Dorinţa de la început de an

Într-o zi de miercuri, cred că pe la jumătatea lunii octombrie, am primit un telefon de la doamna Elena Ion (Arnăuțoiu). Mi-a spus că s-a deschis un cont la Banca Transilvania pentru Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara, cel început în 1997, situat lângă oraşul Câmpulung, la mică distanţă de Monumentul de la Mateiaș. Mă ruga să ajut şi eu, aşa cum îi promisesem la întâlnirea noastră din aprilie, prilej cu care participasem la emisunea colegului meu Florin Epure – ,,Recurs la Istorie''. Atunci scrisesem pe pagina mea de facebook – Destine frânte în închisorile comunste - şi am avut mai bine de zece solicitări pentru a ajuta cumva la realizarea dorinţei acestei doamne deosebite. Telefonul dumneaei m-a bucurat mult pentru că simţeam că pot ajuta, că pot mobiliza, că pot participa la o acţiune de suflet care îmi va aduce o mare satisfacţie. Aşa că i-am promis că voi face tot ce îmi va sta în putinţă. Şi chiar cred că am făcut...

Această acţiune este concepută să dureze până în luna februarie 2015 şi în funcţie de banii strânşi se va încerca să se facă mai mult sau mai puţin din proiectul iniţial. Important este însă să se realizeze crucea celor 130 de participanţi la mişcarea de rezistenţă care a avut centrul la Nucşoara. Apoi ar fi şi accesul spre acel Monument metalic lângă care se va ridica crucea, un gard de împrejmuire, panouri cu descrierea pe scurt a acţiunilor partizanilor etc. Dar în primul rând, crucea, la care doamna Elena spera să se poată ruga înainte de a merge să-şi întâlnească părinţii morţi în închisoare şi  fraţii executaţi la Jilavă... La 95 de ani, deşi nu se mai poate deplasa decât cu mare greutate, deşi nu mai vede bine, nu mai poate citi, are un suflet aprig, o vorbă care însufleţeşte şi impresionează... Dacă mai mulţi ar auzi-o sunt sigur că ar gândi la fel ca mine şi ar face ceva pentru că această ultimă dorinţă a doamnei Elena să se împlinească!

De la acel telefon, timp de două luni, am postat aproape zilnic pe  Destine frânte în închisorile comuniste, am scris mailuri, am dat telefoane, am făcut tot ce am crezut de cuviinţă ca să îmi ţin promisiunea făcută doamnei Elena. Am crezut în puterea facebook de a pune lumea în mişcare, dar rezultatele nu au fost pe măsură aşteptărilor mele. Ajutor am primit în primul rând de unde nu m-aş fi aşteptat. Primii au fost românii plecaţi în străinătate – Raluca, Titu, Vasile – oameni cărora le-am mulţumit şi mai vreau să le mulţumesc. Domnul Vasile Valeanu este artist – grafician şi pictor – în New York. Timp de mai multe săptămâni a lucrat la un afiş al campaniei încărcat de o simbolistică atât de specifică artei dumnealui. Apoi a ţinut să scoată acele afişe la o imprimerie de acolo pentru a ieşi perfecte. Când a putut, le-a trimis în ţara printr-un prieten ce venea acasă de sărbători, iar Titu a făcut un drum lung până la Bucureşti ca să recupereze preţiosul colet. Toată stima mea pentru aceşti oameni! Afişele vor ajunge, cu voia prietenilor mei, în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Făgăraş.

Un ajutor nesperat am primit şi de la domnul Cristi Dumitrașcu, realizator al emisiunii Jurnal Militar, la Radio România Actualităţi. În două rânduri mi-a dat şansa să vorbesc despre proiectul acesta. Şi apoi să îl şi cunosc, un om bun, dornic să pună o cărămidă la un edificiu dedicat eroilor ce nu mai sunt.

Un alt jurnalist, Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul, a făcut un gest de prietenie frumos, scriind un articol despre mine, iar la finalul sau amintind ceea ce era cu adevărat important – cauza Monumentului Haiducilor din Nucşoara. Nu pot decât să îi mulţumesc.

Aşa cum aş vrea să le mulţumesc elevilor mei din clasa a VIII-a, care au făcut un gest simbolic dăruind şi ei, după ce m-au auzit în numeroase rânduri povestind despre Monument.

Nu mă pot opri cu mulţumirile aici  fiindcă câţiva români au crezut în ceea ce le-am spus eu şi m-au anunţat că au depus cât au putut şi dumnealor, iar la sfârşitul mesajului au spus atât de simplu – Doamne ajută!

Şi mai ales, nu pot să nu îi mulţumesc doamnei Ana Blandiana, care crede în acest proiect, crede şi în mine. ,,Domnule profesor, ar fi o ruşine să nu fie terminat, trebuie făcut. Faceţi ce trebuie !’’

        Datorită acestor oameni deosebiţi s-a strâns o sumă care permite să se ridice această cruce. Atât deocamdată.

          La început de an, dorinţa mea – evidentă – să ridicăm crucea eroilor cât mai repede, să oferim timp doamnei Elena pentru a aprinde o lumânare. Gest simbolic, fiindcă părinţii şi fraţii au sfârşit în gropi comune, fără crucea creştinească la căpătâi...

Dumnezeu să-i ierte! Dumnezeu să ne ajute ca să-i putem pomeni !