Despre “reeducarea” de la Piteşti cu Părintele Calciu

                         În octombrie 1994, dl Nicolae Stroescu Stînişoară a purtat o lungă discuţie despre cumplitul episod al "reeducării” de la Piteşti cu Părintele Gheorghe Calciu, el însuşi trecut prin acest coşmar. Pentru o dreaptă înţelegere a acestui fenomen îngrozitor urzit în laboratoarele regimului comunist, credem că este obligatorie publicarea acestei convorbiri.

            Nicolae Stroescu Stînişoară: Părinte Calciu, despre închisoarea de la Piteşti, despre operaţiunea Piteşti, despre reeducarea de la Piteşti s-a vorbit între oamenii care nu au participat la tragedie (dar cine dintre cei care au aflat de ea mai poate rămîne în afara ei), între oameni care au fost implicaţi. S-au scris şi nişte cărţi. Scopul convorbirii noastre nu este de a face o analiză psihologică, sociologică, antropoligică. Mărturisesc că nu sunt interesat în a avea "explicaţii” asupra a ceea ce s-a întîmplat la Piteşti. După cum n-am simţit niciodată nevoia de a şti exact ce i s-a întîmplat Părintelui Calciu acolo. Pentru că eu îl cunosc pe Părintele Calciu, mai întîi de departe, prin ceea ce aflam cînd eram încă în ţară (am plecat din România în 1969), şi pe urmă Dumnezeu a fost darnic cu mine, să pot să conlucrez direct cu Părintele Calciu. Deci n-am în această privinţă nici un fel de curiozitate ştiinţifică, psihologică sau măcar umană. Însă, am dorinţă de a nu da uitării nespusa suferinţă şi blasfemie de la Piteşti.        

 Ştim cu toţii că a apărut o carte a lui Virgil Ierunca despre fenomenul Piteşti; a existat, mai înainte, o carte a lui Dumitru Bacu. Volumul lui Bacu a apărut în 1963, cea a lui Virgil Ierunca în 1981. Din aceasta din urmă au fost transmise multe pagini, între 1975 şi 1976, la Radio Europa Liberă. Bineînţeles că mai sunt cărţi care au apărut între timp, printre care aş menţiona una importantă: Mărturisiri din Mlaştina Disperării - Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla de Dumitru Bordeianu (Paris, 1992). Şi pe cea a lui Grigore Dumitrescu, apărută la München, intitulată Demascarea, pentru că operaţiunea se numea "reeducare-demascare”. Şi acum aş vrea să intrăm împreună în acest infern, cu imaginaţia, cu amintirea şi înainte de a te întreba despre preludiile acestui iad terestru cîteva cuvinte despre scop şi despre sistem. Dumitru Bacu a considerat că se urmărea moartea sufletului, pentru a transforma omul în robot, depersonalizarea însemna aici instrumentalizarea totală în scopurile securităţii, în scopurile partidului ateu. Teza aceasta este în oarecare măsură şi aceea a lui Virgil Ierunca. Eu însumi, în Jurnalul meu, din care s-au publicat nişte fragmente, gîndeam, aşa cum a rămas într-o însemnare din 25 ianuarie 1982, că este necesar să fim foarte atenţi la dimensiunea religioasă a dramei de la Piteşti, pentru că altfel nu înţelegem prea bine de ce, cum şi încotro. Îmi terminam această notă, citez: "Părintele Calciu este supravieţuitorul transfigurat al Piteştiului tocmai pentru că a tras, fără rezerve, ultima concluzie a întîmplării fundamental religioase din acea în veci blestemată închisoare de la Piteşti, unde o mînă de pioni demonizaţi pe tabla de şah a generalului Nikolski s-au bătut cu cerul aruncînd în el cu trupurile şi sufletele semenilor martirizaţi”. Părinte Calciu, ce a fost Piteştiul?

             Părintele Calciu: Ca să înţelegem ce a fost Piteştiul trebuie să depăşim stadiul fenomenologic. În general toţi suntem copleşiţi de fapte, atît cei care au scris despre Piteşti privindu-l dinafară, cît şi cei care l-au privit dinăuntru. Factologia este aşa de obsedantă, aşa de copleşitoare încît chiar cei care au scris despre Piteşti văzut dinăuntru nu s-au putut debarasa de factologie. Eu cred că Piteştiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine şi rău, în care călăii şi victimele n-au fost decît simple instrumente. Dacă nu depăşim stadiul factologic nu înţelegem nimic din Piteşti. Este un experiment diabolic care a avut loc în ţara noastră mai mult decît în orice parte a lumii. Nicăieri nu s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat la Piteşti. Şi asta dovedeşte că forţele diabolice au fost aşa de tari, tocmai pentru că spiritul românesc, în acea perioadă, era şi el foarte tare.  

      

  Nicolae Stroescu Stînişoară: Tocmai, şi eu am fost preocupat de acest lucru. Chiar în acea notă, din care am citat acum ceva, îmi exprimam părerea că este probabil o unicitate determinată şi de caracterul specific al ţării noastre, şi de faptul că în România la ora aceea (Piteştiul s-a desfăşurat aproximativ între 6 decembrie 1949 şi august 1952) exista o puternică mişcare religioasă şi naţională şi însăşi structura poporului nostru punea pe aceşti acoliţi ai lui Nikolski în faţa unei atitudini mistice. Ei au creat un instrumentar la acest nivel, într-o încercare disperată de a distruge ceea ce nu poate fi distrus. Prin asta au alunecat în satanic. Cînd mi-am scris eu însemnările nu puteam şti ce vei scrie dumneata, mai tîrziu, în prefaţa pe care ai făcut-o la cartea lui Bacu, ediţia a doua, cea apărută în 1989, unde ai arătat, întra-devăr, că a fost o dimensiune metafizică, lupta dintre bine şi rău, între Îngerul Binelui şi între Satana. Există deci unele consonanţe între felul cum am încercat eu să adulmec această tragedie cu ani de zile înainte de prefaţa pe care ai făcut-o. Dar aş vrea să te las pe dumneata să vorbeşti. 

           

 Părintele Calciu: În momentul în care Piteştiul a început, vorbesc de acţiunea de demascare, acolo era un fel de centru de spiritualitate şi rugăciune. Trebuie să spun că noi, cei de la Piteşti, fără să ne mîndrim, sau cei din închisoare în general, am fost cei mai buni oameni ai ţării, nu pentru că aveam caractere deosebite sau înzestrări deosebite sau geniale, ci pentru că ne integrasem într-o gîndire spirituală românească. La Piteşti, în momentul în care au început demascările nu înceta rugăciunea zi şi noapte. Fiecare celulă avea un timp de rugăciune. În momentul cînd se termina rugăciunea din celula respectivă, măcar un singur om, peste noapte vorbesc, un singur om rămînea să privegheze, să se roage, să mediteze; cînd sfîrşea bătea cu pumnul în perete şi rugăciunea se transmitea la celula următoare şi aşa făcea ocolul închisorii de la Piteşti. Încît ca şi la mînăstire, rugăciunea nu înceta niciodată, era ca un fum de căţuie care se urca către Dumnezeu. Sigur că asta nu i-a plăcut satanei. Din punct de vedere spiritual, din punct de vedere al metafizicului, aceasta a fost motivaţia Piteştiului. Din punct de vedere uman sau politic sunt de acord cu ceea ce au spus ceilalţi. Dar aceasta a fost numai ceva paralel, o reacţie la acţiunea spirituală.  

          
            Nicolae Stroescu Stînişoară: Din cîte ţi-ai dat seama, crezi că direcţia închisorii devenise foarte conştientă de existenţa unui asemenea centru spiritual, şi a unei asemenea rugăciuni continue acolo?       

    

    Părintele Calciu: Sigur că da. Administraţia intervenea mereu între noi. Cei trimişi de la forurile superioare comuniste care vizitau Piteştiul cunoşteau acest lucru şi ne şi ne ameninţau că această acţiune va fi curmată, că ei ştiu cum să pună capăt acestei acţiuni spirituale din închisoarea Piteşti.  

           

  Nicolae Stroescu Stînişoară: Cred că deja pot să fac o nuanţare, să spun că eu aş constata că sunt două elemente principale: pe de o parte, într-adevăr, tendinţa comunismului de a anihila religia. Asta era o tendinţă imanentă a comunismului, dar la care trebuie adăugat că, indiferent de ceea ce planificau ei, a existat de fapt la Piteşti ceea ce am putea să numim o "provocare”. Provocarea a fost acest lanţ al rugăciunii neîncetate şi al spiritualităţii, care la un moment dat nu se putea să nu provace o reacţie. Că reacţia aceasta a atins asemenea dimensiuni, aceasta e o altă problemă.    

    

     Părintele Calciu: Da. Reacţia a fost neasemuit de puternică la Piteşti. Celelalte "reeducări”, de la Canal, de la Gherla, nu au fost decît expansiuni foarte slabe ale Piteştiului. Centrul de luptă spirituală a fost Piteştiul, pentru că acolo erau tinerii, acolo erau cei curaţi, oameni care nu fuseseră niciodată implicaţi în acţiuni, de genul celor politice, dinainte de război, oameni de mare puritate. Aşa am fost noi toţi acolo. O elită a tineretului românesc.   

       

  Nicolae Stroescu Stînişoară: Părinte Calciu, încă o precizare care mi se deschide cu ocazia aceasta. S-a spus că Părintele Calciu a tras concluziile ultime ale Piteştiului, concluzii de ordin religios. Aşa spune şi Virgil Ierunca, "Părintele Calciu ieşind de acolo din infern s-a făcut preot”. Iată că acum se vădeşte şi o altă faţă a acestei drame. Dumneata participai deja la rugăciune, deci dumneata erai un laic, un tînăr, dar deja angajat în spiritualitatea creştină. Deci nu se poate spune ca un om indiferent sau chiar ateu, influenţat să zicem de scientismul epocii noastre, un medicinist, în anul doi, cum erai, a aflat acolo că există Dumnezeu, cu preţul unor suferinţe nemăsurate. Rezultă că dumneata, cînd s-a produs cataclismul, te găseai deja pe căile lui Dumnezeu? Sau cum?            

Părintele Calciu: Absolut. De multă vreme. Această înclinare, mistică aproape aş putea spune, am avut-o încă din copilărie. Am fost educat într-o familie foarte religioasă, am stat în tinda şi în interiorul bisericii, am fost tot timpul în preajma unui preot. Adică am avut o înclinaţie religioasă de la început şi sigur că m-am integrat cu multă bucurie în acest curent spiritual religios şi de mistică creştină din închisoare.

            Nicolae Stroescu Stînişoară: Concepţie pe care o practică acum asociaţia religioasă creştină Christiana de la Bucureşti. Cînd ai ajuns dumneata la facultatea de medicină?           

  Părintele Calciu: În 1946, şi am fost arestat în mai 1948. Am fost integrat în tot felul de grupări religioase, participam la "Rugul Aprins”, participam ca asistent, nu eram membru propriu-zis, participam la conferinţele profesorilor de la Teologie intitulate  ,,Perlele Deşertului”, vorbind despre Sfinţii Părinţi şi despre marii scriitori bisericeşti care au trăit în deşert. Am făcut parte, pentru scurtă vreme, din grupul studenţesc legionar din Bucureşti, fără să fi avut o activitate deosebită. Am fost arestat pentru că am adăpostit în camera mea de la cămin pe cineva care era fugar - pentru motive politice - din Tulcea.      

           

   Nicolae Stroescu Stînişoară: Acum am reuşit să limpezim începutul. S-a arătat că acolo la Piteşti a fost o trăire puternic religioasă, generalizată. Era un fel de comuniune a acestor tineri, izolaţi în diferite celule, iar ei învingeau izolarea prin această comuniune în rugăciune. Deci avem de a face cu oameni religioşi, avem de a face cu o conştiinţă religioasă oprimată.  Care  era poziţia lui Ţurcanu? Ţurcanu, din descrierile pe care le-am citit eu, rezultă, că în ciuda faptului că a avut şi el un trecut de ataşament la o mişcare cu caracter naţional şi religios, pînă la urmă s-a angajat în partidul comunist foarte asiduu. El intrase într-o fază de negare a religiei. Se părea că pentru el comunismul devenise noua lui formă de existenţă. Oricum aceasta era atitudinea lui. Cum l-ai clasifica pe el faţă de ceilalţi? El iese din acest cerc magic religios?   

 
               Părintele Calciu: Înainte de orice aş vrea să precizez un lucru. Cînd am venit noi acolo la Piteşti, ne-am întîlnit cu tinerii care avuseseră deja o experienţă religioasă extraordinară. Printre ei erau oameni ca Valeriu Gafencu, care erau sfinţi. Şi sunt surprins că Biserica noastră Ortodoxă nu-l canonizează pe Gafencu, care a trăit o viaţă absolut martirică şi de o înălţime spirituală greu de conceput. Prin ei s-a răspîndit în celulele noastre această formă de rugăciune mînăstirească. Prin care cineva trebuia să privegheze tot timpul, din om în om, în aşa fel încît această făclie a rugăciunii să nu se mai sfîrşească niciodată.  Cînd Ţurcanu a venit la Piteşti, eu nu îl cunoscusem. Nu l-am cunoscut decît în 1950, în ultima serie a "demascării”, care a intrat la 6 decembrie. Cînd a început tăvălugul reeducării pentru cei condamnaţi la "temniţa grea”, o parte din cei cu "muncă silnică” şi din cei cu "corecţie”. Cred că structura lui Ţurcanu a fost de la început rea. El nu a fost un convertit de la bine la rău. El era mînat de nişte nemăsurate ambiţii, căci numai aşa a putut să devină dintr-odată demonul acţiunii. Dracul suprem al acţiunii de la Piteşti. N-a fost o întorsătură dramatică, ci el şi-a regăsit pînă la urmă stilul lui adevărat. Pentru că, într-adevăr, Ţurcanu era dotat cu o forţă de dominaţie nemaipomenită. Cînd intra în celulă, stîrnea o groază totală. Şi nu se poate explica cum, rînd pe rînd, şi-a dărîmat toţi adversarii, a omorît şi toată lumea din închisoare tremura de frica lui. Avea o forţă demonică în el.
              Nicolae Stroescu Stînişoară: Forţa aceasta demonică a reuşit să producă o derută în cercuri concentrice din ce în ce mai largi în închisorile din România, în sensul că toţi te avertizau împotriva studenţilor care vin de la Piteşti, pentru că ei sunt oamenii care te vor denunţa, pentru că nu trebuie să mai ai încredere în ei şi aşa mai departe. Aceasta, pentru că în sistemul de totală înjosire şi schingiuire a omului la Piteşti s-a reuşit ca aceşti oameni ai credinţei, ai religiei, să ajungă la un moment dat să se piardă, datorită unei frici, datorită unei disperări, care s-a transformat în supunere automată. Se poate spune lucrul ăsta?        

