Ofranda jertfirii întru credinţă

       Precum un busuioc înalt, plin de miresme şi de sfinţenie era sora Vianeea, o călugăriţă greco-catolică. Cu greu, reuşeam s-o găsesc, cu toate că trăiam zilnic în aceeaşi celulă rece, întunecoasă şi tristă, în care culoarea gri predomina atât în hainele vărgate, în păturile rupte şi vechi, în cimentul de pe jos şi de pe pereţii înceţoşaţi de vreme, unde, parcă, nici pânza de păianjen nu se prindea...
       N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc şi trecător. Îşi făcea programul impus alături de „turma suferindă" şi, cum prindea un loc de mişcare printre paturile suprapuse până spre tavan, se plimba cu mâinile duse la spate, cu ochii întredeschişi, cu capul aplecat spre dreapta, încât ne părea o sfioasă muceniţă rătăcită printre noi...
Sergentele care ne păzeau priveau pe vizetă, suspectând toate mişcările din celulă...
Se întâmpla zilnic, la anumite ore, după ce înghiţeam cu greu din „raţia supravieţuirii", să se facă linişte, în sensul că zumzetul şoaptelor dintre noi lăsa locul unei tăceri apăsătoare, când fiecare se retrăgea pe marginea patului său, căci aşa eram obligate să stăm de la ora 5 – ora deşteptării – până la ora stingerii... Atunci, retrăiam amintirile noastre tulburător de vii de dinaintea clipelor negre ale arestării... 
       În acele momente triste, măicuţa Vianeea se plimba... Înaltă, cu faţa veşnic senină, purta nişte bocanci imenşi de care făcea mereu haz, pentru că îi erau prea mari, dar dădea întotdeauna slavă lui Dumnezeu că-i avea încă buni !...

       În tăcerea de mormânt a celulei, se auzea, deseori, vizeta, pe care o deschidea cu un zgomot infernal „doamna majoră" – cum eram obligate să i ne adresăm – înjurând-o birjăreşte pe măicuţă şi batjocorind-o că doarme în picioare ca un biet animal...
Oricât încerca maica Vianeea să-i explice că nu se poate dormi atunci când te mişti dintr-un capăt la celălalt al celulei, „majora" îşi vărsa veninul şi o pedepsea să stea în picioare nemişcată până ce se dădea stingerea sau să spele atât WC-urile cât şi coridoarele care erau nesfârşit de lungi...
       După ce simţeam că gardiana s-a îndepărtat, deoarece o auzeam ţipând în alte celule, încercam s-o consolez, dar măicuţa Vianeea mă dezarma înainte de a rosti un gând cald de îmbărbătare, mărturisindu-mi senină că dă slavă lui Dumnezeu că i-a prilejuit să depună la picioarele Mântuitorului ofranda jertfirii ei întru credinţă...
        Pe măicuţa Sofia, o asemuiam cu o lăcrămioară cu parfum discret... Îi ziceam „măicuţa Vrăbiuţa"... Fusese arestată în acelaşi lot cu maica Vianeea. Era mică de statură şi era veşnic îngheţată de frigul din celulă, pe care nu-l blestema niciodată, socotindu-l doar un ceasornic deşteptător la vremea sfântă a rugăciunii...
    Mă simţea ori de câte ori tristeţea îmi apăsa sufletul şi, luându-mă uşor de mână, mă chema pe marginea patului său, şoptindu-mi cuvinte de mângâiere cu o voce tremurândă şi privindu-mă cu ochii săi adânci, mereu înlăcrimaţi...

(Iuliana Predut-Constantinescu, Sperante incatusate)