Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 24 iunie 2017

Între munți și infern – ani de luptă clandestină





Cu Dumnezeu înainte! șopteam la fiecare cotitură, la fiecare sunet de pușcă, la fiecare lătrat de câine inamic. Cu Dumnezeu înainte! strigam când călcam pe-o frunză stropită de sângele vreunui frate nucșorean.
Jur să lupt până la moarte pentru eliberarea Patriei şi a Poporului Român de sub jugul tiraniei Comuniste. Jur să execut ordinele fără murmur şi fără şovăire. Jur credinţă şi devotament tuturor comandanţilor. Jur că nu voi depune armele şi nu voi pleca din rândurile Corpului de Haiduci până ce toţi trădătorii de Patrie şi Neam nu vor fi pedepsiţi. Jur să păstrez secretul, îmi reaminteam când securiștii din închisoare mă sileau să-mi recunosc frații și surorile din munți.
Lupt pentru credință, patrie și lege, îmi răsuna în minte când libertatea-mi părea mai distantă și rece decât o tânără nevastă din saloanele franțuzești ale vremii. Dar noi o simțeam, deși nicio dungă de avion american nu voia să întineze cerul, deși nu se arăta niciun salvator printre atâția criminali bolșevici travestiți în români cu armele la spate.
Noi am ales să nu stăm drepți. Noi am ales să nu urmăm ordinele comuniștilor. Noi suntem partizani ai libertății, luptăm până la ultimul glonț. Niciun nume nu ni se desprinde de pe buze, nicio floare nu se ofilește când talpa noastră o calcă. 
Vena de pe frunte mi se umflase și se zbătea precum un canar în colivie. Asta era semn că în mai puțin de-un minut, ofițerii înarmați cu pistoale-mitralieră o să apară. Copacii cu ramurile îndoite de-atâtea plânsete or să fie martori ai războiului și-o să-și plângă frumoasele coroane într-ajutorarea noastră, ultimii mucenici ai neamului... Data trecută când ne-au dat de cap a fost în urmă cu 5 săptămâni, când i-au aflat scrisorea Mariei către oamenii satului, prin care cerea mâncare și arme. Atunci, diavolii ne-au împușcat trei oameni dintre cei mai buni: Țurlea, Chiriac și Florin.
Câte dureri suportă omul? Cât poate să rămână cu privirea inertă pe trupul nevestei lui culcată la umbra unui tei bătrân? Trupul acela binecunoscut, alb ca ceașca de cafea din sat și alintat cu cele mai frumoase poezii din care deodată începe să țâșnească sânge fierbinte, trupul acela îți jura odată iubire pe veci... Porțile lui Hades s-au deschis. Diavolii se ițesc de după copaci. De data asta a fost ea, și nu eu, iar baticul i-a căzut de pe cap... Adio, Elena! Am urmărit-o timp de câteva secunde cum murmura ultimele vorbe, mi-am făcut cruce de trei ori cu limba în gură, i-am promis că ne vom revedea curând și am luat-o la goană spre biserică. Ceilalți trebuiau să știe că Miliția ne-a luat urmele. Respirația-mi greoaie se cernea printre crengile mai încâlcite decât părul negricios și încleiat, hainele mi se agățau și rănile-mi curgeau lichid vinețiu. Câinii mi-au pierdut urma, dar picioarele îmi sunt amorțite...
Primisem cu două seri înainte de la preoți două borcane de zacuscă, unul de miere, lapte și medicamente. Le ascunsesem într-o grotă din inima pădurii, să nu le dea nimeni de urmă. Calculam că alimentele ne-ar servi pentru o săptămână, poate două. Limba noastră s-a învățat cu gustul cojilor de copaci sau al boambelor. Însă puterile ne cedează și ideea întoarcerii și predării ne robește nopțile... Noi am mai rămas doar câteva zeci: învățători, țărani simpli. Oameni. Dormim cu pușca sub tâmplă, corpurile noastre sunt cât mai lipite. Trebuie să fim un singur corp, un singur mecanism, o singură voce care să îngaime libertatea! Așa trebuie să fim, așa să ne ajute Dumnezeu!
