De ce ati pornit aceasta rezistenta?
Cred ca aproape nu mai
este nevoie sa precizez: comunismul pentru noi a fost ceva strain sufletului
romanesc, bunului simt si la tot ceea ce era normalitate in viata noastra, era
ceva ce nu puteam concepe si accepta la noi acasa… Imi aduc aminte de un vecin
care povestea cum au intrat autoritatile in curte si i-au luat toate alimentele
pe care le-au gasit… “Cum sa intre, ma?! Pai ii dai in cap, in curte la tine nu
are voie sa intre!” Era o lege pe care omul nu putea pricepe ca putea fi
calcata.
Cine erau cei
care au intrat in aceasta rezistenta?
Trebuie sa spun, in primul rand, ca
au fost militari, ofiteri de grade mai mari sau grade mai mici… Erau, apoi,
alaturi de militari, studenti. Noi am pornit cu studenti, cu elevi de liceu.
Din grupul nostru jumatate au fost elevi de liceu, care aveau 16-17 ani si s-au
maturizat in lupta, si cei mai multi au murit, unul singur mai traieste.
Adevarul este ca in foarte putine grupuri au fost supravietuitori. (…) Au fost,
apoi, muncitori, tarani – si aici as vrea sa fac deosebirea, am auzit pe multi
si am gasit si in carti scris ca rezistenta romaneasca a fost facuta de taranii
care s-au opus colectivizarii. Este adevarat ca in multe parti au fost
rascoale, a fost rezistenta locala la colectivizare, dar adevarata rezistenta a
fost a acelora care nu au pus aceste probleme materiale, ci principii inainte
de toate. Nu numai la noi, dar in toata rezistenta romaneasca nu veti gasi
nicaieri dintre cei care isi aparau o situatie materiala sau o clasa, un privilegiu
de clasa pe care sa il mentina.
A lupta
fara sorti de izbanda
Peste tot se
vorbeste ca atunci cand am pornit aceasta lupta asteptam sa vina americanii si
ca ne-am pacalit ca nu au venit. Tin minte ca dupa revolutie a venit din
strainatate cineva si primul lucru: “Ce v-au facut americanii? V-au incitat sa
porniti o actiune si nu au fost cu voi?”, si am raspuns: “Da’ de unde…”
“Americanii nu au venit sa va salveze tara!” “Bine, dar americanii nu sunt
mercenarii nostri. Ei trebuie sa lupte pentru tara asta?”. In istorie – si
aduceti-va aminte, cei care, de bine, de rau, o cunoasteti – noi am trait de
foarte multe ori cam numai din infrangeri. Am luptat si acolo unde eram siguri
ca nu vom birui. Ca sa meriti sa calci pe pamantul asta romanesc, trebuie sa
lupti cu orice risc. Stefan cel Mare nu a fost scos din istorie si stiti ca in
una dintre luptele lui, cea din Valea Alba, de la Razboieni, a intrat cu 4.000
de ostasi impotriva a 100.000 si, bineinteles, asa cum spunea cronicarul, au
fost stropsiti de multimea paganilor si au pierit cu totii acolo. Oare acest
intelept domn care a fost Stefan nu a stiut ceva mai mult decat cei ce
calculeaza ca daca nu putem birui nu are rost sa ne bagam intr-o lupta? A stiut
si a simtit ceea ce spuneam mai inainte, acea nevoie ca intr-un anumit loc si
timp sa se lupte si sa moara pentru a avea dreptul sa aiba acest pamant in
stapanire.
As vrea sa punctez cateva lucruri. Ma vor ierta
istoricii de profesie care vin cu teorii bine fundamentate. Pana acum cativa
ani, se spunea ca evenimentele istorice erau cauzate de jocul dintre fortele de
productie si relatiile de productie, alta data erau teorii care spuneau ca
geografia este cea care creeaza istoria, ba rasa sau sangele, ba educatia,
multe de felul acesta. Acum se vorbeste, mai nou, de centrele de putere din
diferite locuri. Or fi adevarate, nu spun nu, dar eu va vorbesc dumneavoastra,
din suflet, de o alta istorie, pe care noi, romanii, am avut-o si pe care in
vremea mea o invatam la scoala: istoria vie, aceea care sufera, aceea care
lupta si care moare pentru ca omul, sufletul lui, nu este doar o notiune, este
carne si oase, este suferinta, este moarte. Si noi avem o istorie vie foarte
frumoasa, pe care istoricii oficiali, istoria rece, nu v-o da. Cautati-o dumneavoastra.
Cum am
trait 30 de ani cu o condamnare la moarte?
Nu mi-a fost frica? Sa
stiti ca la moarte nu am fost condamnat numai eu, condamnati la moarte sunteti
si dumneavoastra, care sunteti aici, cei tineri, care nu va temeti de moarte, sunteti
condamnati. Nu stiti cand veti muri, dar condamnarea o aveti. As putea sa dau
un exemplu. Pe doctorul Alexandru Dejeu din Muntii Apuseni, atunci cand era dus
la executie, l-a intrebat un ofiter: “Nu ti-e mila ca te duci acum sa fii ucis
si esti atat de tanar?”. I-a raspuns: “Peste 50 de ani nu o sa se mai stie care
este mormantul meu si care este mormantul dumitale!”. Deci sa stiti ca omul se
invata cu de toate si mai este vorba ca “Nu da, Doamne, omului cat poate sa
duca!”.
De ce
nu sunteti prezenti in manuale?
Nu suntem prezenti pentru ca,
intr-un fel, ar trebui sa apara si cei care au fost impotriva noastra. Dar cand
gasesc nume de ofiteri de Securitate in dosar si mai vad si prin ziare nume de
oameni politici si magnati ai economiei romanesti, atunci ma intreb: dar oare
cum mi-ar sta sa primesc o decoratie, eventual chiar de la unii care m-au
urmarit in decursul timpului? Si este pacat, pentru ca statul nostru
cheltuieste valuta multa ca sa faca lobby in strainatate. Pe cata vreme, sangele
si moartea acestor rezistenti ar fi o dovada a demnitatii si a caracterului
poporului nostru, ar fi acele bunuri cu care am putea iesi si noi in lume,
alaturi de revolutia maghiara, alaturi de Solidaritatea poloneza, alaturi de
cele doua rascoale germane… Dar, nevrand, raman toate cum sunt. De fapt, nu
este pentru prima data cand nu ne folosim ceea ce avem noi bun in istoria
noastra.
Interviu cu domnul Ion Gavrila-Ogaranu, realizat in iulie 2003 la Sighet
(fragmente).
Octavian Paler vorbeste despre Ion Gavrila Ogoranu
Grupul Carpatin Fagarasan in imagini
Ma inclin cu respect in fata acestui om!
RăspundețiȘtergere