M-am născut în închisoarea Văcărești

Textul de mai jos surprinde  amintirile doamnei Iustina – Libertatea despre copilaria sa si mai ales, emotionanta intalnire cu mama ei, prima intalnire la varsta de 6 ani cu cea care i-a dat viata in inchisoarea Vacaresti. Iuliana Predut a avut-o pe fiica doar cateva luni langa ea, apoi copilul a fost incredintat unui orfelinat, institutiile statului comunist refuzand sa redea copilul familiei. Abia dupa aproape doi ani, Nicolae Predut a reusit sa scoata fetita din orfelinat. Toti trebuiau sa sufere pentru ajutorul acordat ,,bandei Arnautoiu’’ din Nucsoara: si mama, si tatal, si bunica care a ispasit si ea cativa ani la inchisoare. Cat despre bunic, preotul Ioan Constantinescu, acesta, cu toate rugaciunile micutei Libertatea - ,, Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !", a fost executat la Jilava alaturi de alti 15 partizani si sustinatori ai lor in vara lui 1959.

                                                  Iubire furată...

Am venit pe lume într-o joi, când clopotele bisericii Văcăreşti băteau de ora prânzului... Era aşa de întuneric, încât mi-am frecat bine ochii să zăresc ceva, dar, nedesluşind nimic, mi-am zis că sunt găzduită tot în pântecul mamei... Mi-au trebuit zece zile să realizez că am ieşit la iveală, aşa că, abia pe 28 septembrie, am fost „declarată"...

Şi, de aici, începe nesiguranţa !... A fost să fiu „fecioară", dar, legal, eram „balanţă"... Am combinat cele două zodii şi mi-am făcut planul pentru o viaţă...

Mă întreb: oare, când am văzut pentru prima oară lumina zilei ?... Tăcerea şi întunericul mi-au ţinut loc de mamă şi de tată; probabil, că nu făceam prea multă gălăgie şi gardienii nu se oboseau să mă bage în seamă... Până la doi ani, n-am reuşit să aflu dacă îţi mai trebuiau şi nişte părinţi ca să apari pe lume; ştiam doar că nu există decât copii, mulţi copii, o cameră mare, imensă, cu o mulţime de pătuţuri la fel, câteva feţe blânde de crescătoare de prunci şi umbra deasă a teilor de pe aleea din curtea Casei copilului de pe şoseaua Kiseleff...

Sărutând icoana... Văd undeva, în ceaţă, o fetiţă cu bucle negre, cu ochi negri şi nas obraznic, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea azurie, tivită de jur-împrejur cu dantelă albă... O văd cum stă în genunchi în faţa unei icoane... Şi văd, lângă icoană, o fotografie cu o femeie îmbrăcată într-un costum popular macedonean, care, nu ştiu de ce, îi e tare dragă...

De fiecare dată când îşi spune rugăciunea de seară, fetiţa sărută icoana şi chipul femeii din poză, apoi, adoarme, fără să ştie că somnul îi e vegheat de Domnul şi de îngeraşii în care crede... „Inger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna, fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine !... Eu sunt mică; fă-mă mare !... Eu sunt slabă; fă-mă tare !... În tot locul mă-nsoţeşte şi, de rele, mă păzeşte !... Amin... Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !"...

Până aproape de patru ani n-am vorbit şi poate că ăsta a fost norocul meu... Câte întrebări nerostite !  Prima mea măicuţă bună a fost sora mamei, pe care mamă am pomenit-o şi mamă mi-a rămas până în ziua de azi... Primul meu frate a fost Dănuţ, vărul meu, băiatul măicuţei, de care nu m-am lepădat şi de care nu mă voi lepăda niciodată, în vecii vecilor... in privinţa taţilor, situaţia e mult mai neclară... Sigur este că primul meu tată a fost tatăl meu cel bun şi adevărat, de care îmi aduc aminte încă de la doi ani... Dar, şi mai sigur este că, pe acelaşi loc, se afla în sufletul meu, soţul mătuşii mele, părinte la fel de bun şi de adevărat, pe care 1-am iubit ca şi pe tatăl meu şi-i voi iubi mereu...

