Ieri am aflat cu întârziere o veste care m-a întristat nespus – doamna Gina s-a stins din viaţă.
Îmi aduc aminte clar prima
întâlnire cu doamna Gina şi domnul Sandu. Era o zi de sfârşit de iunie 2010 şi
am ajuns întâmplător la Poenărei, Corbi. Eram în drum spre Nucşoara, unde căutam
să ajung la tanti Anica Simion pentru a-mi face legătura cu sora dumneaei
căreia doream să-i iau un interviu. Însă m-am abătut spre Poenărei, un sat
tainic, ascuns la marginea pădurii. Locul lângă care îşi avuseseră sălaşul ultimii partizani timp de aproape şase ani.
Îmi
aduc aminte primele cuvinte pe care mi le-a adresat doamna Gina - ,,Păi de ce
nu veniţi şi la noi? Că şi noi am suferit !’’ Şi am răspuns invitaţiei,
dechizand uşa spre o istorie adevărată, cu oameni adevăraţi, care îţi povestesc
ce au păţit ei, părinţii lor, fraţii lor. Am mai plecat după şase ore profund
impresionat, pur şi simplu zguduit sufleteşte.
M-am reîntors de multe ori,
singur, cu fiul meu, cu elevii mei. De fiecare dată doamna Gina îşi făcea
simţită discret prezenta, o gazdă agreabilă, care îşi cunoştea bine soţul şi îl
lăsa pe el să povestească. Uneori intervenea cu delicateţe, apoi se retrăgea,
mereu mi s-a părut că sunt doi soţi care se completează unul pe celălalt, care
se cunosc atât de bine, încât nu mai au nevoie de multe cuvinte. Cred că erau
căsătoriţi de aproape 70 de ani. Când
tânărul Alexandru a fost eliberat prima oară de la închisoare, în 1954,
a cunoscut-o pe Virginia, care nu era alta decât fiica învăţătorului Gheorghe
Popescu şi a Mariei din Poenărei. Cu siguranţă istoria familială i-a
apropiat şi au avut un scurt răgaz de
linişte înainte ca viaţa să le fie dată din nou peste cap. În 1958 ultimii
partizani – Toma şi Petre Arnăuţoiu, Tică Jubleanu, Maria Plop, au fost prinşi
şi au început arestările în masă – circa 150 de persoane din Nucşoara, Corbi,
Domneşti, Pietroşani, Brădet. Între aceştia Alexandru cu părinţii săi, Gheorghe
Popescu cu soţia şi fiul său.
Tatăl doamnei Gina a fost condamnat la moarte şi executat, mama şi
fratele au primit opt ani de muncă silnică. Iar soţul, domnul Sandu, a fost
foarte aproape să primească tot condamnarea la moarte, la care se aştepta. Îmi
amintesc cum mi-a povestit de acea aşteptare febrilă şi cât de mult s-a bucurat de verdict - a primit 20 de ani de
închisoare! Voia să trăiască, acasă îl aştepta soţia, sunt sigur că a avut
încredere în ea că nu-l va părăsi. Şi au mai trecut 6 ani, până la decretul de
graţiere din 1964. ,,Şi noi am suferit’’… Doar ei au putut cuantifica această
suferinţă… fără sfârşit… care e şi acum în inima ultimului partizan în viaţă.
Care anul acesta va împlini 95 de ani… fără soţia sa …
Îmi aduc aminte şi de ultimele cuvinte la telefon ale doamnei Gina - ,,E
grea bătrâneţea, domnule profesor, nu credeam că e atât de grea…’’
Domnul Sandu a rămas singur… Am văzut
deunăzi un filmuleţ cu un bătrân care trece şovăielnic pe lângă un grup de
tineri, ei încep să râdă de el, apoi îşi
dau seama că acesta este veteran de război şi deodată se ridică toţi în
picioare şi îl salută. Domnul Sandu coboară în fiecare zi la cumpărături, îşi
ia un ziar şi trece pe lângă grupuri de tineri voioşi şi vorbăreţi. Nimeni nu
se va ridica în picioare şi nu îl va saluta pe ultimul partizan de la Nucşoara.
Nimeni nu va şti cine a fost, ce viaţă a dus şi cât de singur este, ce gol
poate lăsa cineva că doamna Gina.
Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, Dumnezeu
să-l întărească pe domnul Sandu !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu