Totalul afișărilor de pagină

duminică, 30 aprilie 2023

S-a întâmplat în Domnești, pe Râul Doamnei…


      Acum  câţiva ani am cunoscut-o pe doamna Gabriela Dumitrescu în mediul virtual graţie preocupărilor comune legate de păstrarea memoriei. A fost deschisă faţă de mine, am discutat chiar mai mult, îmi aduc aminte, despre tatăl său şi rolul jucat în rezistenţa armată din munţii Făgăras. De curând am văzut o fotografie de familie minunată pe facebook şi i-am cerut să mi-o ,,povestească.’’

      În imaginea de mai jos sunt bunicii doamnei Gabriela îmbrăcaţi aşa cum era portul atunci, portul tradiţional muscelean. Privesc mândri și siguri de ei spre noi, cei din viitor, dar și ocrotind plini de demnitate pe nepoţica surâzătoare și atât de naturală cum doar un copil poate fi ! Vremurile erau încă blânde, urgia comunistă nu venise. Bunicii au fost oameni de vază ai satului Domnești, de pe Valea Râului Doamnei. Bunicul Nicolae Ionescu era înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi prieten bun cu Gheorghe Şuţa, unchiul Elisabetei Rizea. A fost lângă acesta în momentul asasinării sale de către comunişti, la alegerile din 1946. Din păcate şi el a murit curând după aceea, parcă nu a mai vrut să trăiască în noua lume  care se prefigura, dar nu înainte de a i se confisca averea – moara de lângă podul peste Râul Doamnei, dârsta de la Stăneşti, terenurile agricole şi livezile. Era un om gospodar, a fost ales primar al Domneștiului și s-a străduit să aducă curentul electric în localitate. A instalat un dinam electric, modern pentru acele timpuri, iar lumina a pătruns pentru prima oară în casele a 60 de familii.



        Bunica Elisabeta Ionescu a fost o luptătoare, fapt pentru care a plătit scump - dată afară din propria  casă pe care s-a pus steaua roşie a invadatorilor. Nu a vrut să plece şi s-a încăpăţânat să rămână măcar în camerele din curte. A fost arestată şi  închisă la Piteşti pentru 2 săptămâni, atunci când a fost ridicat și fiul ei Nicolae.  După 1989 acesta cu greu a reuşit să redobândească moara după 7 ani de procese costisitoare şi doar jumătate din pământul de drept. Domnul Nicolae Ionescu a reprezentat şi pe alţi locuitori în procesele cu statul, ajutându-i foarte mult, fapt pentru care era cunoscut în Domneşti drept Nae Pământ !

        Revenind la doamna Gabriela Dumitrescu, dumneaei este de loc din Domneşti, prin părinţi și bunici, se simte domnișancă și este atât de mândră de satul acesta, de familia sa,  în mod deosebit, cred eu, de tatăl dumneaei, care a fost un mare luptător pentru dreptate, libertate şi proprietate. S-a născut însă în Bucureşti, unde tatăl ei a început o nouă viaţă şi ajunsese să lucreze la Uzinele 23 August, ( fostele Uzine Malaxa) pe post de contabil. Dar a păstrat strâns legătura cu Domneștiul, ştia ce se întâmpla în zonă şi nu a ezitat să îi ajute pe partizanii nucșoreni, iar familia a avut mult de suferit după prinderea ultimilor partizani în 1958. Condamnarea sa a fost foarte severă, evitând de puţin să nu fie cel de al 17- lea executat în Valea Piersicilor de la Jilava. În schimb a primit 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. Nu la asta s-ar fi gândit Nicolae Ionescu, cel care în tinereţe avusese planuri concrete pentru dezvoltarea locului natal, părăsind chiar un serviciu bun de inspector în cadrul Institutului Naţional de Cooperaţie pentru a se reîntoarce acasă. Înfiinţase la Domneşti în 1942 o asociaţie pentru a strânge bani ca să cumpere un aparat de proiecţie, care odată instalat în sala de teatru a Băncii Înfrăţirea, a făcut din Domneşti un loc de invidiat, când majoritatea oraşelor nu aveau pe vremea aceea săli de cinematograf. Soţia sa, Rhea Silvia, a deţinut funcţia de director al Băncii Albina din Domnești, prima femeie director de bancă. Când familia a hotărât să plece în capitală, ea a lucrat la Banca Naţională. Iată deci ce fel de oameni au fost !

  


          Doamna Gabriela trăieşte acum în SUA, nu a mai venit de cinci ani pe meleagurile natale, dar eu cred că îi este tare dor, căci jumătate din inimă a rămas aici la Domneşti, pe Valea Râului Doamnei. De aceea mi-a şi permis să scriu aceste câteva rânduri, din dragoste şi dor de locuri, de părinţi şi bunici, cărora ar dori să le mai fie în preajma măcar pentru a le aprinde o lumânare…



 

 

Un comentariu: