In memoriam

Mi s-a intamplat in ultimii doi ani sa trec spre scoala cu masina si depasind casa domnului Sandu sa ma intreb fara sa gandesc ,,ce mai face’’. Apoi intr-o clipa realizam ca gandurile m-au dus aiurea si in alta parte trebuie sa il caut. Parca nu puteam sa cred ca nu mai este, ca nu il mai vad intrand pe usa cancelariei, viforos si trist de multe ori, dar bine dispus si plin de replici de tinut minte alteori. Dar ce a insemnat domnul Sandu pentru mine?

    In primul rand a fost prietenul mai varstnic care pare ca le cunoaste pe toate si de care orice tanar care pune piciorul intr-o noua scoala, are nevoie. Inca de la inceput am simtit o afinitate fata de dumnealui, il cunosteam de la tatal meu care, ca inginer agronom inainte de 1989, a lucrat cu toti profesorii din comuna la celebrele practici agricole. Tatal meu il privea cu respect si incredere, avea numai cuvinte bune fata de dansul si de aceea la venirea mea in comuna Darmanesti, am stiut ca ma pot bizui pe dumnealui ca sa ii cer un sfat, sa-mi dea niste informatii legate de elevi, de scoala. 

  Din pacate o teribila tragedie a lovit familia cand doamna Olga s-a stins din viata pe neasteptate. Am stiut atunci ca domnul Sandu va duce o povara coplesitoare pana la sfarsitul vietii sale, pentru ca vazusem foarte limpede ce legatura trainica ii unea pe cei doi soti. Am suferit si eu pentru pierderea dumnealui si stiam ca orice as face, nu voi putea sa ii alin suferinta. Asa ca am incercat sa il ascult mereu, sa stau alaturi de dansul, mai mult nu se putea face. Nu puteam sa il imbarbatez, cine eram eu sa spun niste cuvinte mari care oricum nu si-ar fi avut vreun efect? Singura alinare putea veni doar de la gandul catre fiica sa, despre care vorbea des, pe care o iubea enorm si ale carei succese profesionale ii luminau privirea si ii dadeau un elan ca sa se ridice zi de zi si sa continue. Era teribil de fericit cand Diana mai facea un pas important in cariera si de multe ori ma oprea in curtea scolii sa-mi vorbeasca cu glas retinut si modest din care abea putea sa-si stapaneasca mandria de parinte. Parca nu vroia sa afle si altii, sa stie toata lumea, ci doar cei la care tinea. Caci pot sa spun asta, domnul Sandu tinea la mine si intre noi se crease o legatura mai deosebita avand in vedere diferenta de varsta. De aceea si eu il anuntam cu mare placere despre micile mele succese extrascolare sau despre copilul meu. De fapt saptamana de saptamana ma intreba cu un zambet in coltul gurii ,,Ce-ti mai face baiatul?’’Pe baiat nu l-a cunoscut, poate doar odata l-a vazut in masina, dar se bucura de fiecare data cand afla ce lucruri noi a mai invatat sa faca pustiul meu. Cateodata isi aducea aminte de copilaria Dianei si imi povestea cate un eveniment, facea vreo comparatie intre ei.

    O mare calitate a domnului Sandu era aceea de povestitor. Mereu gasea o istorioara si o similaritate intre ce se intampla in prezent si ceva din trecut. Avea un umor sanatos si un ras care te cuprindea si te ademenea. Nu aveai cum sa nu stai si sa nu il asculti, desi, inevitabil, unele povesti ajungeau sa se repete. Prin dansul o intreaga lume trecuta ni se infatisa in fata ochilor si o intelegeam fiindca un povestitor iscusit ne-o releva. Amintiri din tinerete, de la competitiile sportive, din viata profesionala, de la inspectii si de la Scoala Speciala din Valea Nandrii, de la practica agricola, de la vanatoare...

          Era ingrijorat de situatia scolii pe care o vedea cum se deteriora, cum tot mai putini copii veneau la scoala care in alte vremuri era un adevarat furnicar, cu clase paralele, cu clase de seral. De multe ori imi zicea ca o sa iasa la pensie si ii pare rau ca vede ca vor veni vremuri grele peste noi tinerii profesori si peste putinii elevi. Bineinteles ca a avut dreptate si suntem cu totii intr-o continua degringolada, se vorbeste tot mai des despre desfiintarea unei scoli, comasarea scolilor si alte probleme grave ce apar odata cu acestea. Domnul Sandu a iubit cu adevarat scoala, locul unde venea la munca zi de zi, chiar si in vacante. A facut tot ce i-a stat in putinta sa ajute, a mers sa vorbeasca cu parintii, a incercat sa ii convinga sa isi lase copiii aici in sat, s-a zbatut pentru dotarea scolii, pentru a avea tot ce trebuie ca sa functioneze normal. Am vazut de mai multe ori cum colegi care erau in pragul pensiei nu mai erau atat de interesati de activitatea educativa sau de ce se mai intampla dupa ei. Domnul Sandu nu a fost unul dintre acestia, cu siguranta...Poate si din cauza ca si-a lasat o parte din suflet aici, in aleea pe care a turnat-o cu elevii, in merii pe care i-a plantat cu copiii, in orice s-a facut in scoala. Pana la capat nu a putut sa intoarca spatele la ceea ce a insemnat viata sa profesionala, sa nu ii pese.

          Un mare of pe care l-a purtat in suflet a fost legat de sala de sport pe care isi dadea seama ca nu o va mai vedea terminata pana va iesi la pensie. De multe ori mi-a zis ce mult i-ar fi placut sa intre cu elevii in noua sala si sa tina ore adevarate intr-un spatiu corespunzator. Era tare trist ca, desi s-a inceput de atatia ani, a ramas doar la faza de temelie si cu acei stalpi de sustinere care fac ca totul sa semene cu un corp din care n-a mai ramas decat scheletul. Ce pacat de atatia copii care au visat sa faca sport intr-o sala moderna si au fost inselati in toate asteptarile lor!

          Au trecut doi ani de cand domnul Sandu nu mai este, ii simtim lipsa si, chiar daca nu il pomenim in fiecare zi, stim ca un gol pe care il simtim uneori in inima se datoreaza dumnealui. A plecat cu o particica din inimile noastre si nu va mai veni niciodata ca sa putem fi iarasi intregi. Speram ca de-acolo de unde este vegheaza asupra noastra si ne face sa gresim mai putin...