Acum câţiva ani am cunoscut-o pe doamna Gabriela Dumitrescu în mediul virtual graţie preocupărilor comune legate de păstrarea memoriei. A fost deschisă faţă de mine, am discutat chiar mai mult, îmi aduc aminte, despre tatăl său şi rolul jucat în rezistenţa armată din munţii Făgăras. De curând am văzut o fotografie de familie minunată pe facebook şi i-am cerut să mi-o ,,povestească.’’
În imaginea de mai jos sunt bunicii doamnei Gabriela îmbrăcaţi aşa cum era portul atunci, portul tradiţional muscelean. Privesc mândri și siguri de ei spre noi, cei din viitor, dar și ocrotind plini de demnitate pe nepoţica surâzătoare și atât de naturală cum doar un copil poate fi ! Vremurile erau încă blânde, urgia comunistă nu venise. Bunicii au fost oameni de vază ai satului Domnești, de pe Valea Râului Doamnei. Bunicul Nicolae Ionescu era înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi prieten bun cu Gheorghe Şuţa, unchiul Elisabetei Rizea. A fost lângă acesta în momentul asasinării sale de către comunişti, la alegerile din 1946. Din păcate şi el a murit curând după aceea, parcă nu a mai vrut să trăiască în noua lume care se prefigura, dar nu înainte de a i se confisca averea – moara de lângă podul peste Râul Doamnei, dârsta de la Stăneşti, terenurile agricole şi livezile. Era un om gospodar, a fost ales primar al Domneștiului și s-a străduit să aducă curentul electric în localitate. A instalat un dinam electric, modern pentru acele timpuri, iar lumina a pătruns pentru prima oară în casele a 60 de familii.
Bunica Elisabeta Ionescu a fost o luptătoare, fapt pentru care a plătit
scump - dată afară din propria casă pe
care s-a pus steaua roşie a invadatorilor. Nu a vrut să plece şi s-a
încăpăţânat să rămână măcar în camerele din curte. A fost arestată şi închisă la Piteşti pentru 2 săptămâni, atunci
când a fost ridicat și fiul ei Nicolae.
După 1989 acesta cu greu a reuşit să redobândească moara după 7 ani de
procese costisitoare şi doar jumătate din pământul de drept. Domnul Nicolae
Ionescu a reprezentat şi pe alţi locuitori în procesele cu statul, ajutându-i
foarte mult, fapt pentru care era cunoscut în Domneşti drept Nae Pământ !
Revenind la doamna Gabriela Dumitrescu,
dumneaei este de loc din Domneşti, prin părinţi și bunici, se simte domnișancă și
este atât de mândră de satul acesta, de familia sa, în mod deosebit, cred eu, de tatăl dumneaei,
care a fost un mare luptător pentru dreptate, libertate şi proprietate. S-a născut
însă în Bucureşti, unde tatăl ei a început o nouă viaţă şi ajunsese să lucreze
la Uzinele 23 August, (
fostele Uzine Malaxa) pe post de contabil. Dar a păstrat
strâns legătura cu Domneștiul, ştia ce se întâmpla în zonă şi nu a ezitat să îi ajute pe partizanii
nucșoreni, iar familia a avut mult de suferit după prinderea ultimilor partizani în
1958. Condamnarea sa a fost foarte severă, evitând de puţin să nu fie cel de al
17- lea executat în Valea Piersicilor de la Jilava. În schimb a primit
25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a
averii. Nu la asta s-ar fi gândit Nicolae Ionescu, cel care în tinereţe avusese
planuri concrete pentru dezvoltarea locului natal, părăsind chiar un serviciu
bun de inspector în cadrul Institutului Naţional de Cooperaţie pentru a se reîntoarce
acasă. Înfiinţase la Domneşti în 1942 o asociaţie pentru a strânge bani ca să
cumpere un aparat de proiecţie, care odată instalat în sala de teatru a Băncii Înfrăţirea,
a făcut din Domneşti un loc de invidiat, când majoritatea oraşelor nu aveau pe
vremea aceea săli de cinematograf.
.jpeg)
Doamna Gabriela trăieşte acum în SUA, nu a mai venit de cinci ani pe
meleagurile natale, dar eu cred că îi este tare dor, căci jumătate din inimă a
rămas aici la Domneşti, pe Valea Râului Doamnei. De aceea mi-a şi permis să
scriu aceste câteva rânduri, din dragoste şi dor de locuri, de părinţi şi
bunici, cărora ar dori să le mai fie în preajma măcar pentru a le aprinde o lumânare…
Foarte frumos!
RăspundețiȘtergere