Dincolo de cursul râului, băieții mă așteptau. Se auzea Chemarea dreptății răsună din ulmii de-aramă/ Și-o poartă și munții în freamătul lor… Haiducii mei aprindeau un foc și discutau aprins despre plecare.  
- Au tras, Toma, le-am spus. Au tras în nevastă-mea și mi-au otrăvit sufletul, apoi l-au desprins de trupul ăsta zdrențuros, nenorocit. Pentru ce să mai trăiesc, Toma, acuma? Copii nu am, casa mea e toată arsă... Femeia mi-e moartă.
- Frate Manole, nu dispera și așteaptă. Ia un loc. Să fie iertată, zise el cu lacrimi reci pe care și le stăpânea vizibil. A murit în slujba țării, a regelui și a dreptății. O să o pomenească feciorii noștri și o să o prețuiască strămoșii daci din ceruri. Eu plănuiesc să merg cu frate-meu Petre până la Marinache, în sat. Luăm hărțile munților din Iugoslavia și haine bune, de la București, iar la vară ne cărăm din țară. O să vezi că ne va fi mai bine acolo, Manole. O să începem o viață nouă.
Plânsei cu adevărat, acum. Am păstrat un moment și am vărsat câteva picături de țuică de pe fundul unei sticle, să fie pentru Elena. Apoi am adăugat, mai resemnat:
- Eu n-am încredere în Poienaru ăsta, Toma. Se zvonește că e bețiv și ne-ar trăda oricând. Aveți grijă să vă feriți din bătaia puștii, onoarea e a noastră!
- Așa să ne ajute Dumnezeu! Strigară toți.
La ceasul nopții, cei doi plecară. Mi-am făcut cruce și am adormit pe doi coceni. Nu aveam să știu că ziua nu va mai veni și că toți vom fi săltați de Securitate câteva ore după aceea...
Am simțit doar o crudă lovitură cu patul puștii. Am deschis ochii, iar totul ardea, firele de iarbă pârjoleau încet întreaga baracă. Sau, doar mi se părea, pentru că toți băieții fugeau. I-am închis înapoi.
Mi-am amintit de viața mea de dinainte de urcarea în munți, de horele din sat, de cele mai frumoase fete din Argeș. Și de cea mai frumoasă fată din toată lumea asta mare, care acum ședea lângă acel copac, cu ochii încercănați, cu rochia pătată roșu de gloanțe și îmbătrânită fără veste: Elena.
- Hai să mergem cu băieții, i-am spus. Or să vină americanii într-o lună și-or să-i înfrângă pe bolșevici. Nu mai e altă speranță, Elena, am adăugat.
- Și frații mei, Manole? Și tatăl meu? Numai pe mine mă mai au, Manole.
- O să ne pomenească toți, femeie, și o să ne-aducă o ceașcă de apă când om îmbătrâni. Lasă-i în voia lor, oameni suntem toți, dar numai unora le e dat să lupte pentru țară.
Pe Elena am cerut-o în căsătorie într-un lan de grâu. Stelele mișunau pe boltă, își dădeau râzând coate și se îmbrânceau spre o dimineață de iunie a anului 1952. Nu se mai auziseră puști de zile bune. I-am luat mâna pe care o umplusem de atâtea ori cu sărutări delicate și i-am înfășurat în jurul degetului un inel dintr-un spic de grâu. L-am lăsat să cadă printre celelalte spice deja adormite, după care i-am spus:
- Singurul inel pe care-l mai am e sufletul meu, pe care ți-l ofer acum și pentru tot restul vieții ăsteia pe care numai tu mi-ai luminat-o.

***

Mă lăsasem dus de un somn chinuitor, efervescent, în care m-am visat în iad. Eram clădit în cele mai fierbinți oceane de lavă, apoi mi se turna sare în gură ca să nu mai urlu. Dracii îmi desprindeau unghiile rând pe rând, după care le îmbălsămau în oțet și le scuipau. După câte aveam să îndur, trebuia să îmi fi dat seama că iadul acela din vis era mai primitor decât cel care mă aștepta.
Mă trezisem rozându-mi unghiile de la mâna dreaptă. Zece chipuri străine, tinere, cu vânătăi și răni supurânde la tâmple mă priveau blând. Eram în mișcare. Mirosul greu din dubă îmi ardea nările. Aici s-au transportat animale, mi-am spus.
- Suntem studenți la Litere, murmurau vocile gri.
- Ne-au ridicat de la Șosea și ne-au bătut până ne-am lăsat urcați aici, adaugă unul.
- Vor să ne ducă la Pitești. Nimeni nu știe ce e acolo. Se mai zvonea pe la noi că ar fi rău, că nu se comportă bine, dar vezi tu, legiunea noastră încă rezistă, după atâția ani în care i-au ridicat pe ai noștri, șopti cel din colț cu țeasta aproape crăpată.
- Taci, ticălosule, că aud ofițerii, am mârâit. Încă mai vrei bătaie?
Drumul a durat câteva ore. Studenții începuseră să povestească despre un complot de la București din `54, când se auzi de afară un marș din cutie, bandiților și alte invective. Motorul se oprește. Ne ridicăm și așteptăm comenzile. Securiștii ne împing cu țevile puștilor. Femeile muntence îmbrăcate în costume populare se opresc pe stradă și-și fac cruce. Convoiul rușinii, mă gândesc. Îmi dau seama că ne aflăm într-o zonă sudică.
- Mergi înainte, țapule, ordona căpitanul. Te așteaptă cea mai frumoasă vacanță a ta. A fost frumos în munți, nu? Aici avem femei și băutură, râdea gălăgios. Aici e raiul vostru!
Îmi aplec privirea și încerc să-mi număr pașii. Două sute patruzeci și cinci, patruzeci și șase, cincizeci. Cu toții suntem obosiți precum vitele de la plug. Intrăm pe o alee umbroasă, ferită de priviri. Suntem conduși într-o curte largă, lângă care se vede o râpă. Curtea Închisorii Pitești.
O mână de bărbat puternic mă trage din convoi și mă târăște înăuntru. Mă trezesc față în față cu un anchetator, cu care gardianul pare că nu se simte confortabil. Lampa cu gaz strălucea pe masă. Mâinile-mi sunt legate la spate. Cercetam speriat încăperea albă. Nicio cale de scăpare…
- Tu ești Manole! tună anchetatorul.
- Da, domnule.
Se ridică și mă izbește cu pumnul. Mă dezechilibrez și nimeresc podeaua rece. Unde am ajuns, mă gândesc.
- O să te rogi să te mai lovească cineva așa, banditule. Ofițer, du-l în temniță! 20 de ani pentru uneltire și sfidarea regimului. Cum spui?
- Trăiască Regele! rostesc eu. Apoi cad.
Următoarele zile mi le amintesc numai atunci când închid ochii. Mereu aceleași imagini: drumul până în subsol, podeaua umedă de nevoi și resturi și izolarea, apoi arderea întregului antebraț cu țigara aprinsă. Regurgitarea alimentelor și înghițirea lor. Mai vrei? îmi spunea. Nu mai pot, șopteam stins. Apoi primeam din nou o bâtă și eram dus la rece.
Ajunsesem să-mi implor în fiecare zi moartea: colegului care îmi devenise călău, gardianului, pereților, scărilor.
Pe cine mai declari? răsuna zilnic în temniță. N-am nimic de declarat, spuneam tremurând. Apoi aceleași schingiuiri, aceleași diversiuni pentru un singur scop: aducerea în cea mai mizerabilă formă, ponegrirea tuturor deținuților și familiilor noastre. Eu nu mai aveam ce declara. Toți ai mei erau duși la Jilava, iar pe mine mă uitaseră în iadul ăsta unde am fost botezat în murdării în fiecare duminică. Umilința era peste tot și venea sub toate formele: bătăile cu bâta, lupta cu colegul de celulă, dușurile…
Încă purtam cu mine spicul de grâu, singur martor la toate ororile: morțile tovarășilor și a soției, zilele de foamete, trădarea, neputința. L-am înfășurat pe deget și m-am gândit la Elena. Sigur era într-un loc mai bun, în care toți de aici meritam să mergem...     
Începusem să țin o evidență a bătăilor. Pentru fiecare, compuneam câte un vers pe care-l transcriam cu pana udă de sânge, într-un locaș neștiut de nimeni, la care niciun comunist nu avea cheia: mintea mea. Când am ajuns acasă, după 7 ani de tortură și un cuget aparent reeducat, prelucram în caiete cu coperți vineții: „Și-acum de ar mai fi să lupt/ Aș face-o cu dreptate/ Căci eu rezist neîntrerupt/ Nucșoara-i libertate!”


de Andreea-Maria Deaconescu



Andreea - Maria Deaconescu este elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic ,,Iulia Zamfirescu’’ Mioveni. Această lucrare a fost selectată la concursul de creaţie pentru liceeni ,,Comunizarea României. Tu ce ai face?’’ organizat de IICMER în iunie 2017. Îi mulţumesc pentru încrederea acordată de a-i publica lucrarea. Aici se va regăsi între altele cu subiecte legate de perioda comunistă strânse de mine în ultimii şapte ani.


 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu