Mirabilis mundis: Pe prispa casei Elisabetei Rizea din Nucșoara

miercuri, 28 iulie 2021

Pe prispa casei Elisabetei Rizea din Nucșoara

În duminica ce a trecut am revenit la Nucşoara după o lungă perioadă de timp. Satul se odihnea leneş şi ospitalier, aşteptând puţinii turişti care se încumetă să urce spre Moldoveanu. Până la Stana lui Burnei de unde începe brusc ascensiunea răbdarea tuturor este încercată de drumul forestier de 40 de km şi un million de gropi, cum spunea un prieten. Dar fiindcă nu am venit pentru ascensiune, m-am putut bucura în linişte de peisajele din jur, urcând doar până la casa de la numărul 16. Casa Elisabetei Rizea.

M-a întâmpinat pe prispă, ca de atâtea ori, Bogdan, strănepotul soţilor Rizea şi cel care încearcă să transmită mai departe mesajul curajoasei sale rude. Şi mai mult decât atât, el s-a implicat de doi ani într-o luptă de onoare pentru a salva casa şi a o transforma într-un loc al memoriei. Îi cunosc destul de bine eforturile, fiindcă şi eu am încercat să îl ajut pe Bogdan. Acum doi ani declaram că sunt convins că se vor realiza cu siguranţă restaurarea casei şi construcţiile din jur, întrebarea este doar cât va dura acest lucru. Se vede că eram optimist, dar poţi să te implici în asemenea proiect fără să fii optimist ?!

Am vorbit cu Bogdan despre perioada trecută, despre ce s-a făcut şi ce planuri mai are. Anul trecut a mai intervenit şi pandemia şi eu unul cred că oamenii şi-au luat, mulţi dintre ei, un răgaz de la ceea ce ar fi făcut de obicei şi au aşteptat cu îngrijorare firească zile mai bune. În aceste condiţii au început lucrările de drenaj şi cele de stabilizare a temeliei casei. Erau şi cele mai urgente şi au fost făcute cu sprijinul autorităţilor locale si a donaţiilor dumneavoastră. Acum ar trebui să înceapă restaurarea propriu-zisă a casei, pentru care se caută fonduri. S-au făcut multe încercări, s-au pus multe întrebări, au existat speranţe şi tot de atâtea ori ele s-au năruit. Ziceam că îi cunosc eforturile lui Bogdan, dar eu în fapt nu ştiu câte nopţi a stat el să se gândească, să facă planuri, să spere şi să încerce să deschidă uşi indiferente. Şi cât de mare a fost dezamăgirea când totul s-a năruit. Are în preajmă prieteni buni, mai apar şi alţii care încearcă să ajute, dar lucrurile se mişcă încet. Pentru mine este un deja-vu, îmi reamintesc cât de greu a fost să ridicăm o cruce lângă Câmpulung în onoarea partizanilor musceleni. Mai bine de doi ani, iar ansamblul monumental, aşa cum era el gândit, demarase ca proiect de 17 ani !

Dar poate că atât valorează memoria la noi, avem atâtea exemple revoltătoare, atâtea cazuri în care istoria noastră este lăsată să piară în paragină, igrasie, praf.

Pentru cei care totuşi mai cred că putem îndrepta ceva, vă prezint casa Elisabetei Rizea, aşa cum arată ea într-o duminică de iulie nucsoreana. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră…

Pe când stăteam de vorbă pe prispă, niște tineri s-au oprit și se uitau cu timiditate peste gard. Așa făcusem și eu cu ani în urmă când m-a întâmpinat bunica lui Bogdan și am mai plecat după o oră de povești de demult. La fel ca dânsa și la fel ca străbunica sa, Bogdan s-a ridicat și i-a invitat în curte și în casă, le-a vorbit câteva minute și am simţit emoţia acestora, vor merge pe drumul lor și vor spune ca au intrat in casa unei eroine și au fost pentru un timp musafirii unui strănepot al ei. Cât de puţin e nevoie – omenie și ospitalitate. Atât de puţin și totuși atât de mult…