Plecarea soţiei partizanului ...

          Ieri am aflat cu întârziere o veste care m-a întristat  nespus – doamna Gina s-a stins din viaţă. 

       Îmi aduc aminte clar prima întâlnire cu doamna Gina şi domnul Sandu. Era o zi de sfârşit de iunie 2010 şi am ajuns întâmplător la Poenărei, Corbi. Eram în drum spre Nucşoara, unde căutam să ajung la tanti Anica Simion pentru a-mi face legătura cu sora dumneaei căreia doream să-i iau un interviu. Însă m-am abătut spre Poenărei, un sat tainic, ascuns la marginea pădurii. Locul lângă care îşi avuseseră sălaşul  ultimii partizani timp de aproape şase ani.

         Îmi aduc aminte primele cuvinte pe care mi le-a adresat doamna Gina - ,,Păi de ce nu veniţi şi la noi? Că şi noi am suferit !’’ Şi am răspuns invitaţiei, dechizand uşa spre o istorie adevărată, cu oameni adevăraţi, care îţi povestesc ce au păţit ei, părinţii lor, fraţii lor. Am mai plecat după şase ore profund impresionat, pur şi simplu zguduit sufleteşte.

        M-am reîntors de multe ori, singur, cu fiul meu, cu elevii mei. De fiecare dată doamna Gina îşi făcea simţită discret prezenta, o gazdă agreabilă, care îşi cunoştea bine soţul şi îl lăsa pe el să povestească. Uneori intervenea cu delicateţe, apoi se retrăgea, mereu mi s-a părut că sunt doi soţi care se completează unul pe celălalt, care se cunosc atât de bine, încât nu mai au nevoie de multe cuvinte. Cred că erau căsătoriţi de aproape 70 de ani. Când  tânărul Alexandru a fost eliberat prima oară de la închisoare, în 1954, a cunoscut-o pe Virginia, care nu era alta decât fiica învăţătorului Gheorghe Popescu şi a Mariei din Poenărei. Cu siguranţă istoria familială i-a apropiat  şi au avut un scurt răgaz de linişte înainte ca viaţa să le fie dată din nou peste cap. În 1958 ultimii partizani – Toma şi Petre Arnăuţoiu, Tică Jubleanu, Maria Plop, au fost prinşi şi au început arestările în masă – circa 150 de persoane din Nucşoara, Corbi, Domneşti, Pietroşani, Brădet. Între aceştia Alexandru cu părinţii săi, Gheorghe Popescu cu soţia şi fiul său.

       Tatăl doamnei Gina a fost condamnat la moarte şi executat, mama şi fratele au primit opt ani de muncă silnică. Iar soţul, domnul Sandu, a fost foarte aproape să primească tot condamnarea la moarte, la care se aştepta. Îmi amintesc cum mi-a povestit de acea aşteptare febrilă şi cât de mult s-a bucurat  de verdict - a primit 20 de ani de închisoare! Voia să trăiască, acasă îl aştepta soţia, sunt sigur că a avut încredere în ea că nu-l va părăsi. Şi au mai trecut 6 ani, până la decretul de graţiere din 1964. ,,Şi noi am suferit’’… Doar ei au putut cuantifica această suferinţă… fără sfârşit… care e şi acum în inima ultimului partizan în viaţă. Care anul acesta va împlini 95 de ani… fără soţia sa …

        Îmi aduc aminte şi de ultimele cuvinte la telefon ale doamnei Gina - ,,E grea bătrâneţea, domnule profesor, nu credeam că e atât de grea…’’

        Domnul Sandu a rămas singur… Am văzut deunăzi un filmuleţ cu un bătrân care trece şovăielnic pe lângă un grup de tineri, ei  încep să râdă de el, apoi îşi dau seama că acesta este veteran de război şi deodată se ridică toţi în picioare şi îl salută. Domnul Sandu coboară în fiecare zi la cumpărături, îşi ia un ziar şi trece pe lângă grupuri de tineri voioşi şi vorbăreţi. Nimeni nu se va ridica în picioare şi nu îl va saluta pe ultimul partizan de la Nucşoara. Nimeni nu va şti cine a fost, ce viaţă a dus şi cât de singur este, ce gol poate lăsa cineva că doamna Gina.

         Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, Dumnezeu să-l întărească pe domnul Sandu !

