Într-o
zi de miercuri, cred că pe la jumătatea lunii octombrie, am primit un telefon
de la doamna Elena Ion (Arnăuțoiu).
Mi-a spus că s-a deschis un cont la Banca Transilvania pentru Monumentul
Haiducilor Muscelului din Nucşoara, cel început în 1997, situat lângă oraşul Câmpulung,
la mică distanţă de Monumentul de la Mateiaș. Mă ruga să ajut şi eu, aşa cum îi promisesem la întâlnirea noastră
din aprilie, prilej cu care participasem la emisunea colegului meu Florin Epure
– ,,Recurs la Istorie''. Atunci scrisesem pe pagina mea de facebook – Destine frânte
în închisorile comunste - şi am avut mai bine de zece solicitări pentru a ajuta
cumva la realizarea dorinţei acestei doamne deosebite. Telefonul dumneaei m-a
bucurat mult pentru că simţeam că pot ajuta, că pot mobiliza, că pot participa
la o acţiune de suflet care îmi va aduce o mare satisfacţie. Aşa că i-am promis
că voi face tot ce îmi va sta în putinţă. Şi chiar cred că am făcut...
Această
acţiune este concepută să dureze până
în luna februarie 2015 şi în funcţie de banii strânşi se va încerca să se facă mai mult sau mai puţin din proiectul iniţial. Important este însă să se realizeze crucea celor
130 de participanţi la mişcarea de rezistenţă care a avut centrul la Nucşoara.
Apoi ar fi şi accesul spre acel Monument metalic lângă care se va ridica
crucea, un gard de împrejmuire, panouri cu descrierea pe scurt a acţiunilor
partizanilor etc. Dar în primul rând, crucea, la care doamna Elena spera să se
poată ruga înainte de a merge să-şi întâlnească părinţii morţi în închisoare şi fraţii executaţi la Jilavă... La 95 de ani,
deşi nu se mai poate deplasa decât cu mare greutate, deşi nu mai vede bine, nu
mai poate citi, are un suflet aprig, o vorbă care însufleţeşte şi impresionează...
Dacă mai mulţi ar auzi-o sunt sigur că ar gândi la fel ca mine şi ar face ceva
pentru că această ultimă dorinţă a doamnei Elena să se împlinească!
De
la acel telefon, timp de două luni, am postat aproape zilnic pe Destine frânte în închisorile comuniste, am
scris mailuri, am dat telefoane, am făcut tot ce am crezut de cuviinţă ca să îmi
ţin promisiunea făcută doamnei Elena. Am crezut în puterea facebook de a pune
lumea în mişcare, dar rezultatele nu au fost pe măsură aşteptărilor mele.
Ajutor am primit în primul rând de unde nu m-aş fi aşteptat. Primii au fost românii plecaţi în străinătate
– Raluca, Titu, Vasile – oameni cărora le-am mulţumit şi mai vreau să le mulţumesc.
Domnul Vasile Valeanu este artist – grafician şi pictor – în New York. Timp de
mai multe săptămâni a lucrat la un afiş al campaniei încărcat de o simbolistică
atât de specifică artei dumnealui. Apoi a ţinut să scoată acele afişe la o
imprimerie de acolo pentru a ieşi perfecte. Când a putut, le-a trimis în ţara
printr-un prieten ce venea acasă de sărbători, iar Titu a făcut un drum lung până
la Bucureşti ca să recupereze preţiosul colet. Toată stima mea pentru aceşti
oameni! Afişele vor ajunge, cu voia prietenilor mei, în Bucureşti, Cluj, Timişoara,
Făgăraş.
Un
ajutor nesperat am primit şi de la domnul Cristi Dumitrașcu, realizator al emisiunii Jurnal Militar, la Radio România Actualităţi.
În două rânduri mi-a dat şansa să vorbesc despre proiectul acesta. Şi apoi să îl
şi cunosc, un om bun, dornic să pună o cărămidă la un edificiu dedicat eroilor
ce nu mai sunt.
Un
alt jurnalist, Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul, a făcut un gest de prietenie
frumos, scriind un articol
despre mine, iar la finalul sau amintind ceea
ce era cu adevărat important – cauza Monumentului Haiducilor din Nucşoara. Nu pot
decât să îi mulţumesc.
Aşa
cum aş vrea să le mulţumesc elevilor mei din clasa a VIII-a, care au făcut un
gest simbolic dăruind şi ei, după ce m-au auzit în numeroase rânduri povestind
despre Monument.
Nu
mă pot opri cu mulţumirile aici fiindcă
câţiva români au crezut în ceea ce
le-am spus eu şi m-au anunţat că au depus cât au putut şi dumnealor, iar la sfârşitul
mesajului au spus atât de simplu – Doamne ajută!
Şi
mai ales, nu pot să nu îi mulţumesc doamnei Ana Blandiana, care crede în acest
proiect, crede şi în mine. ,,Domnule profesor, ar fi o ruşine să nu fie
terminat, trebuie făcut. Faceţi ce trebuie !’’
Datorită acestor oameni deosebiţi s-a strâns
o sumă care permite să se ridice această cruce. Atât deocamdată.
La început
de an, dorinţa mea – evidentă – să
ridicăm crucea eroilor cât mai repede, să oferim timp doamnei Elena pentru a
aprinde o lumânare. Gest simbolic, fiindcă părinţii şi fraţii au sfârşit în
gropi comune, fără crucea creştinească la căpătâi...
Dumnezeu
să-i ierte! Dumnezeu să ne ajute ca să-i putem pomeni !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu