Despre istoria rezistenţei şi a represiunii în Argeş - Muscel cu elevii mei

În iunie s-a terminat anul şcolar şi odată cu el şi cursul meu de ,,Istoria rezistenţei anticomuniste şi a represiunii în Arges-Muscel’’. Un curs pe care l-am început în 2008 după o programă realizată de mine, după materiale găsite de mine. Arhiva mea  s-a îmbogăţit pe parcursul anilor cu fiecare interviu pe care l-am luat foştilor deţinuţi politic, cu fiecare carte pe care am citit-o, cu fiecare întâlnire la Sighet, la Piteşti, la Cluj, cu fiecare interacţiune cu elevii mei sau cu alţii în faţa cărora am ţinut lecţii.  Au fost nouă ani rodnici, mi-au trecut prin mâna poate peste două sute de elevi care sper să fi rămas cu multe informaţii, emoţii, sentimente de la aceste întâlniri săptămânale. Dar fiindcă fiecare început are şi un sfârşit, astăzi pun punct acestui curs. I-am rugat pe elevii mei de-a VIII-a, ultimii care au fost cu mine în aceastã cãlãtorie ,,istoricã’’, să îmi scrie câteva cuvinte, impresii, ca un corolar al acestui an şi simbolic, al acestor ani. Ţin să le mulţumesc celor care au dorit să-mi împlinească această dorinţă. Mai jos sunt opiniile lor, aşa cum au văzut şi înţeles cu ochi de copii, poate uneori depăşiţi de vârstă pentru un subiect atât de important, de serios şi tragic în multe din aspectele lui.

Din punctul meu de vedere  luptătorii anticomunişti au fost şi sunt adevărate modele  ce ar trebui să fie urmate şi respectate de toţi. Este impresionantă ambiţia lor de a-şi proteja ţară. Ei au luptat contra jugului comunist ce pusese stăpânire pe ţara şi îşi urmăreau propriile interese. Eu îi consider pe partizani adevăraţi iubitori de ţară şi martiri deoarece şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu şi au luptat pentru păstrarea credinţei. Ne înspăimântăm când auzim prin ce orori şi traume au trecut eroii munţilor. Un lucru este cert, aceştia merită toată stima şi onoarea pe care au căpătat-o în munţi. Cred că amintirea lor trebuie dusă mai departe urmaşilor pentru a se conştientiza ce fel de oameni patrioţi a avut România. Pe mine m-a pasionat subiectul luptătorilor anticomunişti încă de la prima lecţie.  (Andrei Bărbulescu)

    Mie îmi place istoria opţională deoarece trebuie să învăţăm din greşelile trecutului şi pentru că partizanii au avut curajul să încerce. (Leo Bocu)

                          

        ,, Istoria rezistenţei anticomuniste şi a represiunii’’ este o disciplină care o studiez de la începutul acestui an. Mai exact de la începutul clasei a VIII-a. Cu ajutorul domnului profesor Cătălin Nedelcu, am învăţat foarte multe lucruri atât despre comunişti cât şi despre partizani, lucruri foarte interesante. Istoria opţional este o disciplină care nu poate fi doar învăţată, ci şi trăită. Prin '' trăită'' mă refer la faptul că atunci când domnul profesor ne povestea întâmplări, acţiuni reale trăite de acele persoane, noi elevii ne imaginam acele întâmplări şi totodată ne puneam în locul lor. Tot o experienţă foarte interesantă a fost o excurise de acum câteva săptămâni. O excursie organizată de domnul profesor la Memorialul Închisoarea Pitești. Un loc foarte interesant, dar şi foarte dubios. Un loc care îţi trezeşte o tristeţe dar şi o imaginaţie profundă. Intrând în prima cameră începi să îţi imaginezi tot ce ţi se spune şi nu poţi să îţi dai seama cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva. Dar totuşi este real. A fost o experienţă foarte interesantă! Mulţumită domnului profesor!  (Irina Dobre)

Închisoarea de la Piteşti este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Piteşti,  renumit pentru aşa-zisele încercări de ,,reeducare’’, efectuate sub autorizaţia autorităţilor comuniste în perioada 1949-1952. Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru aceste bătăi şi torturi brutale, cu scopul de a ,,reeduca total’’ deţinuţii politici, majoritatea studenţi. Scopul a fost lepădarea convingerilor şi ideilor politice şi religioase ale deţinuţilor.

Domnul profesor Cătălin Nedelcu ne-a dus şi pe noi la Închisoarea Piteşti, acolo ne-a asistat o doamnă care a început să povestească din întâmplările petrecute de demult. Ne-a spus că paznicii care-i păzeau îi obligau pe deţinuţi să stea într-o anumită poziţie timp de multe ore, iar dacă se mişcau îi luau şi îi băteau. Am mai înţeles despre camera neagră care era un loc foarte mic în care nu puteai să stai pe jos, decât să te razemi de perete aşa puţin, acolo era şi foarte frig. Ne-a mai spus că nu aveau nici toaleta şi făceau nevoile într-un butoi în celulă. Şi că îi puneau să-şi mănânce propriile fecale, mâncarea era foarte urâtă, nu era gătită bine, dacă le puneau un os  ceva, era cu păr pe el, un adevărat chin. Acei tineri erau torturaţi, chinuiţi şi paznicii vroiau să afle cât mai multe de la ei, să le afle secrete despre părinţi, fraţi, prieteni. A fost un loc pe care n-o să-l uit şi îi mulţumesc domnului profesor Cătălin Nedelcu. 

(Geo Dogaru) 

      Încep prin a vă spune sincer că nu credeam la început că vor fi nişte lecţii atât de interesante, misterioase, dacă pot spune aşa, totodată pline de suferinţă şi chin. Cu fiecare lecţie, am păşit spre adevărul trist al acelei perioade. Perioadă în care comuniştii preluaseră puterea în statul român, amprenta comuniştilor a rămas în timp prin închisori comuniste, dar şi proiecte pentru ţară, precum Barajul Vidraru.

     Multe cruzimi s-au petrecut în timpul perioadei comuniste, mii de persoane erau chinuite în închisori. Erau torturate  pentru interesele politice ale comuniştilor, un lucru nedrept.

Erai sau nu vinovat, erai torturat până spuneai ceva, poate chiar şi mărturie mincinoasă, pentru a scăpa de torturile groaznice.

       Cel mai groaznic loc de tortură sadică, chiar, mi s-a părut închisoarea Piteşti... O clădire obişnuită, la exterior, însă numai pereţii acestei închisori ştiu cruzimile la care deţinuţii de acolo au fost supuşi.

     Bătăi nenumărate, câţiva dintre ei au decedat.

      Atunci când am păşit în închisoare îmi imaginam cum era atunci, cu fiecare cameră, cu fiecare lucru destăinuit de către domnişoara aceea (nu i-am reţinut numele), faptele inumane la care erau supuşi deţinuţii politici.... Îmi imaginam cum scoteau bâte de sub paturi şi începea bătaia,  cruzimea, cum erau băgaţi cu capul în materiile fecale sau în urină.... De-a dreptul înfiorător. Cum un singur sunet, produs la atingera unei chei de o ţeavă (a lui Ţurcanu), poate genera o frică uluitoare, o încremenire de moment.

      Era greu să rezişti fizic, dar şi psihic, doar credinţa faţă de Dumnezeu îi mai ţinea tari. Ritualurile negre, blastemiile, îi făceau să cedeze, să clacheze, îi distrugeau, înnebuneau...

Foarte trist... Înfiorător de trist... Mă bucur că ne-aţi povestit mult mai mult pe baza acestui subiect. Vă mulţumesc! (Roberta Enea - Simion)

         De  la istorie opțional mi-a plăcut cel mai mult reeducarea de la Pitești (cum au fost reeducați deținuții),  momentul când partizani i-au pus pe comuniști să-și mănânce carnetele de partid și când fostul coleg de clasă al lui Toma,  Vică Poenăreanu i-a servit pe cei din grup cu ţuica în care erau somnifere. (Vladut Mihalcea)

Istoria opțională este disciplina care ne învață despre comunism, adică acea perioadă în care niște oameni cu numele de partizani luptau împotriva securităţii pentru libertate, cinste și onoare. Confruntările dintre partizani şi securitate au lăsat multe cicatrici. Urmele se văd şi în zilele noastre prin memorialul Închisorii Pitești. Vizitată de curând împreună cu colegii mei însoțiți de dirigintele nostru ( profesor de istorie), această clădire mi-a lăsat un sentiment aparte. Intrând în ea, parcă am retrăit suferința acelor oameni. Mă bucur că acea perioadă neagră a luat sfârșit și odată cu ea și tortură. (Diana Nedelcioiu)

        Încă de la începutul clasei a VIII-a am început cu materia de la istorie opţional printr-o lecţie care, iniţial mi se părea banală, însă mi-a captat atenţia şi m-a impresionat profund pe parcursul întregului an şcolar. Este vorba despre lecţia “Rezistenta anticomunistă”, ce se împărţea în “Rezistenţă anticomunistă de pe versantul nordic al Fagarasilor” şi “Rezistenţa anticomunistă de pe versantul sudic al Fagarasilor”.

Motivul pentru care această lecţie îmi părea banală îl reprezintă faptul că nu puteam să-mi explic de ce oamenii luptau împotriva regimului ţării, deoarece îmi imaginam că lumea de atunci este exact ca cea din zilele noastre. Mai mult decât atât, mă impresionau atât construcţiile realizate în special în timpul preşedintelui Nicolae Ceauşescu, cât şi reputaţia ţării noastre în vremurile acelea. Însă, odată ce am aflat modalitatea prin care s-au format acestea, mi-am schimbat radical părerea: „Ce bine că nu am trăit în acele vremuri!”

De asemenea, lecţia m-a impresionat atât prin loialitatea şi iubirea de patrie de care dădeau dovadă membrii celor două grupuri, de pe versantul nordic şi de pe versantul sudic, cât şi prin faptul că partizanii niciodată nu au deschis focul asupra nimănui, ci au tras doar pentru auto-aparare.

        Încă o lecţie pe care am avut onoarea să o scriu în caietul meu de istorie opţional pe care îl voi păstra pentru totdeauna, care m-a impresionat cel mai mult dintre toate este „Reeducarea de la Piteşti”. Primul lucru la care te gândeşti când auzi prima dată aceste cuvinte este, după părerea mea, ceva plăcut. Dar nu este deloc aşa. După ce înţelegi despre ce este vorba, te gândeşti la trei cuvinte: teroare, traumatizare, răutate. Oamenii ce au trecut prin această faimoasă închisoare de la Piteşti în acele timpuri şi care au scăpat cu viaţa, sunt adevăraţi eroi. De ce spun asta? Deoarece am aflat prin ce chinuri treceau: înfricoşătoarele liturghii negre, torturile la care erau supuşi deţinuţii, şi cea mai mare provocare, fiind, de asemenea, un chin era reeducarea cu cele patru etape: demascarea externă, demascarea internă, demascarea publică, şi etapa în care deţinutul trebuia să-i convingă pe conducătorii închisorii că este apt să devină torţionar, prin bătaia care trebuia să o aplice pe un apropiat deţinut.

Am avut un mare noroc să am un diriginte atât de bun, cu care am vizitat Închisoarea de la Piteşti, alături de toţi colegii mei. Acolo, am aflat detalii noi despre reeducare. În afară de volumul închisorii, de faptul ca deţinuţii aveau un butoi prin cu  materii fecale şi urina în cameră, care nu se scotea din „celula”, a fost un lucru care m-a impresionat profund (în sensul negativ): în momentul în care Eugen Ţurcanu, conducătorul torţionarilor, urcă pe scara către etajul superior al clădirii închisorii, acesta lovea cu cheile sale în balustrada de fier, scoţând un zgomot destul de uşor de perceput, unii dintre deţinuţi erau atât de tare cuprinşi de spaimă încât îşi produceau singuri durere sau lucruri ce nu se pot povesti, mai ales aici, cu butoaiele menţionate anterior.

În final, ţin să-i mulţumesc enorm dirigintelui meu, domnul Cătălin Nedelcu, pentru faptul că ne-a expus istoria anticomunismului fără nici o obligaţie, ci doar din dorinţa de a învăţa elevii ceva impresionant şi de a le insufla atât iubirea de patrie, cât şi iubirea de aproapele.( Răzvan Niţu )

         Mie vizita la închisoarea de la Piteşti mi-a plăcut foarte mult, deoarece în acea vizită am aflat ceva foarte interesant dar totodată şi dureros. Adică am aflat despre unii oameni care deşi nevinovaţi au ajuns acolo, ei având cele mai mari chinuri pe care le-au avut vreodată. Acea persoană, ghidul din închisoare, ne-a povestit cu încredere toate patimile oamenilor. Deţinuţii erau obligaţi să stea de la trezire şi până la stingere într-o anumită poziţie. Ca mâncare li se dădea o ceaşcă de ceai şi un castron cu ciorba de vită (uneori în mâncare le era pusă şi copita). Țurcanu ca un general al închisorii atunci când verifica celulele, când urca pe scara care ducea la următorul etaj,  bătea cu cheile în scară, iar deţinuţii făceau pe ei de teamă că vor fi bătuţi. În capătul închisorii se află acum  un lăcaş sfânt unde se ţineau săptămânal atunci aşa numitele liturghii negre adică un fel de blasfemie în faţa Domnului şi erau împărtăşiţi cu materii fecale şi cu urina. Deţinuţii erau obligaţi să scrie o dclaratie pe o bucată de săpun.  ( Flavius Rizea )

Domnul profesor Cătălin Nedelcu ne-a povestit foarte mult despre ,,Rezistenţa anticomunista’’, încât a ajuns să îmi placă foarte mult acesta lecţie.

Ne spunea cum se ascundeau partizanii de securişti prin munţi, cum au luptat cu securiştii şi cum erau ajutaţi de săteni cu hrana, mâncare şi informaţii.

M-a surprins atunci când colegul de clasa al lui Toma Arnautoiu i-a trădat pe partizani, i-a chemat pe Toma şi Petre Arnauţoiu într-o noapte la stână şi le-a dat ţuica cu somnifer în ea. Toma a fost prins, dar Petre a mai reuşit să fugă câteva sute de metri. A mai fost interesant şi atunci când fraţii Arnăuţoiu l-au ucis pe Ionel Marinescu sub pretextul că acesta ar fi vrut să-I omoare pe ei. (Ana Maria Sandu)

Despre istorie opţional, mă bucur că am putut să fiu alături de dumnevoastră şi să pot învăţa despre partizani, comunişti,  în special despre Haiducii Muscelului,  care a fost lecţia mea preferată. Am avut ocazia să văd Închisoarea de la Piteşti şi atunci să realizez adevărata viaţă a oamenilor care ajungeau acolo.  (Leonard  Stănescu)

    Unii consideră că istoria rezistenţei anticomuniste ca fiind plictisitoare şi neimportantă. Din păcate trebuie să recunosc că şi eu am fost una dintre ei, dar cu timpul, după fiecare lecţie pe care am făcut-o am înţeles cât de interesantă este aceasta. Mă simt onorată de faptul că am făcut parte din ultima clasă în care iubitul nostru profesor de istorie a predat această materie. Cel mai mult mi-a plăcut lecţia despre Reeducarea de la Piteşti, în special pentru că am făcut o excursie la închisoarea unde a avut loc şi chiar am o carte despre istoria rezistenţei anticomuniste pe care abia aştept să o citesc vara aceasta. Îmi pare rău ca elevii care vin din urmă nu apreciază această materie şi mă dezamăgeşte gândul că lupta contra comuniştilor va rămâne o parte uitată a istoriei ţării noastre. (Andrada Veselu)

Aş încheia cu o melodie – îndemn pentru toti, care ar trebui să ne pună puţin pe gânduri – Mori, a formaţiei Viţa de Vie.