      Părintele Calciu: Se poate spune. Vreau însă să înţelegem exact fenomenul. Între noi era o solidaritate spirituală creştină extraordinară. Ţurcanu a acţionat prin scindarea acestor relaţii. El smulgea pe cei mai buni dintre noi, îi ducea la camera 4 Spital, îi bătea, îi transforma, îi tortura, mă rog, îi întorcea pe dos. Chiar dacă nu se schimba ceva în sufletul lor, groaza era aşa de mare încît pe urmă oamenii aceştia deveneau informatori. Şi nu numai că unii deveneau informatori dar chiar demonstrau că ei înşişi şi-au schimbat mentalitatea. În felul acesta s-a introdus neîncrederea, spaima, disperarea în mulţi dintre noi. Dar trebuie să ştim că acele reverberaţii ale Piteştiului au fost mult mai slabe în alte părţi. Centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oameni buni în oameni răi sau chiar în demonizaţi a fost Piteştiul. Marea experienţă a iadului a fost acolo la Piteşti. Repet, centrul acţiunii demonice a fost Piteştiul. Ceea ce s-a întîmplat la Gherla, indiferent de intensitate, erau reverberaţii, care cu cît se îndepărtau de centru erau mai slabe. Aşa şi la Canal sau în alte părţi. La Piteşti, unii au rezistat, alţii s-au sinucis, cei mai mulţi au cedat. Nu vreau să reduc gloria nimănui, dar foarte puţini au fost cei care au rezistat. Unii şi-au revenit mai devreme sau mai tîrziu, pentru că refacerea spiritului uman nu este ca refacerea organismului, are nişte legi tainice, se realizează mai greu sau niciodată. Nimeni nu este de condamnat, nimeni nu este de lăudat în mod excesiv că şi-a revenit mai devreme sau mai tîrziu. Totul a fost rezultatul acţiunii graţiei divine.          

 Nicolae Stroescu Stînişoară: Da. Acuma, se poate spune, că în ceea ce te priveşte, au fost momente cînd ai fost în eclipsă totală (dacă e posibilă această eclipsă), că te-ai pierdut, că ţi-ai pierdut speranţa în Dumnezeu?         

           Părintele Calciu: Da, sigur că da. Este incontestabil. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decît a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tip destul de naiv, un copil de ţăran, cu o credinţă puternică, cu o încredere deosebită în oameni. Eram un tip foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine "îngerul căzut cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încît eu mi-am revenit mult mai greu. Mi-am revenit în momentul în care am fost pus în faţa unor acţiuni îngrozitoare, care se refereau la procesul prin care victimele trebuiau să devină acuzaţi. Atunci s-a trezit în mine spiritul de dreptate şi Îngerul meu m-a făcut să iau, cu riscul vieţii, atitudine, punînd stop acestei înscenări îngrozitoare.              

        Nicolae Stroescu Stînişoară: Cînd s-a întîmplat şi cum s-a întîmplat aceasta?           

        Părintele Calciu: După procesul lui Ţurcanu, la care n-am fost martor, nu ştiam nimic despre el, am fost adus la securitate la Bucureşti, încercîndu-se, în 1954, să se facă un proces al conducerii legionare. Era vorba de Lică Negulescu şi toţi ceilalţi, iar eu urmam să fiu prezentat ca un fel de om de legătură al lor. Culmea era că nu cunoscusem pe nici unul dintre ei. Căutau să însceneze o minciună totală, anume că la Jilava am primit nişte misiuni, nişte note speciale de la Lică Negulescu, prin care eu trebuia să le transmit celor de la Piteşti să intre în acţiune, să organizeze operaţiunea de "reeducare-demascare" pentru a compromite partidul comunist.               

 Nicolae Stroescu Stînişoară: Aceasta a fost teza iniţială a regimului, care la un moment dat, nemaiputînd continua operaţiunea de la Piteşti, a trebuit să găsească nişte vinovaţi (ca întodeauna pe alţii) şi a lansat această teză absurdă că la Piteşti a fost o acţiuine comandată din străinătate, de duşmanii comunismului din străinătate, de Horia Sima de la Madrid, care a dat ordin unor legionari aflaţi la Piteşti să declanşeze o acţiune atît de îngrozitoare încît prin asta să compromită regimul comunist.               

 Părintele Calciu: Exact. După cîte am auzit ulterior, asta a fost şi teza care a dominat procesul lui Ţurcanu şi se pare că, în ultimă instanţă, Ţurcanu însuşi ar fi revenit asupra declaraţiilor iniţiale. Nu ştiu, trebuie cercetate dosarele lor. Într-un final, se pare că Ţurcanu însuşi a negat acest lucru, deşi la început se angajase în afirmaţia că el era un instrument al comandamentului legionar. Cert este că Securitatea a încercat mai tîrziu cu noi (şi asta o spun pentru că eu am trecut prin asta) să ne facă să declarăm că am fost agenţii lui Valeriu Negulescu, al celorlalţi comandanţi legionari. Mi-e mi-au cerut să spun că am transmis aceste ordine de la ei la Costache Oprişan, un alt şef legionar. Nu-i cunoscusem pe nici unul, nu avusesem nici un fel de legătură cu nici unul. Dar Securitatea vroia să acrediteze ideea că astfel s-a declanşat acţiunea de torturare şi anihilare fizică şi morală de la Piteşti. În plus m-au acuzat că aş fi scos din închisoare informaţii prin diverşi deţinuţi care se eliberau, informaţii care mergeau în străinătate. Şi aceasta era o minciună.                

 Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci un scenariu fantastic stalinist.              

  Părintele Calciu: Absolut. Ei au uzat de putere, de forţă şi n-aveau nevoie de dovezi. Le era destul declaraţia inculpaţilor. De altfel aşa s-a întîmplat cu toate procesele. Or, de data aceasta, intenţia lor nu a reuşit. Ne-am opus. În special eu m-am opus. După mine şi alţii şi am reuşit să stopăm şirul de procese, pentru că era evident că ei vroiau să facă un şir de procese în care să implice şi pe alţii.  
            Nicolae Stroescu Stînişoară: Concepţie pe care o practică acum asociaţia religioasă creştină Christiana de la Bucureşti. Cînd ai ajuns dumneata la facultatea de medicină?
              Părintele Calciu: În 1946, şi am fost arestat în mai 1948. Am fost integrat în tot felul de grupări religioase, participam la "Rugul Aprins”, participam ca asistent, nu eram membru propriu-zis, participam la conferinţele profesorilor de la Teologie intitulate ”Perlele Deşertului”, vorbind despre Sfinţii Părinţi şi despre marii scriitori bisericeşti care au trăit în deşert. Am făcut parte, pentru scurtă vreme, din grupul studenţesc legionar din Bucureşti, fără să fi avut o activitate deosebită. Am fost arestat pentru că am adăpostit în camera mea de la cămin pe cineva care era fugar - pentru motive politice - din Tulcea.

                   Nicolae Stroescu Stînişoară: Acum am reuşit să limpezim începutul. S-a arătat că acolo la Piteşti a fost o trăire puternic religioasă, generalizată. Era un fel de comuniune a acestor tineri, izolaţi în diferite celule, iar ei învingeau izolarea prin această comuniune în rugăciune. Deci avem de a face cu oameni religioşi, avem de a face cu o conştiinţă religioasă oprimată.

                Care era poziţia lui Ţurcanu? Ţurcanu, din descrierile pe care le-am citit eu, rezultă, că în ciuda faptului că a avut şi el un trecut de ataşament la o mişcare cu caracter naţional şi religios, pînă la urmă s-a angajat în partidul comunist foarte asiduu. El intrase într-o fază de negare a religiei. Se părea că pentru el comunismul devenise noua lui formă de existenţă. Oricum aceasta era atitudinea lui. Cum l-ai clasifica pe el faţă de ceilalţi? El iese din acest cerc magic religios?
  
               Părintele Calciu: Înainte de orice aş vrea să precizez un lucru. Cînd am venit noi acolo la Piteşti, ne-am întîlnit cu tinerii care avuseseră deja o experienţă religioasă extraordinară. Printre ei erau oameni ca Valeriu Gafencu, care erau sfinţi. Şi sunt surprins că Biserica noastră Ortodoxă nu-l canonizează pe Gafencu, care a trăit o viaţă absolut martirică şi de o înălţime spirituală greu de conceput. Prin ei s-a răspîndit în celulele noastre această formă de rugăciune mînăstirească. Prin care cineva trebuia să privegheze tot timpul, din om în om, în aşa fel încît această făclie a rugăciunii să nu se mai sfîrşească niciodată. Cînd Ţurcanu a venit la Piteşti, eu nu îl cunoscusem. Nu l-am cunoscut decît în 1950, în ultima serie a "demascării”, care a intrat la 6 decembrie. Cînd a început tăvălugul reeducării pentru cei condamnaţi la "temniţa grea”, o parte din cei cu"muncă silnică” şi din cei cu "corecţie”.

        Cred că structura lui Ţurcanu a fost de la început rea. El nu a fost un convertit de la bine la rău. El era mînat de nişte nemăsurate ambiţii, căci numai aşa a putut să devină dintr-odată demonul acţiunii. Dracul suprem al acţiunii de la Piteşti. N-a fost o întorsătură dramatică, ci el şi-a regăsit pînă la urmă stilul lui adevărat. Pentru că, într-adevăr, Ţurcanu era dotat cu o forţă de dominaţie nemaipomenită. Cînd intra în celulă, stîrnea o groază totală. Şi nu se poate explica cum, rînd pe rînd, şi-a dărîmat toţi adversarii, a omorît şi toată lumea din închisoare tremura de frica lui. Avea o forţă demonică în el.

             Nicolae Stroescu Stînişoară: Forţa aceasta demonică a reuşit să producă o derută în cercuri concentrice din ce în ce mai largi în închisorile din România, în sensul că toţi te avertizau împotriva studenţilor care vin de la Piteşti, pentru că ei sunt oamenii care te vor denunţa, pentru că nu trebuie să mai ai încredere în ei şi aşa mai departe. Aceasta, pentru că în sistemul de totală înjosire şi schingiuire a omului la Piteşti s-a reuşit ca aceşti oameni ai credinţei, ai religiei, să ajungă la un moment dat să se piardă, datorită unei frici, datorită unei disperări, care s-a transformat în supunere automată. Se poate spune lucrul ăsta?

              Părintele Calciu: Se poate spune. Vreau însă să înţelegem exact fenomenul. Între noi era o solidaritate spirituală creştină extraordinară. Ţurcanu a acţionat prin scindarea acestor relaţii. El smulgea pe cei mai buni dintre noi, îi ducea la camera 4 Spital, îi bătea, îi transforma, îi tortura, mă rog, îi întorcea pe dos. Chiar dacă nu se schimba ceva în sufletul lor, groaza era aşa de mare încît pe urmă oamenii aceştia deveneau informatori. Şi nu numai că unii deveneau informatori dar chiar demonstrau că ei înşişi şi-au schimbat mentalitatea. În felul acesta s-a introdus neîncrederea, spaima, disperarea în mulţi dintre noi. Dar trebuie să ştim că acele reverberaţii ale Piteştiului au fost mult mai slabe în alte părţi. Centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oameni buni în oameni răi sau chiar în demonizaţi a fost Piteştiul. Marea experienţă a iadului a fost acolo la Piteşti. Repet, centrul acţiunii demonice a fost Piteştiul. Ceea ce s-a întîmplat la Gherla, indiferent de intensitate, erau reverberaţii, care cu cît se îndepărtau de centru erau mai slabe. Aşa şi la Canal sau în alte părţi. La Piteşti, unii au rezistat, alţii s-au sinucis, cei mai mulţi au cedat. Nu vreau să reduc gloria nimănui, dar foarte puţini au fost cei care au rezistat. Unii şi-au revenit mai devreme sau mai tîrziu, pentru că refacerea spiritului uman nu este ca refacerea organismului, are nişte legi tainice, se realizează mai greu sau niciodată. Nimeni nu este de condamnat, nimeni nu este de lăudat în mod excesiv că şi-a revenit mai devreme sau mai tîrziu. Totul a fost rezultatul acţiunii graţiei divine.

           Nicolae Stroescu Stînişoară: Da. Acuma, se poate spune, că în ceea ce te priveşte, au fost momente cînd ai fost în eclipsă totală (dacă e posibilă această eclipsă), că te-ai pierdut, că ţi-ai pierdut speranţa în Dumnezeu?

            Părintele Calciu: Da, sigur că da. Este incontestabil. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decît a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tip destul de naiv, un copil de ţăran, cu o credinţă puternică, cu o încredere deosebită în oameni. Eram un tip foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine "îngerul căzut cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încît eu mi-am revenit mult mai greu. Mi-am revenit în momentul în care am fost pus în faţa unor acţiuni îngrozitoare, care se refereau la procesul prin care victimele trebuiau să devină acuzaţi. Atunci s-a trezit în mine spiritul de dreptate şi Îngerul meu m-a făcut să iau, cu riscul vieţii, atitudine, punînd stop acestei înscenări îngrozitoare.

             Nicolae Stroescu Stînişoară: Cînd s-a întîmplat şi cum s-a întîmplat aceasta?

             Părintele Calciu: După procesul lui Ţurcanu, la care n-am fost martor, nu ştiam nimic despre el, am fost adus la securitate la Bucureşti, încercîndu-se, în 1954, să se facă un proces al conducerii legionare. Era vorba de Lică Negulescu şi toţi ceilalţi, iar eu urmam să fiu prezentat ca un fel de om de legătură al lor. Culmea era că nu cunoscusem pe nici unul dintre ei. Căutau să însceneze o minciună totală, anume că la Jilava am primit nişte misiuni, nişte note speciale de la Lică Negulescu, prin care eu trebuia să le transmit celor de la Piteşti să intre în acţiune, să organizeze operaţiunea de "reeducare-demascare" pentru a compromite partidul comunist.

                Nicolae Stroescu Stînişoară: Aceasta a fost teza iniţială a regimului, care la un moment dat, nemaiputînd continua operaţiunea de la Piteşti, a trebuit să găsească nişte vinovaţi (ca întodeauna pe alţii) şi a lansat această teză absurdă că la Piteşti a fost o acţiune comandată din străinătate, de duşmanii comunismului din străinătate, de Horia Sima de la Madrid, care a dat ordin unor legionari aflaţi la Piteşti să declanşeze o acţiune atît de îngrozitoare încît prin asta să compromită regimul comunist.
                   
               Părintele Calciu: Exact. După cîte am auzit ulterior, asta a fost şi teza care a dominat procesul lui Ţurcanu şi se pare că, în ultimă instanţă, Ţurcanu însuşi ar fi revenit asupra declaraţiilor iniţiale. Nu ştiu, trebuie cercetate dosarele lor. Într-un final, se pare că Ţurcanu însuşi a negat acest lucru, deşi la început se angajase în afirmaţia că el era un instrument al comandamentului legionar. Cert este că Securitatea a încercat mai tîrziu cu noi (şi asta o spun pentru că eu am trecut prin asta) să ne facă să declarăm că am fost agenţii lui Valeriu Negulescu, al celorlalţi comandanţi legionari. Mi-e mi-au cerut să spun că am transmis aceste ordine de la ei la Costache Oprişan, un alt şef legionar. Nu-i cunoscusem pe nici unul, nu avusesem nici un fel de legătură cu nici unul. Dar Securitatea vroia să acrediteze ideea că astfel s-a declanşat acţiunea de torturare şi anihilare fizică şi morală de la Piteşti. În plus m-au acuzat că aş fi scos din închisoare informaţii prin diverşi deţinuţi care se eliberau, informaţii care mergeau în străinătate. Şi aceasta era o minciună.

                 Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci un scenariu fantastic stalinist.

                 Părintele Calciu: Absolut. Ei au uzat de putere, de forţă şi n-aveau nevoie de dovezi. Le era destul declaraţia inculpaţilor. De altfel aşa s-a întîmplat cu toate procesele. Or, de data aceasta, intenţia lor nu a reuşit. Ne-am opus. În special eu m-am opus. După mine şi alţii şi am reuşit să stopăm şirul de procese, pentru că era evident că ei vroiau să facă un şir de procese în care să implice şi pe alţii.