Despre suferinta si demnitate cu doamna Elena Ion, sora fratilor Toma si Petre Arnautoiu, partizanii de la Nucsoara

     Doamna Elena a trait ani si ani marcata de dragostea pentru fratii sai pe de o parte si responsabilitatea fata de familia sa, fata de sot si fiu. Undeva prin anii 1946-1947 sotul sau l-a sfatuit pe Toma, fostul sau elev si actual cumnat, sa renunte la visul de a mai imbraca vreodata haina militara, sa inteleaga ca noul regim va fi unul de durata si sa incerce sa accepte aceasta pentru a-si putea  gasi o alta cale in viata, chiar mergand la o alta facultate.  Raspunsul lui Toma, extrem de dur, a dus imediat la ruptura definitiva intre cei doi cumnati:,, Ca profesor te respect, te respect fiindca imi esti cumnat, dar cine gandeste ca dumneata merita un glont!’’De atunci Toma nu a mai calcat in casa familiei Ion din Campulung, iar sora sa Elena nu i-a mai vorbit sotului despre el si niciodata nu i-a spus ceva care ar fi putut sa il puna in pericol. A incercat sa il protejeze, sa isi protejeze familia, reusind doar in masura in care sotul si copilul nu au fost arestati si ei. Nu a putut insa sa prevada ca ura regimului il va arunca pe sotul sau din functia de profesor direct la munca de jos ca salahor in constructii, ca baiatul sau va fi trimis in Dobrogea intr-o colonie de munca pentru copiii detinutilor politici si, chiar daca termina liceul printre primii, la facultate va ajunge abea dupa zece ani.

     Ultima oara cand a vorbit cu mama sa la Pitesti pe cand se gaseau in ancheta, aceasta a rugat-o cu lacrimi in ochi sa nu ii blesteme pe frati, sa nu ii blesteme fiindca din cauza lor este in inchisoare. Mult mai tarziu, dupa ce a fost eliberata si astepta sa vina acasa si mama sa, a aflat cumplita veste ca s-a prapadit la inchisoarea Miercurea Ciuc spunand mereu ,,Copiii mei, copiii mei…’’ Mai avea trei zile pana sa fie eliberata…ce tragedie… Ultima sa speranta s-a indreptat atunci spre tatal sau, batranul invatator, arestat  fiindca nu si-a denuntat fiii, fiindca nu a mers la organele de stat sa ii arunce in moarte pe cei din sangele si din sufletul sau.  Cum poti cere unui parinte sa faca asa ceva? Ce regim poate impune ca tatal sa-l duca la moarte pe cel pe care l-a vegheat, l-a sprijinit cand a cazut facand primii pasi, i-a calauzit primele cuvinte si l-a invatat sa fie om? Ultima oara fiica isi auzise tatal in inchisoarea Pitesti in 1958 pe cand erau cu totii anchetati, dupa prinderea fratilor ei. I-a fost dat sa auda strigatele sale pe cand era torturat, cererea sa repetata de a fi impuscat ca sa scape de batai ! Iar dupa patru ani, ca tragedia sa fie completa, afla ca si tatal s-a prapadit la putina vreme dupa mama sa, la inchisoarea Botosani. Toata viata a trait cu aceasta dubla pierdere in suflet si, desi se spune ca timpul aplaneaza si vindeca ranile, nu asta am simtit in vorbele doamnei Elena la 95 de ani. Toata discutia, de fapt mai mult un monolog s-a invartit in jurul acestei nedreptati cumplite. M-am intrebat mai apoi cum a putut crestina din ea sa se impece cu Dumnezeu si sa accepte ca, ajunsi atat de aproape de liman, parintii ei s-au stins cu cateva zile sau luni inainte de a-i putea reintalni. Dupa 1989 dorul de parinti au condus-o spre locurile unde acestia au murit, fara a gasi, bineinteles, vreun mormant la care sa aprinda o lumanare. Ne spunea, cu lacrimi in ochi, cat ii e de dor de ai ei si cum rostul ei pe pamant s-a incheiat si vrea sa ajunga langa ei. E dureros sa vezi un om atat de bun, de ,,normal’’, facut  din principii si valori atat de rare astazi, un om care ar trebui sa ne slujeasca drept model,  cum vrea sa nu mai fie…

     Cand am intrebat-o pe doamna Elena daca imi da voie sa filmez cateva minute a ramas putin descumpanita si apoi mi-a zis ca o pot face, dar m-a atentionat ca tot ce a avut de spus a fost spus, poate chiar prea mult, inclusiv la o televiziune locala timp de mai bine de doua ore. Am vrut insa sa o pastrez si altfel decat prin intermediul amintirii ce se va estompa in timp si va pierde din emotie. 

       A continuat sa ne  povesteasca despre caracterul duplicitar al oamenilor, despre unii asa zisi prieteni care veneau in vizita la ei, se bucurau de bucatele oferite de gazde, de bautura pusa pe masa, discutau asa cum se face intre prieteni, iar apoi, plecand, se gandeau cum sa traga un folos de pe urma lor. Asa a ajuns sa afle cum un asa-zis prieten, coleg cu sotul sau, a mers din proprie initiativa la securitate si a cerut sa fie impuscati amandoi ,,banditii’’ care ii favorizeaza pe hotii din munti…

     In 1950 doamna Elena a fost arestata si internata intr-un lagar de munca fara sa fie judecata. Socul a fost mare, desi se astepta sa se intample asta, avand in vedere ca si parintii sai erau la inchisoare. A fost tinuta doi ani in detentie, timp in care securitatea a sperat ca fratii ei vor face vreo greseala sau chiar se vor preda. Atunci, in lagar, fara sa stie cat va mai fi tinuta, a trecut printr-un moment foarte dificil. Sotul sau si baiatul au putut sa o viziteze, dar tot timpul copilul a plans si nu a reusit sa scoata nici un cuvant de la el. Aceasta stare i s-a transmis si a cazut intr-o mare disperare, gandindu-se mult la copil, la soarta lui si a familiei sale. Tarziu, a adormit  si a avut un vis dramatic: se facea ca langa fereastra celulei era un voal mare dupa care se zarea silueta unei femei, iar acea femeie i-a vorbit cerandu-i sa nu mai planga dupa copilul ei, sa nu mai fie atat de ingrijorata de soarta lui, fiindca de acum inainte ea o sa aiba grija tot timpul de el. Cand doamna Elena s-a trezit intreaga sa fiinta era patrunsa de o liniste deosebita, intelegand ca Maica Domnului a vizitat-o in somn si ca ii va ocroti familia. De atunci detentia a putut-o suporta mai usor.

      Cuvintele nu pot pot spune insa povestea atat de bine ca marturia doamnei Elena:

Eliberarea din inchisoare