L-am cunoscut pe domnul
Alexandru Zub la Scoala de Vara de la Sighetul Marmatiei si i-am ascultat
conferintele tinute la un nivel academic, cu o voce blanda, dar hotarata. Din
discutiile de la sfarsitul acestora si din atitudinea domniei sale mi-am facut
o anume parere, am fost uimit cu cata modestie trata perioada in care a fost
inchis. Incerca sa deturneze intrebarile studentilor sau profesorilor de la propria
experienta personala de detinut politic, cautand sa fixeze interesul asupra
lucrarii pe care tocmai o sustinuse. Am simtit o mare delicatete interioara in acest
om, ceva care mi se parea ca nu se potriveste deloc cu ,,a fi academician’’. Nu
am avut curajul sa il abordez, fiindca mi-am dat seama ca sunt undeva prea jos
si trebuie sa accept acest lucru. Admiratia mea de la departare pentru
dumnealui a ramas si astazi, iar cand l-am descoperit in literatura de
detentie am fost atat de bucuros ca nu m-am inselat, ca imaginea pe care mi-am
facut-o despre dumnealui s-a intregit intr-un chip atat de fericit. Asa ca
nu-mi ramane decat sa redau cu placere randuri care demonstreaza ca a fost un
adevarat model in inchisoare pentru tinerii din preajma sa si nu numai:
,,In
secolul al XIX-lea, autoritatile Bucovinei, supuse Austriei imperiale,
ingaduisera o manifestare ce le era ostila; in secolul XX, activistii
partidului comunist, credinciosi Moscovei proletare – rusi de limba romana, cum
i-a numit filosoful Petre Tutea, alt mare intemnitat al vremii - i-au arestat pe studentii patrioti, i-au
batjocorit in anchete si in procese trucate si i-au expediat in lagare de
exterminare. Suferind de plamani, Sandu Zub a facut parte un timp din brigade de
inapti. Bolnavii nu ieseau la dig, insa de munca nu erau scutiti. Carau toata
ziua cu spinarea lemne si caramizi de la debarcader sau dezghiocau seminte de
sorg, o treaba mai nesuferita ca toate. Lucrau ceasuri in sir in frig, stand in
picioare si frecau maturile acelea antipatice pana le sangerau palmele.
Vindecarea unor maladii grave prin chinuirea trupului nu era un concept nou,
insa administratia lagarului il aplica la scara larga si, din punctual ei de
vedere, cu bune rezultate. Zub nu se plangea. Supunerea corpului fata de minte
parea totala, in cazul sau. Nu ii era foame, nu ii era frig, oboseala nu il
dobora. Duhorile baracii nu il atingeausi lasa impresia ca trateaza murdaria
din jur ca un mediu aseptic. Putea fi suspectat ca se bucura chiar de luxul de
a i se fi luat totul si de a fi fost nevoit sa umble imbracat in zdrente.
Ignorand privatiunile, acestea isi incetau existenta. Cand prietenii sai zaceau
ca niste obiecte abandonate, mortificati dupa ziua de munca, Sandu Zub gasea
energia necesara sa le repare o haina rupta sau sa le incropeasca din te miri
ce carpe o pereche de manusi. Avea mana modelata de biblioteca, prin contactul
permanent cu foile de carte; degetele lungi si nervoase invarteau acul
improvizat, de parca ar fi tinut intre ele nu o sarma grosolana, ci pana de
caligraf a unui copist din alte vremuri. Cand i-am admirat indemanarea, s-a
aparat ca de o lauda necuvenita.
-
Am
cateva generatii de tamplari in familie.
Modestia,
simplitatea si bucuria copilaroasa a inimii se armonizau cu taria de caracter. Pe
masura ce i se accentua slabiciunea fizica, forta sa sufleteasca iradia.
Trupul, unealta fragile si stravezie, i se transformase intr-o unealta de unica
folosinta: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra
pretioasa a intransigentei morale. Daca Securitatea l-ar fi ocolit si l-ar fi
lasat liber, multi puscariasi ar fi fost privati de un tipar de comportament impecabil.
In persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de
discretie. Devenit model fara sa o stie, el era, in grupul nostru de tineri, pe
plan spiritual, arhontele care nu vrea sa fie arhonte.
Se ferea de spectacol. Desi oamenii ii cereau sa tina lectii de
istorie – absolvise facultatea de specialitate ca sef de promotie pe tara –
ezita sa-si ia asemenea obligatii. Il intrista, probabil, sa vorbeasca in
mijlocul vacarmului. Sunt profesiuni care cer, daca nu mister, o minima regie.
Preotul nu intra in altar in costum de baie, ci in odajdii, medicul isi
primeste pacientul in halat alb, o sugestie de puritate si posibila vindecare; judecatorul
isi marcheaza autoritatea prin roba neagra si larga, in faldurile careia, de
prea multe ori, dreptatii nu-i ramane decat sa se rataceasca. Profesorului de
istorie Zub ii venea greu sa se zdreseze unor ascultatori ce-si paraseau adesea
locul de pe craca, pentru a se aseza direct pe hardaul cu fecale. Orice mister
era anulat. Isi tinea totusi conferintele, sobru si academic, ascunzandu-si
crisparea in informatii precise si date exacte. Chiar in propriul sau domeniu,
cel al istoriei moderne, lasa altora, cu predilectie lui Sasa Ivasiuc,
satisfactia si riscul improvizatiei. Ii asculta cu bunavointa, dar participa cu
mai multa placere la rozariile organizate de Matei Boila. Rugaciunile catre
Sfanta Fecioara se faceau in latina, iar latina se potrivea spiritului sau de
ordine si rigoare. Daca Ave Maria ar fi fost in slavona, cred ca ar fi preferat
sa-si petreaca timpul de rugaciune dezghiocand in continuare seminte de sorg.''
(Textul apartine lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe intelesul tuturor)
Multumim!
RăspundețiȘtergere