 

 

Voluntari pentru Casa Elisabeta Rizea

 

Anul 2023 a venit la Nucşoara cu multe planuri şi speranţe. Însă cu toate eforturile făcute de cei din echipa CER, nu s-a putut face nicio lucrare la casă. Suma strânsă prin donaţii a fost prea mică pentru nişte planuri nicidecum ambiţioase. Echipa de meşteri maramureşeni urma să refacă acoperişul şi tavanele. Tigla originară din 1931 ar fi trebuit dată jos, adusă la starea iniţială sau înlocuită dacă ar fi fost prea deteriorată. Un an pierdut, un an în care praful s-a aşternut pe casă şi  pe visele noastre, a celor din echipa CER.

2024 ne-a adus mai multă speranţă prin implicarea doamnei Ana Maria Goilav, profesor la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti. Astfel, în perioada 20-27 aprilie, o echipă de 12 studenţi conduşi de doamna Marina Gingirof şi doamna Goilav, a lucrat la faţada casei.

Prima zi a fost dedicată informării studenţilor, atât în ceea ce priveşte partea istorică, cât şi cea practică, legată de munca lor propriu zisă. S-a convenit ca lucrarea să înceapă cu refacerea spatelui casei, unde pe vremuri se aflase o mică bucătărie. Materialele, asemenea celor de acum aproape o sută de ani – pământ galben, nisip şi var. Totul trebuie să fie autentic, ca în vremea în care Elisabeta şi Gheorghe Rizea, ajutaţi de rude şi vecini vor fi făcut o clacă pentru a construi  casa, pentru a o tencui, împodobi cu motivele florale bine-cunoscute. Arhitectul proiectului, Matei Damian, le-a vorbit despre istoria CER, ce s-a dorit, ce s-a realizat şi ce vrem în continuare, cu sprijinul lor. Doamna Ana Maria Goilav şi domnul Cătălin Perja au completat subliniind importanţa unui asemenea proiect şi prezentând şi câteva date tehnice.

Luni a fost prima zi de muncă, dar şi prima zi în care s-a dezlănţuit o ploaie rece ce a tocat mărunt visele noastre şi cred eu şi moralul tinerilor studenţi. Doar două zile din săptămâna ce a urmat au fost bune de lucru, cu soare. În celelalte studenţii au muncit printre picături, uneori cu pelerinele de ploaie pe ei, în condiţii dificile pe care le-au înfruntat cu curaj cum numai nişte copii idealişti o pot face. De altfel, profesorii lor aşa îi numeau, copii, şi au avut grijă de ei precum părinţii de copiii lor. Bogdan Vârvoreanu a fost şi el mereu alături de ei şi s-a ocupat de partea administrativă. Cazarea a fost asigurată de prietenul nostru, profesorul de istorie Constantin Berevoianu, la Casa Carpatica. Ajutorul dat de domnul Cojocaru, primarul din Nucşoara şi de domnul Virgil Baciu a fost bine venit.

Eu am reuşit să ajung vineri la Nucşoara şi am urmărit cum s-a pregătit materialul pentru partea laterală, dinspre stradă. Pământul era dat prin sită, se scoteau manual toate impurităţile, se amesteca cu nisip, cu var, apoi se adăuga  apă şi se frământa până totul ajungea o pastă omogenă  uşor de lipit. Asta  a văzut un profan ca mine !  O muncă migăloasă, pe care ,,copiii’’ o făceau în echipă, conştiincios, vorbind puţin şi cu glas jos în timp ce dintr-o boxă se auzeau ,,oldies but goldies’’. Şi profesoara lor Marina era peste tot, nu doar urmărind ca rezultatul să fie cât mai aproape de perfecţiune, dar punând mereu mâna pe sapă, pe greblă, amestecând pământul cu var şi nisip. Ei sunt cei care au muncit în atât de grele condiţii şi cărora le mulţumim din suflet pentru aceasta:

Carla Antonia

Ana Maria

Andrei Gabriel

Teodora

Mihai Cristian

Gabriel

Alexandru George

Sânziana

Dara Melinda

Andreea Larisa

Ana

Elena Teodora

Ce i-ar fi plăcut Elisabetei Rizea să vadă atâţia tineri în curtea ei, muncind din greu la căsuţa de la numărul 16! Ar fi vorbit cu fiecare, i-ar fi întrebat de unde sunt, cum se înţeleg cu părinţii, dacă le e frig, oare au mâncat ei bine? Şi ar fi venit cu o cană cu lapte cald, proaspăt muls de la văcuţa ei şi i-ar fi mângâiat cu privirea pe toţi. S-ar fi mirat cât de puternice sunt fetele, cum fac ele lucrul ca băieţii, deşi sunt domnişoare de oraş. Şi apoi le-ar fi povestit cu glasul său inconfundabil. Iar ei ar fi inteles mai bine decât de la oricine, mai bine decât de la noi profesorii, cât de important este să se limpezească lumea. Da, şi ar mai fi înţeles că, atât cât s-a putut, ei au dat o mână de ajutor pentru ca această casă să găzduiască cândva alţi şi alţi tineri ca ei, iar aceştia  vor afla istoria locului şi vor duce mai departe vorba Elisabetei Rizea - ,,Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea!’’

       Sunt convins că dacă vremea ar fi fost bună, ar fi terminat faţadele, cel puţin prima mână. Aşa că a rămas ca ei să revină în vară când sperăm ca lucrurile să stea  altfel. Nimic nu se face uşor la Casa Elisabeta Rizea, drumul este lung, dar noi suntem încăpăţânaţi şi îl vom urma până la capăt ! Iar până vom ajunge la capăt,  să ne bucurăm de călătorie !

 

 

 

Titu Jubleanu din Nucșoara – eroul care a plătit scump dorința de libertate

   Familia Jubleanu, alături de familia Arnăuțoiu, a avut un rol extrem de însemnat în evenimentele din perioada 1949-1958 din zona Nucșoara, de la poalele muntilor Fagaraș. Capul familiei era Titu Jubleanu, născut în 14 octombrie 1902 în Nucșoara, iar soția sa, Maria, s-a născut în 1910 în aceeași localitate. Împreună au avut cinci copii între care Constantin Jubleanu (Tică) a fost membru activ al grupului până la sfârșit, iar surorile Verona și Matilda au avut mult de suferit de pe urma implicării părinților lor. Titu Jubleanu a participat la întâlnirea prin care s-a înființat grupul și în care Gheorghe Arsenescu l-a numit responsabili cu probleme de aprovizionare cu alimente. Șef al grupului era Toma Arnăuțoiu, ajutat de Ion Chirca. Despre Titu Jubleanu Ana Simion spunea că a plecat în munți cu ceilalți fiindcă avea o armă pe care nu o declarase, securiștii aflaseră de ea și se temea că va fi arestat. Alexandru Marinescu, fiul învățătorului Virgil Marinescu din Secături – Nucșoara, aflat și el în munți pentru câteva luni în 1949, îl caracteriza ca fiind un om echilibrat, cu mult bun simț, pe care te puteai bizui. Fiind un bun cunoscător al munților, el a contribuit în mare măsură la acțiunile de supraviețuire a grupului, a adunat hrană, a construit locuri de depozitare și bordeie. Nu a fost prezent, cu o singură excepție, la nici una din ciocnirile cu trupele securiștilor. Este vorba de evenimentul tragic în care soția sa și-a pierdut viața, iar el a fost arestat, în iulie 195. Ei se găseau pe Valea Vâlsanului împreună cu fiul lor, Tică și cu Ionel Marinescu. Un avion de supraveghere al Securității a survolat zona, i-a observat și a transmis informațiile la trupele din teren, care i-au încercuit. Cu mare greutate au scăpat băieții, care au fugit fără să mai apuce să își ia armele. Maria Jubleanu a fost împușcată mortal, iar Titu Jubleanu a fost obligat de securiști să îi sape un mormânt superficial în prundul râului: ,,Am pus peste ea cu mâinile nisip și bolovani, după ce am sărutat-o, și atât a fost tot...“ Titu a fost dus la Pitești la Securitate și asupra lui s-au făcut mari presiuni pentru a da informații care să ducă la anihilarea grupului de partizani. A fost condamnat pe 10 iulie 1952 la 25 de ani de muncă silnică, însă nu a fost trimis să își ispășească pedeapsa în vreuna din închisorile din țară, fiind ținut la Pitești, pentru a fi confruntat cu alte persoane din grup ce urmau să fie prinse pe parcurs. Urmele anchetei dure se mai vedeau asupra lui Titu Jubleanu și în vara lui 1956, când Cornel Drăgoi l-a întâlnit și a putut vorbi cu el. Acesta declara că ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții. Și ăsta nu era ca mine cu tata, că eu chiar nu știam... El avea informații, știa unde sunt locurile, ascunzișurile, aia și aia... El putea să știe unde sunt băieții...’’ 

