O să vă vorbesc despre tata şi prietenii lui…

Aşa şi-a început prelegerea domnul Theodor Paleologu în fata cursanţilor de la Şcoala de Vară din Piteşti. Mai mult decât o prelegere, a fost o ca discuţie purtată cu nişte prieteni apropiaţi cu care nu te-ai văzut demult şi încerci să le povestesti ce s-a mai întâmplat cu tine şi cu familia ta. Un stil lejer, direct, apropiat, întrerupt de întrebări şi încercări de a-i introduce pe studenţi în poveste, de hohote de râs zdravene. Îmi amintesc despre cum istorisea Alexandru Paleologu cum râdea el, cu poftă, chiar şi în închisoare, lucru care de multe ori îi supăra pe unii colegi ce erau prea deprimaţi de situaţia în care se aflau ca să poată măcar zâmbi. Cred că acelaşi râs l-a moştenit domnul Theodor Paleologu de la tatăl său…

(Teodor Paleologu si Alin Muresan cautand chipuri cunoscute printre cei arestati)

Un om direct, care nu se sfieşte să atace subiecte care mie îmi par mai delicate. Îşi spune părerea fără teamă, face incursiuni în trecut şi sare cu uşurinţă spre prezent pentru a face comparaţii  isteţe, surprinde cu amănunte personale din viaţa de familie. Îi zgândără pe cursanţi ca să pună întrebări şi ne explicã diferenţa între studenţii americani şi cei români sau chiar francezi în faţa cărora s-a aflat vreodată. Cei americani sunt curioşi, cu mâinile pe sus, chiar dacă de multe ori pun întrebări banale sau chiar ciudate, iar ceilalţi se urnesc greu, îşi caută curajul spre vârfurile pantofilor sau în înălţimile încăperilor. Da, şi aici are dreptate, vorbesc şi din proprie experienţă. Îmi amintesc cât de greu era momentul în care, în gimnaziu, la sfârşitul orei de chimie, profesorul ne întreba dacă am înţeles lecţia şi ce întrebări avem. Îmi storceam mintea până la ruperea ultimului neuron să găsesc ceva interesant de întrebat! Acum, aflat de cealaltă parte a baricadei, faţă în faţă cu elevii mei, problema este puţin schimbată -  când cineva găseşte o întrebare bună, parcă simţi că răsare soarele la Seattle ! Ori când mai fac experienţa de a scoate pe neaşteptate un elev în faţa clasei şi a-l învesti cu funcţia de profesor pentru o oră – cât de greu reuşeşte să se adune şi să pună întrebări colegilor, deşi cunoaşte lecţia !  Aşa suntem învăţaţi – să stăm la cutie, poate o fi vreo ,,calitate’’ ancestrală a noastră, a românilor!

,,Tata a fost cel mai frumos, uitaţi-vă pe panoul acesta, e altul mai frumos ca el?!’’

(Alexandru Paleologu, al doilea din stanga sus, arestat in 1959 in procesul Noica-Pillat) 

Să creşti într-o asemenea familie, a Paleologilor, să ai un tată cu asemenea prieteni – Steinhardt, Noica, Al George, Eusebiu Munteanu – iată ce moştenire intelectuală pe care trebuie să o păstrezi, dar şi s-o transmiţi mai departe. Din această unică întâlnire mi se pare că dl Paleologu este foarte priceput în a o face.

La un moment dat ne-a povestit ce l-a şocat în ultima campanie electorală la care a participat, în care sute de romani, nu neapărat de condiţie modestă, i-au spus că oamenii care ne conduc ar trebui să facă neapărat ceva pentru cetăţeni. ,,Treaba lor dacă mai şi fură, dar să facă şi pentru noi ceva!’’ Dumnealui a fost uimit în faţa unei asemenea asemenea păreri, la fel şi cursanţii. Cum să gândeşti aşa?! Aş vrea să avansez aici o opinie personală, bazată pe experienţa a 25 de ani de trăit în ţara asta. Se poate pentru că ei, toţi, ne-au învăţat în 25 de ani aşa, ne-au învăţat să ni se ofere puţin sau deloc. Foarte simplu!  Pe principiul copilăriei - ,,Mărul mic sau nimic!’’ E corect, e moral?! Bineînţeles că nu, dar dacă aşa funcţionează ţara asta după 1989, din 4 în 4 ani, ce poţi face? Am avut şi noi parte de vreo revoltă idealistă, acum e rândul lor…

Domnul Paleologu a mai vorbit şi despre alt subiect – opera lui Alexander Soljeniţîn. Cred că a convins pe majoritatea celor de faţă să îl citescă, într-adevăr un autor excelent. O adevărată plăcere să citeşti, are un stil minunat care ajunge la suflet şi mă refer aici, zic eu,  mai ales la ,,Pavilionul cancerosilor’’ şi ,,Primul cerc’’. Premiul Nobel pe care l-a primit nu e doar pentru activitatea lui de dezvăluire a victimelor gulagului, pentru curajul său supraomenesc, dar şi pentru talentul literar. Mi s-a părut foarte interesantă şi o poveste despre asocierea făcută după 1989 între Ioan Ioanid, autorul  cărţii ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele’’ şi scriitorul rus, care l-a supărat pe Ioanid. Acesta îi detesta în asemenea măsură pe ruşi încât ar fi spus că el nu e un Soljeniţîn al românilor - ,,Nu seamăn eu cu rusnacul ăla!’’

La eveniment a participat şi domnul Demostene Andronescu, ultimul poet al inchisorilor comuniste, care a intervenit în mai multe rânduri, completând sau întrebând câte ceva. Cred că, în ciuda vârstei, a reuşit să fie cel mai activ dintre noi, cei prezenţi !

Am fost norocos că am fost prezent la prelegere, nici nu ştiu când au trecut câteva ceasuri, îi mulţumesc lui Alin Mureşan pentru această şansă, unică probabil. Ruperea de un cotidian linear a însemnat pentru mine azi o mică sărbătoare. Până data viitoare !