Despre mama mea adevărată, n-am ştiut nimic, n-am întrebat niciodată nimic, sigură fiind că orice familie e formată din doi taţi, o mamă şi un frate... Şi aşa eram destui !... Aveam aproape şase ani, când vraja portretului de lângă icoană s-a destrămat...

Prima întâlnire...

Am implinit şase ani !... insoţită de „Intorsurenii" mei dragi, am luat drumul Bucureştiului... Nu-mi aduc aminte decât strada: doctor Sergiu. La numărul 13, o casă cu etaj, lungă, încovrigată şi întunecoasă, cu o curte de piatră rece şi umedă... Cum păşeşti pragul porţii grele de fier, zăvorâtă cu două ivăre uriaşe, dai peste un fel de curte neprimitoare, cu câine rău, agăţat de un lanţ ruginit, răstignit pe jumătate într-o cuşcă improvizată... Ca să nu fii atacat de chinuitul patruped, trebuie să păşeşti cu grijă, stâlpind pereţii casei, din care răzbesc în afară, prin zid, fire rebele de iederă şi muşchi verde şi rece. Urcăm, apoi, multe şi obositoare trepte de scândură scârţâietoare, inclinate periculos de vertical, cu mâna tremurândă, prinsă nesigur de balustrada din exterior a scărilor, deschid o uşă... in faţă, o cămăruţă antreu, mică şi întunecată, iar, în stânga ei, o uşă ce se crapă încet şi cu teamă... Păşesc sfioasă, chemată de lumina din încăperea alăturată... Ştiu că trebuie s-o cunosc pe mama... Ştiu că toţi ceilalţi sunt în urma mea... Ştiu că trebuie să mă port frumos... Am învăţat bine lecţia... Mai ştiu că am venit de departe, obosiţi şi curioşi şi că cei mai mari au încercat tot drumul să-şi ascundă de mine urme de lacrimi... Eu le văd, totuşi, şi mă întreb ce caută pe feţele lor bune şi blânde, când azi, aşa cum mi-au repetat-o, deseori, e o zi de sărbătoare pentru noi... N-am auzit până acum de lacrimi de bucurie, de aceea, mă închid în mine şi-mi spun că nu poţi plânge de fericire... Ciudaţi mai sunt şi oamenii mari !...

Suspiciunea mea creşte... imi trec prin minte o sumedenie de lucruri până să păşesc pe următorul prag... Număr în gând razele de soare ce pătrund timid printre perdelele grele de catifea şi paşii ce-i mai am de făcut până când se va împlini minunea... Am ajuns...

Odată intrată în cameră, mă izbeşte o privelişte nebănuită: în dreapta mea, un divan vechi şi preţios, în faţă, o masă de mahon cu şase scaune sculptate pretenţios, vaze de cristal, ca-ntr-un muzeu, galeuri, iar, pe jos, un persan greu şi pufos ca plapuma, colorat monoton... Ridic ochii... Pe pereţi, o mulţime de picturi, despre care, mai târziu, am aflat că aparţin unor artişti consacraţi... Nimic şi nimeni nu mişcă în jurul meu...

Dintr-odată, ajunge doar cu greu până la mine, un oftat adânc şi suferinţa lui mă face curioasă. Mi se strânge inima...

 Iată clipa !... Pe divan, stă o femeie, cu braţele întinse spre mine, cu ochi calzi şi umezi de căprioară înjunghiată, acoperită cu un pled greu... Oare, e bolnavă ? Ştiu că e mama mea, o cunosc din poza de lângă icoană... Dar de ce nu mi-au spus că e bolnavă ? Îi desluşesc suferinţa de pe obraz... Degeaba zâmbeşte, nu mă înşeală pe mine. Incremenesc la câţiva paşi de ea şi o privesc cu ochi nesătui, căci este mama mea !... Mama !... Are cearcăne mari în jurul ochilor, faţa  îngrozitor de palidă, de om care n-a văzut lumina zilei mulţi ani, parcă vine din altă lume, e slabă, cumplit de slabă, pomeţii obrajilor ies puternic în relief... Parc-ar fi o fetiţă cuminte, bolnavă şi tristă, trăită ani în şir în rugăciune... Arată ca o sfântă, coborâtă din ceruri întru mântuirea noastră... Dar e prea tristă, poate că e cea mai tristă faţă pe care am văzut-o vreodată şi uite că încep şi eu să plâng, aşa, dintr-odată, înainte chiar de a o îmbrăţişa:

 —Sărut mâna, mamă !... E tot ce mai pot îngăima. Atât ! Plâng, pentru că toţi ceilalţi plâng. Şi-i las să plângă, pentru că abia acum înţeleg că au nevoie de lacrimile astea...

—Libertatea !... Draga mea !...

Ce voce caldă are !... Pe mine mă cheamă ?... Aşa mă numesc eu ?... De ce nu mi-au spus până acum ?... Dar ce importanţă mai are ?... Ne-am regăsit !... In sfârşit !... Ce s-a întâmplat în ziua aceea nu ştiu. Am aflat, mai târziu, că am adormit plângând, mângâiată de privirea îngrijorată a mamei, că am făcut febră mare şi am vorbit toată noaptea în somn, fără noimă...

    Acasă...

Bucureşti !... Gara de Nord !... Zăpuşeală... Vară... Echipaţi de călătorie, cu Mama `teasa în frunte, ne suim în tren. Pe ea, o cheamă dor greu de plaiuri străbune, pe noi, noutatea expediţiei... Dănuţ stă cuminte lângă bagaje, eu mă zbengui în jurul lui, bunica ne priveşte cu ochi umezi, cu multă dragoste... Demnă, în costumul naţional pe care nu-l va lepăda până la moarte, cu sufletul aninat de întâmplări nemaiauzite, bunica ne vede cu ochi ce, parcă, trec prin noi !... Grea pedeapsă ne-a sortit Domnul întru mântuirea păcatelor făcute şi nefăcute...  

Schimbăm tren cu autobuz, în Piteşti... Plaiuri necunoscute şi verzi îmi apasă aduceri aminte... După ore lungi şi drepte, ajungem la Cruce. Bunica se închină şi noi o imităm... La grea povară se înhamă. Işi face croznie cu bagajele strâns legate de bete şi purcede la fel de dreaptă la drum... Noi, copiii, o urmăm gălăgioşi pe poteci întortocheate, în urcuş continuu. Sărim un pârleaz... Incă unul... Şi încă unul... iarbă grea şi udă de rouă ne încurcă picioarele...

–De ce n-o luăm pe drumul pietruit, spre sat ?

Bunica tace. I-e dor de pământ... I-e dor de casă... I-e dor de oameni buni... I-e dor de lumină... Poteci de urcuş pieptiş prin grădini şi gata... Ajungem...

–Mai avem mult ? întreb ca să mă aflu în treabă...

–Nu, am ajuns acasă !, ne duce cu vorba bunica... Urcăm. Coama Hoagei se bănuie printre crengi de cireş. Râpa, uitată de Dumnezeu în capăt de lume, rânjeşte la noi cu colţi de stâncă şi strungă de brazi...

–Mai avem mult ?

 –Nu, am ajuns ! răspunde bunica...

Urcăm întruna. Poteca şerpuieşte prin grădini cu meri, pruni, nuci... Bunica gândeşte cu voce tare: –Prea multe garduri despart pământ unit pe vremuri !...

Ultimul pârleaz... Şi dăm într-o uliţă de ţară cu glod unsuros şi adânc... Păşim cu grijă. Bunica înainte. Eu cu Dănuţ, pe urmele ei. Nu mai scoatem nici un cuvânt... Oboseala tristă ne încearcă. Nimeni nu mai spune nimic. Ne auzim paşii călcând apăsat prin noroiul clisos. Şi aşa, mărunţi şi neştiuţi de nimeni, ne îndreptăm fără vorbă, spre casa noastră, doi nepoţi şi o bunică...

•••••••••••••••

Justina —Libertatea

(Sursa: Grigore Constantinescu, Epopeea Rezistentei anticomuniste din Poenarei – Muscel)