Faptul că partizanii rămași nu au fost prinși și nu au fost afectați decât prea puțin de  prinderea lui Titu Jubleanu, mă face să cred că el a reușit să le ascundă informațiile esențiale, pe deoparte, iar pe de alta, membrii grupului au evacuat bordeiele și depozitele de alimente la timp, înainte ca securiștii să le descopere. Într-o sinteză informativă din 15 februarie 1952 Securitatea recunoaște că, cu toată cercetarea informativă, cât și ,,cercetarea banditului Titu Jubleanu“, rezultatele au fost negative. Se puneau aceste rezultate pe seama faptului că frații Arnăuțoiu, de obicei, nu se bazează pe elemente de legătură și nu au legături de durate mai îndelungate, lucru ce îi împiedică pe agenți ,,în dirijarea unor informatori care să capete încrederea bandei“. Cu limbajul lor agramat, securiștii consemnau că ,,…nu s´a putut obține indicii care să ne ducă la prinderea restului bandei, în afară de descoperirea unor bordee (sic) părăsite și puncte unde erau îngropate alimente.“ Au mai trecut încă 6 ani până când eforturile Securității au dat roade și informatorul mult căutat, i-a trădat pe partizani, predându-i organelor de stat. Titu Jubleanu a fost din nou judecat, cu un lot lărgit în anul 1959, scopul fiind să se dea un exemplu prin condamnarea celor care reușiseră să se sustragă justiției populare timp de nouă ani. A fost executat alături de alți 15 membri și susținători ai mișcării de rezistență pe 18.07.1959. Culmea ironiei face ca ultima notă din fișa sa matricolă penală, datând din 21.07.1959, deci la trei zile după execuție, să consemneze că Prezidiul Marii Adunări Naționale, a respins cererea acuzatului de comutare a pedepsei!

         O mărturie cutremurătoare aduce fiica sa Verona despre ziua in care l-a vazut pentru ultima oară la tribunal, după opt ani: ,,Si când i-a scos de acolo din sală, îi scotea și îi ducea la wc, câte unul câte unul, cu cinci santinele după ei, si când văd, adică îl văzusem pe tata când l-a dat jos din mașină, l-am văzut că e și el, și vai am zis către fată: <<Marie, uite-l pe tata>>. <<Care a fost, care?>> Zic:  Uite, ăla mai bătrân>>. Era bătrân, slab, l-a scos la wc. Eu atunci, mi-am făcut loc printre mulţimea care era, mă mai și certa, că de ce mă bag; și de ce nu? le-am spus, ce era să le mai spun? Ba uite, de asta, că e tata, că poate mă lăsa oricare. Nici nu mai puteam nici vorbi. Și am trecut în fața la toată lumea. Și când l-a scos de la wc, eu am fost drept în fața lui. A pus niște ochi pe mine și a rămas ca stana de piatră; ziceai că l-a bătut în cuie, n-a mai putut mișca. Și pe urmă, l-a lăsat santinela un pic și l-a împins. Și au plecat, l-a dus înapoi în sală. Femeile care erau au zis: De ce nu ne-ai spus, că te-am certat.

 Ce era să mai spun, că mi-era teamă că-l scoate și eu nu mai ajung la el. M-a întrebat un securist, o fi fost mai cumsecade cum o fi fost, că zice: <<Cine era bătrânul de n-a mai putut merge când te-a văzut?>> Zic: <<Tatăl meu>>. <<Şi de câți ani e arestat?>. De opt ani, îi spun. Aia a fost, pe urmă nici că l-am mai văzut; ori l-a mai adus pe undeva, ori l-a condamnat la moarte și s-a terminat’’.

Acestei familii, în care au murit tatăl, mama şi fiul în lupta cu Securitatea, trebuie să îi acordăm tot respectul nostru sincer şi cunoscându-i jertfă şi aducând-o la cunoştinţa altora, să încercăm să facem astfel o minimă reparaţie morală.

Bibliografie:

Bande, bandiţi şi eroi. Grupurile de rezistenta si Securitatea ( 1948-1968), Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003;

Alexandru Marinescu, mărturie aflată în arhiva personală, septembrie 2010;

Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2019;
Verona Popescu, Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost, în Memoria, 1997

Ana Simion, mărturie aflată în arhiva personală, februarie 2010;

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Luptatorii din munti. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului, detentiei, Editura Vremea, Bucuresti, 2009;

www.eroinenucsoara.ro;

 www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/fise_detinuti.