Impresii de la Școala de Vară pentru Liceeni, Braşov

Eram Andreea - și acum sunt Andreea - dar, recunosc, într-o măsură mai mică. Acum sunt puțin din fiecare om pe care l-am cunoscut la Școala de Vară, fac slalom nestingherită printre biografiile eroilor și am grijă să nu-mi frâng vreo aripă. Conform DEX, empatia este definită ca “Formă de intuire a realității prin identificare afectivă; Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc.”.

În sens personal și metaforic, empatia se definește ca șederea pe un scaun din inima Brașovului, într-o încăpere mobilată cu rămășițe de amintiri frânte de trecerea anilor și de neîndurătoare tratamente (pantaloni găuriți ai deținuților, o ușă desprinsă din cadrul peretelui închisorii și altele), sorbind cuvintele celui ce azi este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici. Empatia se mai definește și ca mersul la pas printre ruinele unei uzine ce a fost odată (ca niciodată, îmi vine să adaug) sufletul “începutului sfârșitului pentru regimul totalitar”, după cum anunță și plăcuța de afară, singur martor neînsuflețit, dar grăitor, al celor ce s-au întâmplat la 15 noiembrie 1987.

  

Când am sosit în așezarea de pe deal care mi-a servit drept domiciliu flotant pentru șase zile, după o teribilă țeapă a unui taximetrist (o daună minoră de 20 lei/ 5 km), mi-am spus Chestia e pe bune? Noi chiar avem baie cu cabină și borcănele de șampon? Trecând de la extazul de ordin vizual la retorisme de felul Ce e o școală de vară? Parcă am văzut odată un film, dar erau toți îmbrăcați în uniforme și tot ce făceau era să recite poezii și ceva plimbări cu barca, nu aveam să știu că o școală de vară (și nu orice școală, ci Școala de la Brașov) înseamnă să stai față în față cu istoria, transpunându-te în piele de eroi și investigând dosare, să cinstești memorii și să asculți adevărate lecții de românism, să palpezi umbrele partizanilor stinși și să intri în dialog cu "făcători de istorie". Nu aveam să știu. Dar am aflat-o. Am trăit-o. Și sunt mândră că n-am trecut prin liceu fără să am ocazia de a cunoaște atâția oameni și atâtea povești.

  În prima zi (sau seară), când am fost invitați la cină, mă gândeam Aici chiar sunt mulți oameni, și-s atât de diferiți, și încercam să analizez fața fiecăruia. Mă uitam la organizatori - Lucian, Ana și Ioana -, neștiind că-s ei (conversasem doar pe mail)  și-mi spuneam că sala asta chiar e însuflețită. Apoi mi-am mutat privirea la ceilalți domni și la participanți. Sala asta chiar e însuflețită, aveam să-mi repet după toate prezentările din sala de conferință, după firescul Spune-ne numele tău și ce te-a făcut să participi la concurs. Eram înconjurată de tineri entuziaști, din toată paleta de specializări, reale și umane.  

Prelegerile captivante de a doua zi au vizat capacitatea de transpunere în pielea personajelor istorice și găsirea unor soluții în contextul unei alegeri (am trecut testul cu brio!), înțelegerea personalității controversate a lui Alexandru Vișinescu și prezentarea fenomenului represiunii în perioada comunistă. Vizionarea filmului Demascarea pregătit de experții IICCMER a fost, probabil, cireașa de pe tortul unei seri perfecte. Plini de compasiune și încărcați de un sentiment al cunoașterii parțiale a ceea ce s-a întâmplat la Pitești, ne-am adăpostit în sala care avea să fie loc de diseminare a informațiilor și relaxare prin joculețe de voluntariat – buncărul hotelului.

(jucând „Ghicește episodul”)

Marți a fost, cred eu, apogeul – dacă poate fi numit așa – al cunoașterii experimentale. După o prelegere a Asociației „15 noiembrie 1987” despre evenimentele ce s-au petrecut și la care au asistat la sfârșitul anilor ’80, prelegere care ne-a emoționat pe fiecare - priveam eroii, în carne și oase, care au dat naștere unei Revolte! Priveam documente, priveam pereții sediului tapetați cu afișe ce se fluturau acum 3 decenii, priveam buze ce povesteau lunile grele de chinuri și anchete dureroase - am vizitat Uzina „Steagul Roșu”.

