine, până la urmă visul mamei mele îl trăiesc zi de zi. Nu i s-a împlinit, ci i se împlineşte zi de zi, ora de oră prin ceea ce fac, prin felul cum mă lupt cu mine însumi şi cu demonii mei interiori spre a fi un profesor mai bun, un om mai bun. Un om care să dăruiască fără să ceară la schimb, fără să gândească la centimă, fără să se laude pentru ceea ce este şi face. De altfel este drumul nostru al tuturor şi eforturile tuturor, cred că ţelul meu nu este mai bun ca al altora.

Sunt profesor şi în fiecare zi sufletul meu se atinge de sufletele copiilor pe care îi am în clasă. Zeci de perechi de ochi mă privesc și mă judecă după propriile valori mai mult sau mai puțin formate. Este dificil să fii profesor. Mai ales unul care să empatizeze cu elevii, care să se facă apreciat şi iubit pentru ceea ce poate oferi. De mai multe ori am vrut să renunţ să mai fiu profesor din cauza dificultăţilor materiale, dar înainte de a lua decizia, s-a întâmplat ceva care m-a ţintuit pe loc, ceva care m-a făcut să cred că, până la urmă, aceasta probabil că e menirea mea. Cu toate astea cred că în câţiva ani sistemul mă va rejecta, mă va arunca precum o măsea stricată, nu voi mai avea loc. Am studiat cifrele de şcolarizare şi va trebui să accept că viitorul meu alături de elevii din această localitate va fi barat de un zid uriaş, de netrecut,  încă neconstruit. Dar pe care îl simt, apoape că e palpabil, aproape că îi văd contururile în zare..

Până atunci însă voi continua să împart fructele minţii şi ale sufletului, aşa cum mama mea a visat odată demult. Și o voi face cu generozitate !