Ana Blandiana - ghid prin Memorialul Victimelor si Rezistentei de la Sighetu-Marmatiei

      În anul 2010 am participat la Şcoala de Vară de la Sighetu Marmaţiei unde am fost întâmpinaţi, profesori şi elevi, de către doamna Ana Blandiana şi domnul Romulus Rusan. În prima zi ni  s-a făcut o prezentare a Memorialului, a eforturilor din care acesta s-a născut, a ce înseamnă de fapt perioada comunistă. Venind a treia oară la Sighet, am putut vedea cum an de an, s-au mai inaugurat alte săli, alte expoziţii, am observat cum, lună după lună, an după an, munca de arheologi ai memoriei desfăşurată de cei din echipa de la Sighet şi Bucureşti  acoperă noi şi noi pete albe pe harta represiunii şi rezistenţei anticomuniste.

      În prima sală de lângă intrare ne-a vorbit domnul Rusan. O parte din cele spuse am înregistrat aici:

        Din nefericire, domnul Rusan s-a stins din viaţă în decembrie anul trecut lăsând un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut şi apreciat. Mă număr printre ei, timp de 5 ani în verile pline ale Sighetului l-am urmărit, l-am apreciat, i-am înţeles eforturile. Spunea odată cineva, nu mai reţin anume cine că ,,Dacă Ana Blandiana este sufletul Memorialului, atunci cu siguranţă că Romulus Rusan este creierul lui.’’ Iar azi echilibrul este tulburat, dat peste cap. Sper doar ca el să fie măcar parţial restabilit şi repus pe macaz fiindcă, domnul Rusan la cât era de pragmatic, cred că a gândit că Memorialul şi Fundaţia Academia Civică să funcţioneze şi fără fondatorii săi într-un viitor îndepărtat.

       După prezentarea de început, gazdele noastre ne-au prezentat Memorialul, sala cu sala, fiecare având libertatea să meargă cu un ghid de lux! Eu am mers să o ascult pe doamna Ana Blandiana şi am filmat în sălile dedicate reeducării de la Pitesi şi rezistenţei anticomuniste din munţi. O puteţi aici asculta pe doamna Ana Blandiana, o să vedeţi cât suflet pune în prezentare, cât de dedicată este, aşa cum a procedat mereu  şi în  intervenţiile de la conferinţele Şcolii de Vară.

Crucea Haiducilor Muscelului din Nucşoara

        Am realizat această scurtă prezentare video pe când pregăteam campania de strângere de fonduri pentru realizarea Crucii Haiducilor Muscelului ce trebuia amplasată lângă Câmpulung. M-am folosit de imaginile cele mai sugestive pe care le-am găsit în anii în care m-am ocupat de istoria partizanilor făgărăşeni de pe versantul sudic. Şi de vocea minunată a părintelui Giura din Leiceşti.

        Au trecut doi ani de căutări, cu zeci şi zeci de telefoane, postări pe facebook, promisiuni, rugăminţi şi mult prea multe decepţii. Dar în final am strâns suma necesară realizării Crucii şi anul trecut s-a făcut şi sfinţirea într-un cadru festiv. 

        Dar iată că a mai trecut un an de atunci şi nu s-a mai întâmplat nimic, nici măcar un panou de identificare care să fie văzut de sutele, miile de persoane ce trec zilnic prin zonă. Iar unii să oprească şi să privească, să aprindă poate o lumânare…. Cât despre gardul de împrejmuire sau celelalte elemente, ce să mai zic!

       Uneori mă gândesc să iau din nou iniţiativa pe cont propriu şi să semnalizez Monumentul. Şi astfel să merg mai departe ghidat de cuvintele doamnei Ana Blandiana, cea fără de care nu s-ar fi ridicat Crucea: ,, Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’

Când mama vine de la închisoare

În 1964 Iuliana Preduţ-Constantinescu, o tânără profesoară de istorie a fost eliberată din închisoarea de la Oradea. A ajuns cu trenul la Bucureşti, unde cu o sănătate şubredă a fost găzduită de nişte rude până când soţul şi fiica sa de 6 ani aveau să vină să o ia acasă. O întâlnire atât de dorită după acei ani cumpliţi, o primă întâlnire cu fiica ei pe care o născuse în închisoare şi despre care ştia atât de puţine. Copilul îi fusese luat şi dus într-un orfelinat, fără ca tatăl să fie înştiinţat pentru a-l lua acasă. De-abea după mai bine de un an Nicolae Preduţ a reuşit să îşi recupereze fetiţa datorită unor strădanii supraomeneşti. La fel cum a încercat ani de-a rândul să afle unde se găseşte iubita sa soţie şi a cerut să o vadă, să îi vorbească, să o încurajeze. Era condamnată la 12 ani de închisoare pentru ajutorul acordat partizanilor din gruparea Haiducii Muscelului de la Nucşoara, la fel ca şi părinţii săi, Iustina şi preotul Ioan Constantinescu. Pe tatăl său nu-l va mai revedea vreodată, a fost executat alături de ceilalţi 15 în Valea Piersicilor de la Jilava. Iar autorităţile comuniste n-au catadicsit să le trimită actul de deces, încât au trăit ani şi ani cu speranţa că, poate, iubitul lor părinte şi soţ a fost exilat undeva departe în nemărginirea Siberiei. Departe, dar viu…

Soţul Iulianei Preduţ a obţinut la un moment dat, probabil spre sfârşitul perioadei de detenţie, îngăduinţa de a trimite un pachet în închisoare. Dragostea sa, tot sufletul său a fost pus în câteva cuvinte zgâriate pe un săpun, păstrat cu sfinţenie de soţie. De câte ori nu îl va fi privit şi nu va fi vărsat lacrimi amare asupra lui… Acum acest obiect al dragostei şi speranţei celor doi se afla la Memorialul Victimelor şi Rezistenţei anticomuniste de la Sighetu-Marmatiei.

Mai jos sunt câteva rânduri scrise de fetiţă născută în închisoare, emoţie pură, la întâlnirea cu mama ei venită din infernul detenţiei…

lubire furată...

Am venit pe lume într-o joi, când clopotele bisericii Văcăreşti băteau de ora prânzului... Era aşa de întuneric, încât mi-am frecat bine ochii să zăresc ceva, dar, nedesluşind nimic, mi-am zis că sunt găzduită tot în pântecul mamei... Mi-au trebuit zece zile să realizez că am ieşit la iveală, aşa că, abia pe 28 septembrie, am fost „declarată"...

 Şi, de aici, începe nesiguranţa !... A fost să fiu „fecioară", dar, legal, eram „balanţă"... Am combinat cele două zodii şi mi-am făcut planul pentru o viaţă...

 Mă întreb: oare, când am văzut pentru prima oară lumina zilei ?... Tăcerea şi întunericul mi-au ţinut loc de mamă şi de tată; probabil, că nu făceam prea multă gălăgie şi gardienii nu se oboseau să mă bage în seamă... Până la doi ani, n-am reuşit să aflu dacă îţi mai trebuiau şi nişte părinţi ca să apari pe lume; ştiam doar că nu există decât copii, mulţi copii, o cameră mare, imensă, cu o mulţime de pătuţuri la fel, câteva feţe blânde de crescătoare de prunci şi umbra deasă a teilor de pe aleea din curtea Casei copilului de pe şoseaua Kiseleff...

Sărutând icoana...

Văd undeva, în ceaţă, o fetiţă cu bucle negre, cu ochi negri şi nas obraznic, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea azurie, tivită de jur-împrejur cu dantelă albă... O văd cum stă în genunchi în faţa unei icoane... Şi văd, Iângă icoană, o fotografie cu o femeie îmbrăcată într-un costum popular macedonean, care, nu ştiu de ce, îi e tare dragă... De fiecare dată când îşi spune rugăciunea de seară, fetiţa sărută icoana şi chipul femeii din poză, apoi, adoarme, fără să ştie că somnul îi e vegheat de Domnul şi de îngeraşii în care crede... „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna, fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine !... Eu sunt mică; fă-mă mare !... Eu sunt slabă; fă-mă tare !... in tot locul mă-nsoţeşte şi, de rele, mă păzeşte !... Amin... Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului  meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !"...

 Până aproape de patru ani n-am vorbit şi poate că ăsta a fost norocul meu... Câte întrebări nerostite ?  Prima mea măicuţă bună a fost sora mamei, pe care mamă am pomenit-o şi mamă mi-a rămas până în ziua de azi... Primul meu frate a fost Dănuţ, vărul meu, băiatul măicuţei, de care nu m-am lepădat şi de care nu mă voi lepăda niciodată, în vecii vecilor... in privinţa taţilor, situaţia e mult mai neclară... Sigur este că primul meu tată a fost tatăl meu cel bun şi adevărat, de care îmi aduc aminte încă de la doi ani... Dar, şi mai sigur este că, pe acelaşi loc, se afla în sufletul meu, soţul mătuşii mele, părinte  la fel de bun şi de adevărat, pe care l-am iubit ca şi pe tatăl meu şi-I voi iubi mereu...

 Despre mama mea adevărată, n-am ştiut nimic, n-am  intrebat niciodată nimic, sigură fiind că orice familie e formată e din doi taţi, o mamă şi un frate... Şi aşa eram destui !... Aveam aproape şase ani, când vraja portretului de Iângă e icoană s-a destrămat...

Prima  întâlnire…

Am împlinit şase ani !... insoţită de „întorsurenii" mei dragi, am Iuat drumul Bucureştiului... Nu-mi aduc aminte decât strada: doctor Sergiu. La numărul 13,  o casă cu etaj, lungă, încovrigată şi întunecoasă, cu o curte de le piatră rece şi umedă... Cum păşeşti pragul porţii grele de fier,  zăvorâtă cu două ivăre uriaşe, dai peste un fel de curte, neprimitoare, cu câine rău, agăţat de un lanţ ruginit, răstignit pe  jumătate într-o cuşcă improvizată... Ca să nu fii atacat de chinuitul patruped, trebuie să păşeşti cu grijă, stâlpind pereţii ţa casei, din care răzbesc în afară, prin zid, fire rebele de iederă şi muşchi verde şi rece. Urcăm, apoi, multe şi obositoare trepte de re scândură scârţâietoare, înclinate periculos de vertical, cu mâna tremurândă, prinsă nesigur de balustrada din exterior a scărilor, deschid o uşă... in faţă, o cămăruţă antreu, mică şi întunecată, iar, în stânga ei, o uşă ce se crapă încet şi cu teamă... Păşesc sfioasă, chemată de lumina din încăperea alăturată... Ştiu că trebuie s-o cunosc pe mama... Ştiu că toţi ceilalţi sunt în urma mea... Ştiu că trebuie să mă port frumos... Am învăţat bine lecţia... Mai ştiu că am venit de departe, obosiţi şi curioşi şi că cei mai mari au încercat tot drumul să-şi ascundă de mine urme de lacrimi... Eu le văd, totuşi, şi mă întreb ce caută pe feţele lor bune şi blânde, când azi, aşa cum mi-au repetat-o, deseori, e o zi de sărbătoare pentru noi... N-am auzit până acum de lacrimi de bucurie, de aceea, mă închid în mine şi-mi spun că nu poţi plânge de fericire... Ciudaţi mai sunt şi oamenii mari !...   

   Suspiciunea mea creşte... imi trec prin minte o sumedenie de lucruri până să păşesc pe următorul prag... Număr în gând razele de soare ce pătrund timid printre perdelele grele de catifea şi paşii ce-i mai am de făcut până când se va împlini minunea... Am ajuns... Odată intrată în cameră, mă izbeşte o privelişte nebănuită: în dreapta mea, un divan vechi şi preţios, în faţă, o masă de mahon cu şase scaune sculptate pretenţios, vaze de cristal, ca-ntr-un muzeu, galeuri, iar, pe jos, un persan greu şi pufos ca plapuma, colorat monoton... Ridic ochii... Pe pereţi, o mulţime de picturi, despre care, mai târziu, am aflat că aparţin unor artişti consacraţi... Nimic şi nimeni nu mişcă în jurul meu...

Dintr-odată, ajunge doar cu greu până la mine, un oftat adânc şi suferinţa lui mă face curioasă. Mi se strânge inima... lată clipa !...