       Am stat, din nou, de vorbă cu eroii. Numai că acum, ochii eroilor păreau mai triști – ceea ce era, s-a distrus. Aproape nimic nu mai amintește de gloria uzinei, în afară de chipurile muncite ale celor câțiva care au mai rămas. 

  

A urmat vizita la monumentul lui Liviu Babeș, cel ce s-a sacrificat pentru un ideal – acela al unei țări democratice, a unei țări libere. A fost momentul în care mi-am dat cu adevărat seama că oamenii pot fi în stare de orice pentru a-și apăra valorile – chiar și de a se autoincendia și arunca în gol, cu schiurile, de pe pârtie, în semn de protest contra regimului comunist.

  

Apoi, domnul Jozsef Török ne-a vorbit despre minoritatea maghiară și rezistența anticomunistă, invitându-ne în beciul reconstituit de dânsul după chipul și asemănarea unei temnițe.

        Prejmer, Cetatea Făgărașului, Biserica “Cuvioasa Parascheva” din Victoria – acestea au fost obiectivele noastre culturale de miercuri. Am aflat la Prejmer despre sași în anii comunismului, la Făgăraș despre vestiții haiduci în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu și am dialogat cu părintele despre destinul bisericii creștine în timpul regimului comunist.

(stând de vorbă despre simboluri, la Prejmer)

(Cetatea Făgărașului oglindită în ape)

(la o discuție despre soarta religiei în regimul comunist, Victoria)

Penultima zi sosește nerăbdătoare și ne surprinde cu un subiect inedit – «Lirica populară românească în anii ‘50». Am aflat de la Ioana cât de ușor era manipulată populația odată cu instaurarea regimului și am memorat, involuntar, niște versuri incredibile: «Când pornește ea tractorul,/ Mi se-aprinde-n suflet dorul». Încă zâmbesc la amintirea asta. Probabil nu numai eu.

Un alt moment memorabil al zilei a fost prelegerea Lucianei despre copilărie și abandon într-o esență a orfelinatelor României concentrată la Sighet - o Românie căreia nu-i păsa dacă ai o simplă tulburare schizoafectivă, dar te califica drept irecuperabil ca mai apoi să te părăsească într-un colț de lume mizer și atemporal.

Acum, vine partea mea preferată – preferată prin specific, prin conținut, prin toate emoțiile a ceea ce a însemnat întâlnirea cu domnul Octav Bjoza. Probabil aș putea povesti într-o carte experiența, și tot mi-ar părea un rezumat. Am intrat pe porțile Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Brașov tăcută. Parcă știam că avea să urmeze ceva altfel. M-am așezat, tot tăcută, pe unul dintre primele locuri (de obicei fac asta, îmi place să fiu cât mai aproape de povestitor pentru a mă identifica și a sorbi cuvinte mai bine). După câteva momente de răsuflu, vine și întrebarea: Cine sunteți și de unde veniți? Lucian a încercat să răspundă. Afirmația că suntem elevi ai școlii de vară și că suntem interesați de experiența de viață a dumnealui pare să-l mulțumească. Însă nu îndeajuns. După ce ne introduce în atmosfera solemnă a sălii (mă simțeam ca într-o biserică, unde icoanele nu sunt pictate și nu reprezintă sfinți, ci iau forma chipurilor studenților și partizanilor expuse pe pereți), ne dă o adevărate lecție de românism, despre a lupta cu îndârjire pentru o țară normală, despre a-ți susține frații din închisoare și despre așteptare. Domnul Bjoza va rămâne, cu siguranță, memoria vie a unei perioade în care ignoranța majorității năștea puternice drame ale celor puțini, drame ale celor care au rezistat.

                  

Piesa de teatru „Julieta” care descria viața unei mame deportate împreună cu copiii în Câmpia Bărăganului încheia ciclul momentelor unice pe care le-am trăit aici.

Momentul concluziilor, nu? Școala de vară de la Brașov a însemnat aprinderea unei candele ce va lumina, de-acum încolo, pe veci, traseul pe care îl voi urma în viață. Acest traseu este marcat de un interes deosebit pentru legendele istoriei, pentru oamenii din spatele legendelor și pentru cei care ne fac posibilă intruziunea în mijlocul  fragmentelor  de istorie. A însemnat bucurie, educație, entuziasm pentru nou, compasiune, dar și lacrimi vărsate în memoria celor care au luptat și s-au zbătut în închisori și în munți. Mulțumesc organizatorilor și tuturor celor care s-au implicat în desfășurarea proiectului!    

                                                                                  de Andreea-Maria Deaconescu