Pe divan, stă o femeie, cu braţele întinse spre mine, cu ochi calzi şi umezi de căprioară înjunghiată, acoperită cu un pled greu... Oare, e bolnavă ? Ştiu că e mama mea, o cunosc din poza de lângă icoană... Dar de ce nu mi-au spus că e bolnavă ? Îi desluşesc suferinţa de pe obraz... Degeaba zâmbeşte, nu mă înşeală pe mine. Încremenesc la câţiva paşi de ea şi o privesc cu ochi nesătui, căci este mama mea !... Mama !... Are cearcăne mari în jurul ochilor, faţa îngrozitor de palidă, de om care n-a văzut lumina zilei mulţi ani, parcă vine din altă lume, e slabă, cumplit de slabă, pomeţii obrajilor ies puternic în relief... Parc-ar fi o fetiţă cuminte, bolnavă şi tristă, trăită ani în şir în rugăciune... Arată ca o sfântă, coborâtă din ceruri întru mântuirea noastră... Dar e prea tristă, poate că e cea mai tristă faţă pe care am văzut-o vreodată şi uite că încep şi eu să plâng, aşa, dintr-odată, înainte chiar de a o îmbrăţişa:

—Sărut mâna, mamă !... E tot ce mai pot îngăima. Atât ! Plâng, pentru că toţi ceilalţi plâng. Şi-i las să plângă, pentru că abia acum Inţeleg că au nevoie de lacrimile astea...

 —Libertatea !... Draga mea !...

 Ce voce caldă are !... Pe mine mă cheamă ?... Aşa mă numesc eu ?... De ce nu mi-au spus până acum ?... Dar ce importanţă mai are ?... Ne-am regăsit !... in sfârşit !... Ce s-a întâmplat în ziua aceea nu ştiu. Am aflat, mai târziu, că am adormit plângând, mângâiată de privirea îngrijorată a mamei, că am făcut febră mare şi am vorbit toată noaptea în somn, fără noimă...

(Sursa: Grigore Constantinescu, Epopeea Rezistentei anticomuniste din Poenarei – Muscel)

Nenea Gică Şuţa, nepotul Elisabetei Rizea despre comunişti şi comunism

     L-am întâlnit pe nenea Gică sus pe dealurile dintre Corbi şi Brăduleţ acum aproape 7 ani într-o zi de iunie extraordinară. Aveam să petrec la stână una dintre zilele memorabile ce nu le uiţi până la capătul vieţii. Asta i se datorează domnului inginer Florin Petrescu căruia i s-a făcut dor să-l revadă pe unul dintre tovarăşii de oierit din tinereţea tatălui său. Ne-a primit şi ne-a ospătat cu inima largă, o gazdă ancestrală, aşa cum va fi făcut şi cu partizanii de la Nucşoara, aşa cum au făcut şi rudele sale, aşa cum a făcut-o şi mătuşa lui, Elisabeta Rizea. Cine nu a fost la o stână îndepărtată, izolată, nu are cum să-şi închipuie atmosfera de suspendare a timpului, să simtă mirosurile naturii, să fie pătruns de nostalgia originilor noastre de păstori de acum sute şi sute de ani. Nea Gică părea un dac coborât de pe Columna, mâinile sale bătătorite de muncă învârteau o mămăligă atât de românească, iar poveştile sale nu s-au lăsat aşteptate. Nu l-am înregistrat atunci, am preferat să îl ascult, dar scurta filmare pe care am făcut-o a rezumat toată poziţia sa demnă, de om liber şi de nezdruncinat, de rezistent la opresiune.

Îmi place să-mi imaginez că şi astăzi nenea Gică este tot acolo muncind şi aşteptând…

    ,, - Aţi făcut ani de zile de închisoare. Vă pare acuma rău că i-aţi ajutat pe partizani şi aţi făcut închisoare pentru ei?

      - Nu, dragul meu, nu, că eu am făcut din conştiinţa asta. Eu n-am vrut să fiu cu ruşii nicicum. N-am vrut să fiu sub comunism! N-am avut moşie în Domneşti, am fost ăl mai păduche. N-am vrut să fiu slugă. […] Cum s-a înfiinţat comunismul, s-a înfiinţat din ţigani, din potlogi, numai din adunătura… Au omorât elita ţării, toată spuma ţării, la Sighet…''